agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4004 .



Soare în Miez de Noapte - Capitolul 5
prose [ ]
Capitolul 5

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Felixuca ]

2009-10-21  | [This text should be read in romana]  

Literary Translation - Translations of classic and original poetry and other materialsThis text is a follow-up  | 



5. Invitații

Liceul. Nu mai era purgatoriul, ci iadul în toată puterea cuvântului. Chin şi foc... da, aveam parte de amândouă.
Acum făceam totul aşa cum trebuia. Ca la carte. Nimeni nu se putea plânge că mă sustrăgeam de la îndeplinirea responsabilităÈ›ilor mele.
Pentru ca Esme să fie mulÈ›umită şi în scopul de a-i proteja pe ceilalÈ›i, am rămas în Forks. Am revenit la vechiul meu program. Nu vânam mai des decât ceilalÈ›i. ÃŽn fiecare zi, mă duceam la liceu şi jucam rolul de om. Ascultam cu atenÈ›ie dacă apărea ceva nou despre familia Cullen - dar niciodată nu se ivea vreo noutate. Fata nu scosese nicio vorbă despre suspiciunile ei. Repetase doar aceeaşi poveste iar şi iar - că mă aflasem lângă ea şi că o trăsesem din drum - până când şi ascultătorii ei cei mai zeloşi se plictisiseră şi încetaseră să ceară mai multe detalii. Nu era niciun pericol. AcÈ›iunea mea nesăbuită nu făcuse rău nimănui.
ÃŽn afară de mine.
Eram hotărât să schimb viitorul. Nu era cea mai uşoară sarcină pe care să mi-o asum, însă nicio altă opÈ›iune nu era acceptabilă.
Alice îmi spusese că nu aveam să fiu suficient de puternic încât să păstrez distanÈ›a faÈ›ă de fată. Urma să îi dovedesc că se înşelase.
Crezusem că ziua cea dintâi ar fi fost cea mai grea. Până la finalul său, fusesem sigur că aveam dreptate. ÃŽnsă mă înşelasem.
Ideea că i-aş fi putut face rău acelei fete nu-mi dăduse pace. Mă consolasem cu faptul că durerea ei nu ar fi fost mai mult decât o neplăcere uşoară - doar o minusculă înÈ›epătură a respingerii - în comparaÈ›ie cu a mea. Bella era om şi ştia că eu eram altceva, un lucru nefiresc, înfricoşător. Probabil că simÈ›ise mai degrabă uşurare când îi întorsesem spatele şi mă prefăcusem că nu ar exista.
- Bună, Edward, mă întâmpinase ea, în acea primă zi de întoarcere la şcoală, la ora de Biologie. Vocea ei era plăcută, prietenoasă - o schimbare totală faÈ›ă de ultima dată când vorbisem cu ea.
De ce? Ce putea însemna acea schimbare? Uitase? Se convinsese că îşi imaginase întregul episod? Era posibil să mă fi iertat că nu mă È›inusem de promisiune?
ÃŽntrebările m-au ars precum setea care mă atacase la fiecare respiraÈ›ie.
O singură clipă să o fi privit în ochi. Doar pentru a vedea dacă puteam citi răspunsurile oglindite-n ei...
Nu. Nu-mi puteam îngădui nici măcar atât. Nu şi dacă aveam de gând să schimb viitorul.
Mi-am întors bărbia doar un pic către ea fără să-mi desprind privirea de la catedră. Am înclinat capul doar o dată, apoi l-am îndreptat.
Nu a mai deschis vorba.
ÃŽn acea după-amiază, după terminarea orelor, după ce-mi jucasem bine rolul, am fugit către Seattle la fel cum făcusem cu o zi înainte. Păream să îndur durerea o idee mai uÈ™or când zburam deasupra pământului, transformând peisajul din jur într-o ceaÈ›ă verde.
Această goană devenise un obicei zilnic.
O iubeam oare? Nu credeam asta. Nu încă. Privirea fugară aruncată de Alice către acel viitor mi se strecurase, totuşi, pe sub piele şi puteam vedea cât de uşor mi-ar fi fost să mă îndrăgostesc pe deplin de Bella. Ar fi fost aidoma unei prăbuşiri: lipsită de eforturi. Faptul că mă împiedicam să o iubesc era opusul unei căderi libere - de parcă m-aş fi sforÈ›at să mă caÈ›ăr pe o stâncă abruptă, încleştare după încleştare, atât de extenuat de parcă aş fi avut puteri omeneşti.
Trecu mai mult de o lună şi fiecare zi deveni mai grea. Nu înÈ›elegeam acest lucru - tot aşteptam ca momentul să treacă, să fie totul mai uşor. Probabil că asta dorise Alice să spună când prezisese că nu voi putea să rămân departe de fată. Văzuse suferinÈ›a înteÈ›indu-se. ÃŽnsă durerea o puteam îndura.
Nu voiam să-i năruiesc viitorul Bellei. Dacă mi-era scris să o iubesc, atunci nu puteam măcar să o evit?
Dar să o ocolesc era cam tot ce puteam să suport. Mă puteam preface că o ignoram, fără să privesc vreodată către ea. Mă puteam preface că nu mă interesa. Dar cam atât, doar prefăcătorie, niciodată adevăr curat.
ÃŽncă mă agăÈ›am de fiecare răsuflare a ei, de fiecare cuvânt rostit de ea.
ÃŽmi împărÈ›isem supliciile în patru categorii.
Primele două mi-erau familiare. Aroma şi tăcerea ei. Sau, mai degrabă - pentru a-i da responsabilităÈ›ii locul cuvenit - setea şi curiozitatea mea.
Setea era chinul meu fundamental. ÃŽmi intrase în obicei de-acum să nu respir deloc la ora de Biologie. Desigur, întotdeauna apăreau excepÈ›iile - când trebuia să răspund la o întrebare, de pildă, şi eram nevoit sa respir pentru a vorbi. De fiecare dată când gustam aerul din jurul fetei, era la fel ca-n prima zi - văpaie, dorinÈ›ă şi violenÈ›ă brutală, înverşunate să se dezlănÈ›uie. Cu greu mai puteam face apel la raÈ›iune sau la reÈ›inere, cât de puÈ›in, în acele clipe. Şi, precum în cea dintâi zi, vocea monstrului din mine urla, atât de aproape de suprafaÈ›ă...
Curiozitatea era cea mai constantă dintre suferinÈ›ele mele. ÃŽntrebarea nu-mi părăsea gândurile nicio clipă: "La ce se gândeşte oare acum?" Când îi auzeam oftatul uşor. Când îşi răsucea o şuviÈ›ă de păr pe deget, dusă pe gânduri. Când îşi arunca manualele pe masă cu mai multă forÈ›ă decât de obicei. Când se grăbea către clasă, în întârziere. Când bătea din picior cu nerăbdare. Fiecare mişcare surprinsă cu vederea mea periferică era un mister care mă scotea din minÈ›i. Când vorbea cu ceilalÈ›i elevi, îi analizam fiecare cuvânt şi modulaÈ›ie a vocii. Zicea ceea ce gândea sau ceea ce credea că ar fi trebuit să spună? Adesea mi se părea că încerca să vorbească despre lucrurile la care se aşteptau interlocutorii ei, iar aceasta îmi amintea de familia mea şi de viaÈ›a noastră iluzorie de zi cu zi - eram mai pricepuÈ›i la acest capitol decât ea. Dacă nu cumva mă înşelam şi totul era doar fructul imaginaÈ›iei mele. De ce ar fi fost silită să joace un rol? Făcea parte dintre ei - o adolescentă umană.
