Ca să te smulgi dintr-o stare jalnică, îți trebuie, poate, un efort de voință. Mă desprind din fotoliu, înconjur masa, fac câteva exerciții pentru mobilitatea gâtului și a capului, îmi înflăcărez privirea, îmi încordez mușchii din jurul ochilor. Mă împotrivesc fiecărui sentment, îl voi saluta impetuos pe A. dacă va veni acum, îl suport cu amabilitate pe B. în camera mea, iau în mine cu gesturi largi tot ce spune C., în ciuda durerii și oboselii pe care mi le pricinuiește.
Dar chiar dacă merge astfel, totul, atât ceea ce e greu, cât și ceea ce e ușor de făcut, se va opri, cu fiecare greșeală ce nu poate lipsi, și va trebui să mă învârt înapoi în cerc.
De aceea sfatul cel mai bun rămâne însă să iei totul comportându-te ca o masă grea și, chiar dacă te simți mânat de un suflu puternic, să nu te lași împins mai departe, să nu faci nici un pas inutil, să te uiți la celălalt cu o privire animalică, să nu te căiești, pe scurt, să strivești cu propria-ți mână tot ceea ce mai este în viață stafie, adică să amplifici liniștea ultimă, funerară, și să nu îngădui să mai existe altceva în afara ei.
Un gest caracteristic într-o asemenea stare este să-ți treci degetul mic peste sprâncene.