Mike Newton era cel mai surprinzător dintre chinurile mele. Cui i-ar fi trecut vreodată prin cap că un muritor atât de comun şi de plictisitor putea fi atât de iritant? Sincer, ar fi trebuit să-i fiu oarecum recunoscător enervantului băiat; o făcea pe Bella să vorbească mai mult decât ceilalÈ›i. Aflasem atâtea lucruri despre ea cu ajutorul acelor conversaÈ›ii - încă îmi alcătuiam lista - dar, potrivnic aÈ™teptărilor, ajutorul lui în acest proiect nu făcea altceva decât să-mi sporească exasperarea. Nu voiam ca Mike să îi desluşească secretele. Voiam să o fac eu însumi.
Mă ajuta faptul că el nu observase niciodată micile ei revelaÈ›ii, micile ei scăpări. Nu ştia nimic despre ea. ÃŽn mintea sa, plăsmuise o Bella inexistenta - o fată la fel de comună ca el. Nu remarcase altruismul şi curajul care o făcea aparte printre ceilalÈ›i oameni, nu auzise maturitatea neobişnuită a gândurilor ei rostite pe viu grai. Nu percepuse faptul că atunci când vorbea despre mama ei aducea mai degrabă a părinte povestind despre un copil decât invers - iubitoare, indulgentă, uşor amuzată şi înverşunat de protectoare. Nu-i simÈ›ea răbdarea în voce atunci când simula interesul pentru poveştile lui dezlânate şi nu ghicea bunătatea din spatele răbdării.
MulÈ›umită conversaÈ›iilor sale cu Mike, am izbutit să adaug pe lista mea cea mai importantă calitate, cea mai semnificativă dintre toate, pe cât de simplă, pe atât de rară. Bella avea un suflet bun. Toate celelalte lucruri completau întregul - încercând se treacă neobservată, altruistă, iubitoare şi curajoasă - era în întregime bună.
Aceste descoperiri utile nu mă făcură, totuşi, să îl văd cu ochi mai buni pe băiat. Felul posesiv în care o privea pe Bella - de parcă ar fi reprezentat o viitoare achiziÈ›ie - mă provoca aproape la fel de mult ca fanteziile sale lipsite de gust având-o pe fată ca element central. ÃŽncepuse chiar să câştige încredere în sine, pe măsura trecerii timpului, pentru că ea părea să îl prefere în detrimentul celor pe care Mike îi considera rivalii săi - Tyler Crowley, Eric Yorkie şi chiar, din când în când, eu. ÃŽşi făcuse obiceiul de a se aşeza alături de banca ei, sporovăind încurajat de surâsurile Bellei. Doar zâmbete politicoase, mi-am spus în sinea mea. Cu toate acestea, mă amuzam adesea imaginându-mi că l-aş lovi cu dosul palmei, proiectându-l de-a curmezişul camerei, până la perete... Probabil că nu ar fi fost o lovitură fatală...
Mike nu mă vedea prea des drept un rival. După accident, se temuse că experienÈ›a trăită de amândoi ne va apropia, însă era evident că rezultatul fusese in întregime opus. Pe atunci încă era îngrijorat că îmi îndreptasem atenÈ›iile tocmai asupra Bellei, dintre toate colegele ei. Dar în momentul de faÈ›ă o ignoram la fel ca pe celelalte şi el se simÈ›ea satisfăcut.
Oare la ce se gândea Bella în acea clipă? Aprecia interesul pe care i-l arăta?
Şi, în final, ultimul dintre chinurile mele, cel mai dureros: răceala Bellei. Dacă eu o ignoram, mă trata şi ea cu indiferenÈ›ă. Nu mai încercase niciodată să-mi vorbească. Din câte puteam şti, nu se gândea deloc la mine.
Acest fapt poate că m-ar fi înfuriat - sau mi-ar fi sfărâmat hotărârea de a schimba viitorul - doar că uneori mă privea fix, la fel ca înainte. Nu o surprinsesem cu ochii mei, de vreme ce nu-mi puteam îngădui să o privesc, însă Alice ne avertiza întotdeauna când era pe cale să o facă; ceilalÈ›i încă îşi făceau griji din pricina lucrurilor problematice pe care fata le ştia.
Faptul că mă contempla uneori, de la distanÈ›ă, îmi uşura întrucâtva suferinÈ›a. Desigur, era posibil ca ea doar să se întrebe de ce mă purtam atât de ciudat.
- Bella îl va privi pe Edward într-o clipă. PăreÈ›i umani, spusese Alice într-o zi de marÈ›i, în martie, iar ceilalÈ›i avuseseră grijă să se fâțâie şi să îşi lase greutatea de pe un picior pe celălalt precum oamenii; încremenirea absolută ne trăda adevărata natură.
Urmăream atent de câte ori se uita în direcÈ›ia mea. Mă bucuram, deşi nu ar fi trebuit, că frecvenÈ›a nu scăzuse pe măsura scurgerii timpului. Nu ştiam ce însemna acest lucru, însă mă făcea să mă simt mai bine.
Alice oftă. "Mi-aş dori..."
- Nu te amesteca, Alice, şoptii eu. Nu se va întâmpla asta.
Se bosumflă. Alice era nerăbdătoare să închege prietenia cu Bella pe care o prevăzuse.
"Recunosc, eşti mai bun decât credeam. Ai încâlcit iar viitorul, lipsindu-l de logică. Sper că eşti mulÈ›umit".
- Mie mi se pare plin de sens.
Pufni delicat.
Am încercat să îi blochez gândurile, fiind prea nerăbdător pentru a purta o conversaÈ›ie. Nu aveam o dispoziÈ›ie prea bună - eram mai încordat decât îl lăsăm pe vreunul să vadă. Doar Jasper îşi dădea seama că eram ca o coardă bine întinsă, simÈ›ind stresul emanând din direcÈ›ia mea cu talentul său unic de a percepe şi de a influenÈ›a starea de spirit a celorlalÈ›i. Nu înÈ›elegea motivele care generau stările acestea, şi - de vreme ce în ultima vreme era într-o dispoziÈ›ie rebelă - le ignora.
Ziua aceea urma să fie una grea. Mai dificilă decât precedenta, după modelul celor anterioare.
Mike Newton, băiatul respingător cu care nu îmi puteam îngădui să rivalizez, urma să o invite pe Bella la o întâlnire.
Se apropia vertiginos momentul unui bal unde fetele şi-ar fi ales partenerii, iar el spera din tot sufletul ca Bella să îl invite. Faptul că nu o făcuse încă îi clătinase încredea în sine. Acum se afla într-o încurcătură incomodă - mă bucuram de disconfortul lui mai mult decât ar fi trebuit - pentru că Jessica Stanley tocmai îl invitase la acel bal. Nu voia să spună "da", încă sperând că Bella îl va alege pe el (consfinÈ›indu-i victoria asupra rivalilor), dar nu voia nici să spună "nu" şi să rişte să nu mai ajungă deloc la banchet. Jessica, rănită de ezitarea lui şi ghicind motivul din spatele ei, aproape că arunca pumnale în mintea ei către Bella. Din nou, simÈ›eam impulsul de a mă aşeza între gândurile furioase ale lui Jessica şi Bella. ÃŽnÈ›elegeam mai bine acum acel instinct, dar era cu atât mai frustrant cu cât nu puteam acÈ›iona după cum îmi dicta acesta.
Unde se ajunsese! Făcusem o fixaÈ›ie asupra dramelor neînsemnate din liceu pe care altădată le dispreÈ›uiam.
Mike încerca să îşi facă curaj, conducând-o pe Bella către ora de Biologie. ÃŽi ascultam zbuciumul interior cât îi aşteptam să sosească. Băiatul avea voinÈ›a slaba. Aşteptase intenÈ›ionat ocazia acestui bal, temându-se să-şi facă cunoscute sentimentele înainte ca ea să-şi manifeste vreo preferinÈ›ă clară pentru el. Nu voia să se expună, vulnerabil, unei respingeri, preferând ca ea să facă primul pas.
Laş.
Se aşeză din nou în banca noastră, cu o relaxare bazată pe obişnuinÈ›a îndelungată, şi mi-am imaginat sunetul pe care l-ar fi făcut trupul său lovind zidul opus cu suficientă forÈ›ă încât să-i fie rupte majoritatea oaselor.
- Deci... îi spuse el fetei, cu privirea aÈ›intită spre podea. Jessica m-a invitat la Balul Primăverii.
- Grozav, răspunse Bella imediat, cu entuziasm. ÃŽmi venea greu să nu zâmbesc când tonul vocii ei îl dezarmă pe Mike. Sperase să o lase surprinsă. ...Te vei distra de minune cu Jessica.
Se chinuia să găsească răspunsul potrivit.
- Păi... ezită el, aproape pierindu-i curajul. Apoi se adună. ...I-am spus că trebuie să mă mai gândesc.
- De ce ai face una ca asta? întrebă ea. Tonul ei era dezaprobator, dar se ghicea în el şi un strop de uşurare.
Ce însemna acel lucru? Furia neaşteptată şi intensă mă făcu să-mi strâng pumnii.
Mike nu-i percepu uşurarea. Obrajii i se înroşiră - dintr-o dată mă simÈ›ii feroce, îmi părea a fi o invitaÈ›ie - şi plecă din nou privirea când vorbi.
- Mă întrebam dacă... dacă ai cumva de gând să mă inviÈ›i tu.
Bella ezită.
ÃŽn acel moment de ezitare, am văzut viitorul mai clar decât o făcuse Alice vreodată.
Fata putea să dea un răspuns afirmativ în acea clipă la întrebarea nerostită a lui Mike, sau putea să îl refuze, însă oricum, cândva, în curând, urma să-i spună "da" cuiva. Era fermecătoare şi interesantă, iar masculii umani nu erau insensibili la aceste lucruri. Fie că s-ar fi mulÈ›umit cu cineva din acea adunătură ternă sau că ar fi aşteptat să scape din Forks, ziua în care urma să spună "da" avea să vină.
I-am văzut viaÈ›a ca mai înainte - facultate, carieră... iubire, căsătorie. Am văzut-o din nou la braÈ›ul tatălui ei, îmbrăcată într-o rochie albă, din voal, cu chipul radiind de fericire, păşind pe acordurile marşului nupÈ›ial al lui Wagner.
SuferinÈ›a întrecea orice simÈ›isem până atunci. Un om s-ar fi aflat în pragul morÈ›ii de-ar fi simÈ›it acea durere - nu i-ar fi supravieÈ›uit.
Şi nu era doar chinul, ci şi o furie făÈ›işă.
Această mânie tânjea după un obiect material. Deşi acel băiat neînsemnat şi nevrednic putea să nu fie cel căruia Bella urma să îi spună "da", ardeam de dorinÈ›a de a-i strivi craniul cu mâinile goale, să-i servească drept exemplu alesului ei.
Nu înÈ›elegeam acel sentiment - era un amalgam de durere, furie, dorinÈ›ă şi disperare. Nu îl mai simÈ›isem niciodată; nu puteam să îi dau un nume.
- Mike, nu cred că ar trebui să o refuzi, spuse Bella cu o voce blândă.
SperanÈ›ele lui Mike se năruiră. ÃŽn oricare altă situaÈ›ie m-aş fi bucurat, însă eram pierdut după şocul durerii - şi al remuşcării pentru ceea ce suferinÈ›a şi furia făcuseră din mine.
Alice avea dreptate. Nu eram suficient de puternic.
ÃŽn acea clipă, Alice probabil că urmărea viitorul răsucindu-se şi răsturnându-se, devenind din nou încurcat. Oare Bellei i-ar fi făcut plăcere să meargă la banchet?
- Ai invitat deja pe cineva? întrebă Mike, posac. Aruncă o privire către mine, suspicios pentru întâia oară după mai multe săptămâni. Mi-am dat seama că îmi trădasem interesul; capul meu era înclinat în direcÈ›ia Bellei.
Invidia sălbatică din gândurile lui - avându-l drept obiect pe oricine fata l-ar fi preferat în locul său - dintr-o dată îmi boteză sentimentul până atunci lipsit de nume.
Eram gelos.
- Nu, spuse fata cu o urmă de amuzament în voce. Nu merg deloc la bal.
Dincolo de remuşcare şi de furie, m-am simÈ›it uşurat auzindu-i cuvintele. Dintr-o dată eu eram cel care îşi măsura rivalii.
- De ce nu? întrebă Mike, aproape nepoliticos. Mă deranja că folosea acel ton cu ea. Mi-am înfrânat un mârâit.
- Plec în Seattle în sâmbăta aceea, răspunse ea.
Curiozitatea nu mai era atât de încrâncenată - acum că eram pe deplin determinat să aflu toate răspunsurile. Urma să descopăr în scurt timp detaliile şi motivele acestei noi revelaÈ›ii.
Tonul lui Mike deveni neplăcut de linguşitor.
- Nu poți pleca în alt weekend?
- ÃŽmi pare rău, nu. Bella îi răspunse ceva mai răstit. ...Aşa că nu ar trebui să o mai laşi pe Jess să aştepte - e nepoliticos.
Grija ei pentru sentimentele lui Jessica stinse văpăile geloziei mele. Călătoria la Seattle era clar o scuză pentru a spune "nu" - refuzase oare numai din loialitate pentru prietena ei? Altruismul ei era mai mult decât suficient pentru un astfel de gest. Chiar îşi dorea să fi putut spune "da"? Sau mă înşelam cu ambele presupuneri? O interesa oare altcineva?
- Da, ai dreptate, murmură Mike, atât de demoralizat încât aproape îl compătimii. Aproape.
ÃŽşi desprinse privirea de la fată, ştergându-i chipul din gândurile sale.
Nu aveam de gând să tolerez acel lucru.
M-am întors să-i desluşesc expresia direct, pentru prima oară în mai mult de o lună. SimÈ›eam o uşurare violentă permițându-mi să fac acest lucru, ca o gură de aer curat în plămânii unui om scufundat prea mult timp in apă.
Ţinea ochii închişi şi îți cuprinsese obrajii între palme. Umerii îi erau aplecaÈ›i în faÈ›ă, într-o poziÈ›ie defensivă. ÃŽşi scutură capul infinit de uşor, parcă încercând să îşi izgonească un gând din minte.
Frustrant. Fascinant.
Vocea domnului Banner o trezi din visare şi îşi deschise, încet, ochii. Mă privi imediat, parca simÈ›ind cum o contemplam. ÃŽşi aÈ›inti privirea în ochii mei cu aceeaşi expresie rătăcită care mă bântuise atâta amar de vreme.
ÃŽn acea clipă nu simÈ›ii nici remuşcarea, nici vinovăÈ›ia, nici furia. Ştiam că vor reveni, foarte curând, însă în acel moment eram cuprins o frenezie ciudată. De parcă triumfasem, în loc să pierd.
Nu-şi feri privirea, deşi o fixam cu o intensitate la nelalocul său, încercând în zadar să îi citesc gândurile în ochii săi de un căprui lichid. Erau plini de întrebări, nu de răspunsuri.
ÃŽmi puteam vedea reflecÈ›ia propriilor ochi şi am ştiut că erau negri de sete. Trecuseră aproape două săptămâni de la ultima mea expediÈ›ie de vânătoare; nu era o zi prea bună ca voinÈ›a mea să se năruiască. ÃŽnsă întunecimea lor nu părea să o înspăimânte. Nu-şi ferea privirea şi pielea ei începu să se coloreze cu un roz uşor, devastator de atrăgător.
"La ce se gândea oare în acea clipă?"
Eram la un pas de a pune întrebarea cu voce tare, dar chiar atunci domnul Banner îmi pronunÈ›ă numele. Am ales răspunsul corect din mintea sa aruncând-i o scurtă privire.
Am inspirat scurt.
- Ciclul Krebs.
Setea îmi pârjoli gâtul - întărindu-mi fiecare muşchi şi inundându-mi gura cu venin - şi închisei ochii, încercând să uit prin concentrare de dorinÈ›a pentru sângele ei care se dezlănÈ›uia în interiorul meu.
Monstrul era mai puternic decât înainte. Jubila. Acceptase acest viitor dual care îi dăduse şanse egale la ceea ce tânjise cu atâta îndârjire. Al treilea viitor nesigur pe care încercasem să-l clădesc doar prin puterea voinÈ›ei se sfărâmase - distrus tocmai de gelozia aceea trivială - şi bestia era mult mai aproape de a-şi atinge scopul.
Remuşcarea şi vinovăÈ›ia ardeau alături de sete şi, dacă aş fi fost capabil să vărs lacrimi, acestea mi-ar fi umplut ochii în acea clipă.
Ce făcusem?
Ştiind că bătălia era deja pierdută, îmi părea că nu mai aveam niciun motiv să rezist dorinÈ›elor mele; mă întoarsei să o privesc din nou pe fată.
Se ascunsese în părul ei, dar vedeam printr-o crăpătură între şuviÈ›ele sale ca obrazul ii devenise stacojiu.
Monstrului îi plăcea acest lucru.
Nu-mi susÈ›inu din nou privirea, însă îşi răsucea o şuviÈ›ă din părul ei întunecat, nervoasă. Degetele ei delicate, încheietura ei fragilă - erau atât de plăpânde, încât tot restul lumii ar fi putut vedea că răsuflarea mea era de-ajuns pentru a le frânge.
Nu. Nu puteam să o fac. Era prea fragilă, prea bună, prea preÈ›ioasă pentru a merita o astfel de soartă. Nu puteam îngădui ca viaÈ›a mea să se izbească de a ei, zdrobind-o.
Dar nici nu mai puteam sta departe de ea. Alice nu se înşela în acea privinÈ›ă.
Monstrul din mine şuieră cu frustrare când ezitai, înclinând mai întâi în direcÈ›ia unei posibilităÈ›i, apoi în cealaltă.
Scurtul meu ceas alături de ea trecu prea repede, pe când oscilam între cele două perspective sumbre. Se sună de pauză şi ea începu să-şi strângă lucrurile fără să mă privească. Mă simÈ›ii dezamăgit, dar nu mă prea puteam aştepta la altceva. Purtarea mea de după accident era de neiertat.
- Bella? spusei eu, incapabil sa mă opresc. VoinÈ›a mea era deja îngenuncheată.
Ezită înainte să privească spre mine; când se întoarse, avea o expresie plină de neîncredere.
Mi-am reamintit că era absolut îndreptăÈ›ită să fie precauta. Că aşa se cuvenea sa fie.
Aştepta să mai spun ceva, însă eu continuai să o privesc fix, scrutându-i chipul. Inspiram uşor, luând guri de aer la intervale regulate şi luptând cu setea.
- Ce este? spuse ea într-un final. ...Vorbeşti din nou cu mine? ÃŽn tonul ei se ghicea un strop de resentiment care-mi trezea, la fel ca furia sa, înduioşarea. Aproape că-mi smulgea un zâmbet.
Nu eram prea sigur cum să îi răspund la întrebare. Chiar vorbeam cu Bella din nou, în sensul la care se gândise ea?
Nu. Nu şi dacă mă puteam opri. Voiam să încerc să o fac.
- Nu, nu chiar, îi spusei eu.
ÃŽnchise ochii, ceea ce mă umplu de frustrare. ÃŽmi tăia cea mai bună cale de acces către sentimentele ei. Luă o gură uşoară de aer fără să-şi desprindă pleoapele. Gura ei era încleştată.
Cu ochii în continuare închişi, vorbi. Cu siguranÈ›ă un om normal nu ar fi purtat o conversaÈ›ie astfel. Ea de ce o făcea?
- Atunci ce vrei, Edward?
Sunetul numelui meu pe buzele sale îmi stârni nişte reacÈ›ii stranii ale trupului. Daca mi-ar fi bătut inima, pulsul mi s-ar fi înteÈ›it.
Dar cum să-i fi răspuns?
Spunându-i adevărul, m-am hotărât eu. Aveam să fiu pe cât de sincer cu putinÈ›ă de atunci încolo. Nu voiam să merit doar suspiciune, deşi îmi părea aproape imposibil să-i câştig încrederea.
- ÃŽmi pare rău, îi spusei eu. Era mai adevărat decât avea să o ştie vreodată. Din păcate, puteam să-mi cer scuze fără teamă doar pentru problemele mărunte. ...Sunt foarte nepoliticos, ştiu. Dar e mai bine aşa.
Ar fi fost mai bine pentru ea de-aş fi putut continua cu lipsa de cuviinÈ›ă. Dar o puteam face oare?
Ochii ei se deschiseră, cu o expresie încă circumspectă.
- Nu înÈ›eleg ce vrei să spui.
Am încercat să o avertizez pe cât îmi era permis.
- E mai bine să nu fim prieteni. Sigur îşi putea da seama măcar de atât. Era o fată deşteaptă. ...Crede-mă.
ÃŽşi strânse ochii şi eu îmi amintii că îi mai spusesem aceste cuvinte - chiar înainte să-mi încalc o promisiune. Am tresărit când dinÈ›ii ei se încleştară - evident că şi ea îşi amintea.
- Păcat că nu È›i-ai dat seama mai devreme, spuse ea cu furie. ...Puteai să te scuteşti de toate regretele astea.
Am privit-o, şocat. Ce ştia ea despre regretele mele?
- Regrete? Regrete pentru ce? am întrebat-o.
- Pentru că nu ai lăsat duba aia stupidă să mă zdrobească! izbucni ea.
ÃŽncremenii, copleşit de uimire.
Cum putea să creadă aşa ceva? Faptul că-i salvasem viaÈ›a fusese singurul lucru acceptabil pe care îl făcusem de când o întâlnisem. Unicul lucru pentru care nu-mi era ruşine. Acel unic lucru care mă făcea să mă bucur că exist pe lume. Mă luptasem să o păstrez în viaÈ›ă din prima clipă când îi simÈ›isem aroma. Cum putea crede aşa ceva despre mine? Cum îndrăznea să pună la îndoială unica mea faptă bună în tot acel dezastru?
- Crezi că regret că È›i-am salvat viaÈ›a?
- Ştiu că o faci, ripostă ea.
Felul cum îmi judeca intenÈ›iile mă lăsa răvăşit.
- Nu ştii nimic.
Cât de confuză şi de neînÈ›eles era mintea ei! Probabil că nici nu gândea precum ceilalÈ›i oameni. Aşa s-ar fi explicat tăcerea din gândurile sale. Era în întregime diferită.
ÃŽşi întoarse brusc chipul, din nou scrâşnind din dinÈ›i. Obrajii îi erau îmbujoraÈ›i, de această dată de mânie. ÃŽşi împinse cărÈ›ile grămadă, le ridică smucit în braÈ›e şi se îndreptă către uşă ocolindu-mi privirea.
Oricât de iritat m-aş fi simÈ›it, îmi era imposibil să nu mă amuz oarecum de furia ei.
Mergea È›eapănă, fără să privească pe unde păÈ™ea, şi piciorul i se agăÈ›ă de pragul uşii. Se împiedică şi toate lucrurile i se prăbuşiră la pământ. ÃŽn loc să se aplece să le ridice, rămase încremenită, fără ca măcar să privească podeaua, de parcă nu ar fi fost sigură dacă merita să îşi strângă cărÈ›ile.
Am reuşit să nu izbucnesc în râs.
Nu mă putea vedea nimeni; am zburat lângă ea şi i-am pus manualele în ordine până să apuce să privească înspre ele.
- MulÈ›umesc, spuse ea cu o voce rece şi severă.
Tonul ei îmi trezi din nou iritarea.
- Cu plăcere, îi răspunsei la fel de rece.
Cu fruntea sus, se îndreptă călcând apăsat către următoarea sală de curs.
Eu o privii până când nu îi mai putui vedea silueta furioasă.
Ora de Spaniolă se scurse ca o părere. Domnişoara Goff nu-mi punea niciodată sub semnul întrebării neatenÈ›ia - ştia că vorbeam spaniolă mai bine decât ea şi îmi dădea multă libertate - permițându-mi să mă gândesc în voia mea.
Deci nu o puteam ignora pe fată. Măcar atât era evident. Dar oare acest lucru însemna că nu aveam altă opÈ›iune decât de a o distruge? Acela nu putea fi unicul viitor posibil. Trebuia să existe o altă cale, un echilibru fragil. Am încercat să mă gândesc la o modalitate...
Nu-i dădui prea multă atenÈ›ie lui Emmett până când ora nu se apropie de final. Era curios - Emmett nu era doar excesiv de intuitiv în privinÈ›a nuanÈ›elor din starea de spirit a celor din jur, dar percepea si evidenta schimbare petrecută în mine. Se întreba ce se întâmplase de-mi dispăruse încruntarea neînduplecată de pe chip. Se chinuia să definească schimbarea, şi în final hotărî că păream plin de speranÈ›ă.
Plin de speranÈ›ă? Aşa păream din exterior?
Mă gândeam la ideea speranÈ›ei pe când ne îndreptam către Volvo, întrebându-mă ce anume ar fi trebuit să sper.
Dar nu am avut mult timp să cuget. Sensibil ca întotdeauna la gândurile legate de fată, sunetul numelui Bellei în minÈ›ile... rivalilor mei - presupun că trebuia să-i recunosc ca atare - îmi atrase atenÈ›ia. Eric şi Tyler, auzind - cu multă satisfacÈ›ie - despre nereuşita lui Mike, se pregăteau să îşi facă mişcarea.
Eric era deja pe poziÈ›ii, sprijinit de camioneta ei, imposibil de evitat. Ora lui Tyler se prelungise neprevăzut pentru a primi o temă şi se grăbea cu disperare să o prindă înainte să-i scape.
Trebuia să văd acest lucru.
- Aşteaptă-i aici pe ceilalÈ›i, bine? i-am murmurat lui Emmett.
Mă privi cu suspiciune, apoi ridică din umeri şi încuviinÈ›ă din cap.
"Puştiul aproape că şi-a pierdut minÈ›ile", gândi el, amuzat de ciudata mea cerere.
O văzui pe Bella venind dinspre sala de sport şi o aşteptai să treacă, într-un loc unde nu mă putea zări. Când se apropie de ambuscada pregătită de Eric, țâşnii înainte, potrivindu-mi paşii astfel încât să trec pe lângă ea fix la momentul potrivit.
I-am privit trupul încremenind când îl văzu pe băiatul care o aştepta. ÃŽmpietri pentru o clipă, apoi se relaxă şi continuă să înainteze.
- Bună, Eric, i-am auzit vocea prietenoasă.
Dintr-o dată mă simÈ›eam neaşteptat de neliniştit. Dacă acest adolescent plinuÈ› cu coşuri pe faÈ›ă îi era cumva pe plac?
Eric înghiÈ›i zgomotos, iar mărul lui Adam îi tremură.
- Bună, Bella.
Ea nu părea să îi remarce emoÈ›ia.
- Ce mai faci? întrebă ea, descuind portiera camionetei fără să îi privească expresia înspăimântată.
- Mă întrebam... daca vrei să mergi la Balul Primăverii cu mine. Vocea i se frânse.
ÃŽn sfârşit ea îşi ridică privirea. Era surprinsă sau mulÈ›umită? Eric nu era capabil să o privească în ochi, aşa că nu îi puteam vedea chipul reflectat în gândurile lui.
- Credeam că decizia le aparÈ›ine fetelor, spuse ea, părând încurcată.
- Păi, da, consimÈ›i el plin de amărăciune.
Băiatul acela vrednic de milă nu mă irita la fel de mult ca Mike Newton, însă nu reuşeam să găsesc înÈ›elegere pentru neliniştea lui până ce Bella nu îi răspunse cu o voce blândă.
- ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că mă inviÈ›i, însă plec la Seattle chiar în acea zi.
Mai auzise acest lucru; totuşi, se simÈ›ea dezamăgit.
- Oh, îngăimă el, abia îndrăznind să îşi ridice privirea până la nivelul nasului ei. ...Poate data viitoare.
- Sigur, încuviinÈ›ă ea. Apoi îşi muşcă buza, de parcă regreta că îi lăsase o portiÈ›ă de scăpare. ÃŽmi plăcea asta.
Eric alunecă înainte şi se îndepărtă, îndreptându-se în altă direcÈ›ie decât maşina lui, având în cap doar gândul de a scăpa.
ÃŽn acea clipă am trecut pe lângă ea şi i-am auzit suspinul de uşurare. Am izbucnit în râs.
Se întoarse, însă eu privii drept înainte, încercând să îmi împiedic buzele să tresară, amuzate.
Tyler se afla în spatele meu, aproape alergând să o prindă înainte să demareze. Era mai curajos şi mai încrezător în sine decât ceilalÈ›i doi; aşteptase atât de mult să o abordeze pe Bella doar pentru că respectase pretenÈ›ia de întâietate a lui Mike.
ÃŽmi doream să reuşească să o prindă din două motive. Dacă - aşa cum începeam să bănuiesc - toate atenÈ›iile lui o deranjau pe Bella, voiam să mă bucur urmărindu-i reacÈ›ia. Dar, dacă lucrurile nu stăteau aşa - dacă invitaÈ›ia lui Tyler era cea la care spera - atunci îmi doream să o È™tiu.
ÃŽl măsurai pe Tyler Crowley ca pe un rival, ştiind că greşeam. Părea plictisitor de comun şi întru nimic remarcabil pentru mine, însă ce ştiam oare despre preferinÈ›ele Bellei? Poate îi plăceau băieÈ›ii obişnuiÈ›i...
Tresării la acest gând. Eu nu aveam să fiu niciodată un băiat obişnuit. Ce prostie, să mă consider un rival luptând pentru afecÈ›iunea ei. Cum să fi putut simÈ›i ceva pentru cineva care era, în ochii oricui, un monstru?
Era prea bună pentru un monstru.
Ar fi trebuit să o las să plece, însă curiozitatea mea de neiertat mă împiedica să fac ceea ce se cuvenea. Din nou. Dar dacă Tyler, ratând acea şansă, ar fi căutat-o mai târziu, când nu aş fi avut cum să aflu deznodământul? ÃŽmi scoasei Volvo-ul pe aleea îngustă, blocând ieşirea.
Emmett şi ceilalÈ›i erau pe drum, însă el le descrisese comportamentul meu bizar, si păşeau încet, urmărindu-mă, încercând să descifreze însemnătatea gesturilor mele.
O priveam pe fată în oglinda retrovizoare. Se uita cu asprime la spatele maşinii mele fără să-mi întâlnească privirea, părând să-şi dorească să fi condus un tanc în locul Chevroletului ruginit.
Tyler se urcă grăbit în maşină şi se aşeză în spatele ei, recunoscător pentru comportamentul meu inexplicabil. ÃŽi făcu cu mâna, încercând să îi atragă atenÈ›ia, însă ea nu observă. El aşteptă o clipă, apoi ieşi din maşină, aplecându-se spre portiera fetei. Ciocăni în geam.
Ea tresări şi îl privi încurcată. După o clipă, lăsă manual geamul jos, părând să întâmpine dificultăÈ›i.
- ÃŽmi pare rău, Tyler, spuse ea, cu o voce iritată. Sunt blocată în spatele lui Cullen.
ÃŽmi pronunÈ›a numele de familie cu o voce dură - era încă furioasă pe mine.
- Ştiu, spuse Tyler, fără să şovăie din pricina stării ei de spirit. ...Voiam doar să te întreb ceva câtă vreme vom rămâne prizonieri aici.
Avea un rânjet îndrăzneÈ›.
Mă simÈ›ii mulÈ›umit când ea păli ghicindu-i intenÈ›iile evidente.
- Vrei să mă inviÈ›i la Balul Primăverii? întrebă el, fără să-i treacă măcar prin cap gândul înfrângerii.
- Nu voi fi în oraş, Tyler, îi spuse ea, cu vocea încă plină de nervozitate.
- Da, mi-a spus Mike.
- Atunci de ce... începu ea întrebarea.
El ridică din umeri.
- Speram să fi fost doar un refuz elegant.
Ochii îi sclipiră, apoi deveniră glaciali.
- ÃŽmi pare rău, Tyler, spuse ea, fără umbră de regret în voce. ...Chiar voi fi plecată din oraş.
El acceptă scuza, cu siguranÈ›a de sine neştirbită.
- Nu-i nimic. Mai avem balul de final de an.
Se întoarse cu un pas mândru către maşină.
Avusesem dreptate să aştept acea clipă.
Expresia îngrozită a chipului ei era nepreÈ›uită. ÃŽmi spunea că nu ar fi trebuit să-mi doresc cu atâta disperare să ştiu adevărul, că ea nu simÈ›ea nimic pentru oricare dintre acei masculi umani care doreau să o curteze.
De asemenea, expresia ei era, posibil, cel mai amuzant lucru pe care îl văzusem vreodată.
Atunci sosi familia mea, încurcată de faptul că, de data aceasta, râdeam în hohote în loc să-i privesc cu o încruntare criminală pe toÈ›i cei din jur.
"Ce e aşa de amuzant?", se interesă Emmett.
Mi-am clătinat doar capul, cuprins de un val nou de hohote când Bella ambală cu furie motorul zgomotos. Părea din nou să-şi dorească un tanc.
- Să mergem! şuieră Rosalie cu nerăbdare. ...Nu mai face pe idiotul. Dacă poÈ›i.
Cuvintele ei nu mă iritau - eram prea amuzat. Dar am făcut aşa cum îmi spunea.
Nimeni nu vorbi cu mine în drumul către casă. Am continuat să râd pe înfundate din când în când, gândindu-mă la chipul Bellei.
Pe când viram pe şosea - accelerând, dacă nu mai erau martori - Alice îmi strică buna dispoziÈ›ie.
- Deci acum pot vorbi cu Bella? mă întrebă dintr-o dată, fără să se gândească mai întâi la cuvintele sale, aşadar fără a-mi oferi vreo avertizare.
- Nu, am izbucnit eu.
- Nu e drept! Ce tot aştept?
- ÃŽncă nu am luat vreo hotărâre, Alice.
- Cum zici tu, Edward.
ÃŽn capul ei, cele două destine ale Bellei erau din nou clare.
- Ce rost are să o cunoşti? murmurai eu, simÈ›indu-mă dintr-o dată posomorât. ...Dacă doar o voi ucide?
Alice ezită pentru o clipă.
- Ai dreptate, recunoscu ea.
Luai ultimul viraj strâns, cu 150 de kilometri la oră, apoi cauciucurile scârțâiră când mă oprii la vreo doi centimetri de zidul garajului.
- Fugă plăcută, îşi spuse Rosalie îngâmfată când am sărit din maşină.
Dar în acea zi nu am fugit nicăieri. ÃŽn schimb, m-am dus la vânătoare.
CeilalÈ›i urmau să plece în ziua următoare, însă nu îmi permiteam să fiu însetat în acea clipă. Am exagerat, bând mai mult decât era necesar, ghiftuindu-mă din nou - cu un mic grup de elani şi cu un urs negru care fusesem norocos să-mi iasă în cale pe la începutul anului. Eram atât de sătul că nu mă simÈ›eam deloc bine. De ce nu-mi putea ajunge? De ce aroma ei trebuia să fie cu mult mai puternică decât orice altceva?
Mă pregătisem pentru ziua următoare, însă, când nu am mai putut vâna şi soarele mai avea încă multe ore până să răsară, am realizat că zorii nu aveau să vină suficient de repede.
O vervă plină de mânie m-a cuprins din nou când mi-am dat seama că urma să o caut pe fată.
Am purtat disputa cu mine însumi pe tot drumul de întoarcere spre Forks, însă partea mai puÈ›in nobilă din mine avu câştig de cauză şi mi-am continuat planul lipsit de orice justificaÈ›ie. Monstrul era agitat, dar bine încătuşat. Ştiam că mă voi păstra la o distanÈ›ă sigură faÈ›ă de ea. Voiam doar să ştiu unde se afla. Voiam doar să îi văd chipul.
Era trecut de miezul nopÈ›ii, iar locuinÈ›a Bellei era întunecată şi scăldată în linişte. Camioneta ei era parcată în curbă, maşina de poliÈ›ie a tatălui ei aflându-se oprită pe alee. Nu se auzea vreun gând conştient în vecinătate. Am privit o clipă casa din întunericul pădurii care o mărginea la est. Intrarea probabil că era încuiată - nu era o problemă, doar că nu voiam să las o uşă spartă ca dovadă, în urma mea. M-am hotărât să încerc mai întâi fereastra de la etaj. Nu prea mulÈ›i oameni s-ar fi obosit să îi instaleze un zăvor.
Am traversat curtea şi m-am căÈ›ărat pe faÈ›ada casei în jumătate de secundă. Legănându-mă, atârnat cu o mână de straşina de deasupra ferestrei, privii pe geam şi... respiraÈ›ia mi se tăie.
Era chiar camera ei. O puteam vedea într-un pat mic, cuverturile zăcând pe podea şi cearceafurile fiindu-i înfăşurate în jurul picioarelor. Pe când priveam, se zvârcolea fără astâmpăr şi îşi întinse brusc o mână peste cap. Nu dormea liniştită, cel puÈ›in nu în acea noapte. SimÈ›ise oare pericolul din preajma ei?
Eram dezgustat de mine însumi, privind-o răsucindu-se din nou. Cu ce eram mai bun decât un obsedat? Nu eram mai bun. Eram mult, mult mai rău.
Mi-am relaxat vârfurile degetelor, gata să mă las să cad. ÃŽnsă mi-am permis o ultimă privire îndelungată către chipul ei.
Nu era deloc liniştită. MicuÈ›a cută îi era prezentă între sprâncene, iar gura ei trăda tristeÈ›ea. Buzele ei tremurară, apoi se întredeschiseră.
- Bine, mamă, murmură ea.
Bella vorbea în somn.
Curiozitatea se înteÈ›i, întrecând dezgustul de mine însumi. AtracÈ›ia acelor gânduri neprotejate, vorbite inconştient, era irezistibil de tentantă.
Am încercat fereastra şi nu era zăvorâtă, deşi era blocată din pricina lipsei îndelungate de folosire. ÃŽncet, am deschis-o, tresărind de spaimă la fiecare vaier slab al cadrului de metal. Pentru data viitoare trebuia să găsesc nişte ulei...
Data viitoare? ÃŽmi scuturai capul, plin din nou de repulsie.
M-am strecurat ca o umbră pe fereastra întredeschisă.
Camera ei era mică - în dezordine, dar curată. Pe podeaua de lângă pat se afla un morman de cărÈ›i, cu cotoarele în direcÈ›ia opusă mie, şi CD-uri împrăştiate pe lângă CD player-ul ei ieftin - carcasa de deasupra fiind doar o cutie de bijuterii transparentă. Vrafuri de hârtie se aflau în jurul unui computer al cărui loc părea să fie într-un muzeu închinat tehnologiei depăşite. Pantofii ei formau puncte întunecate pe podeaua din lemn.
ÃŽmi doream nespus să mă duc şi să citesc titlurile cărÈ›ilor şi ale CD-urilor, însă îmi promisesem că voi păstra distanÈ›a; am preferat să mă aşez în vechiul balansoar din colÈ›ul îndepărtat al camerei.
Considerasem vreodată că are o înfăÈ›işare ştearsă? M-am gândit la acea primă zi şi la dezgustul pentru băieÈ›ii cărora le trezise imediat curiozitatea. Dar când îmi aminteam chipul ei oglindit în gândurile lor, nu puteam înÈ›elege de ce nu mi se păruse imediat frumoasă. Părea un lucru evident.
ÃŽn acea clipă - cu părul ei negru încurcat şi în dezordine încadrându-i chipul palid, purtând un tricou jerpelit şi nişte pantaloni de trening vechi, cu trăsăturile relaxate în somn, cu buzele ei pline uşor crăpate - îmi tăia răsuflarea. Sau ar fi făcut-o, mă gândii eu confuz, dacă aş fi respirat.
Nu mai spuse niciun cuvânt. Poate visul ei se încheiase.
ÃŽi privii fix chipul încercând să determin o cale de a-mi face viitorul suportabil.
Nu aş fi putut îndura să îi fac rău. Aceasta însemna oare că singura mea opÈ›iune era să încerc din nou să plec?
CeilalÈ›i nu ar mai fi avut ce obiecta. AbsenÈ›a mea nu ar fi pus pe nimeni în pericol. Nu ar fi existat suspiciuni, nimic care să creeze în mintea cuiva vreo legătură cu accidentul.
Am şovăit cum o făcusem cu o după-amiază în urmă şi îmi păru imposibil.
Nu puteam spera să rivalizez cu băieÈ›ii umani, indiferent dacă aceÈ™tia o atrăgeau sau nu. Eram un monstru. Cum să mă fi putut vedea drept altceva? Adevărul despre mine, de l-ar fi ştiut, ar fi umplut-o de teamă şi de repulsie. Precum victima dintr-un film de groază, ar fi fugit, urlând de teroare.
Mi-am amintit de prima ei oră de Biologie... şi am ştiut că ar fi fost normal să aibă acea reacÈ›ie.
Fusese o prostie să-mi imaginez că dacă eu aş fi fost cel care ar fi invitat-o la acel bal stupid, şi-ar fi anulat planurile făcute în pripă şi ar fi acceptat să mă însoÈ›ească.
Nu mie îi era scris să-mi spună "da". Ci altcuiva, uman şi cald. Şi nu îmi puteam îngădui - într-o zi, când acel "da" urma să fie rostit - să îl vânez şi să îl ucid, pentru că ea îl merita, oricine ar fi fost el. Avea dreptul la fericire şi la iubire alături de alesul ei.
ÃŽi eram dator să fac ceea ce se cuvenea; nu mă mai puteam preface că eram doar în pericolul de a o iubi pe acea fată.
De fapt, nici nu conta de-aş fi plecat, pentru că Bella nu m-ar fi văzut niciodată aşa cum mi-aş fi dorit să o facă. Nu m-ar fi văzut niciodată drept o fiinÈ›ă demnă de iubire.
Niciodată.
O inimă moartă, împietrită, avea cum să fie frântă? SimÈ›eam că a mea o putea face.
- Edward, spuse Bella.
Am încremenit, fixându-i ochii închişi.
Se trezise, mă surprinsese oare acolo? Părea adormită, cu toate acestea vocea ei fusese atât de clară...
Oftă în tăcere, apoi se zvârcoli din nou, răsucindu-se pe o parte - încă adormită.
- Edward, murmură ea încet.
Mă visa pe mine.
O inimă moartă, împietrită, avea cum să bată din nou? SimÈ›eam că a mea era pe cale să o facă.
- Rămâi, şopti ea. Nu pleca. Te rog... nu pleca.
Mă visa pe mine, şi nici măcar nu era un coşmar. Voia să rămân cu ea, acolo, în visul ei.
M-am luptat să găsesc cuvintele care să dea nume sentimentelor care mă învăluiseră, însă nu aveam vorbe suficient de puternice pentru a le descrie. Pentru o clipă îndelungată, mă lăsai înecat în ele.
Când ieşii din nou la suprafaÈ›ă, nu mai eram acelaşi ca la început.
ViaÈ›a mea era un miez de noapte nesfârşit şi neschimbat. Pentru mine, bezna era o necesitate. Atunci cum era posibil ca soarele să răsară tocmai atunci, în inima nopÈ›ii mele?
Când devenisem vampir, schimbându-mi sufletul şi caracterul muritor pe nemurire în durerile mistuitoare ale transformării, împietrisem cu adevărat. Trupul meu se asemuia mai mult cu o stâncă, trainică şi imuabilă. Şi sinele meu încremenise aşa cum se afla - personalitatea mea, ceea ce-mi plăcea şi ceea ce-mi displăcea, stările mele de spirit şi dorinÈ›ele, toate rămăseseră nestrămutate.
Eram la fel ca toți ceilalți. Cu toții eram înghețați. Stânci vii.
Când pentru unul dintre noi intervenea vreo schimbare, era un lucru rar şi permanent. ÃŽl văzusem pe Carlisle trecând prin asta, apoi, zece ani mai târziu, pe Rosalie. Iubirea îi schimbase etern, într-un fel care nu avea niciodată să se stingă. Trecuseră mai mult de optzeci de ani de când Carlisle o găsise pe Esme, şi totuşi încă o privea cu ochii minunaÈ›i ai iubirii celei dintâi. Aşa avea să fie întotdeauna pentru ei.
La fel urma să fie şi pentru mine. Aveam să o iubesc pe această fată plăpândă pentru tot restul existenÈ›ei mele infinite.
ÃŽi privii chipul inconştient, simÈ›ind dragostea pentru ea cuprinzând fiecare fărâmă din trupul meu de piatră.
Dormea mai liniştit acum, cu un zâmbet imperceptibil pe buze.
Continuând să o contemplu, am început să È›es planuri.
O iubeam, aşa că trebuia să încerc să fiu suficient de puternic pentru a o părăsi. Ştiam că în acea clipă puterea mea scăzuse. Aveam de depus eforturi. ÃŽnsă poate că mai aveam suficientă forÈ›ă pentru a amăgi viitorul în alt fel.
Alice văzuse două posibile destine ale Bellei, şi în acea clipă le înÈ›elegeam pe amândouă.
Dragostea mea pentru ea nu m-ar fi oprit să o ucid dacă îmi îngăduiam să fac greşeli.
Totuşi în acel moment nu mai puteam simÈ›i monstrul, nu-l mai ghiceam nicăieri în fiinÈ›a mea. Poate că iubirea îl redusese etern la tăcere. De-aş fi ucis-o în acea clipă, nu aş fi făcut-o cu intenÈ›ie, ar fi fost doar un oribil accident.
Trebuia să fiu mai precaut ca niciodată. Niciodată, absolut niciodată, nu ar fi trebuit să las garda jos. Trebuia să-mi controlez fiecare răsuflare. ÃŽntotdeauna aş fi fost nevoit să păstrez o distanÈ›ă sigură.
Nu puteam face nicio greşeală.
ÃŽn sfârşit am înÈ›eles cel de-al doilea viitor. Acea viziune mă încurcase - ce s-ar fi putut întâmpla ca Bella să ajungă prizonieră în acest etern simulacru de viaÈ›ă? Acum - devastat de dorinÈ›a nestăvilită pe care o simÈ›eam pentru ea - puteam înÈ›elege cum aş fi putut, cu un egoism de neiertat, să îi cer tatălui meu acest favor. Să îi cer să-i ia viaÈ›a şi sufletul pentru ca eu să o pot păstra pentru eternitate.
Merita mai mult de atât.
Dar am mai văzut un viitor, un fir subÈ›ire pe care poate-aş fi fost în stare să merg, de mi-aş fi păstrat echilibrul.
O puteam face? Puteam fi cu ea, cruțându-i umanitatea?
IntenÈ›ionat, am inspirat adânc, apoi o mai făcui o dată, lăsându-i aroma să mă sfâşie precum un foc mistuitor. Camera era plină de parfumul ei; mireasma învăluia fiecare suprafaÈ›ă. Capul începu să mi se învârtă, însă mă luptai cu ameÈ›eala. Trebuia să mă obişnuiesc, dacă voiam să încerc să mă apropii cumva de ea. Luai o nouă gură de aer arzătoare.
Am vegheat-o dormind până ce soarele s-a ridicat din spatele norilor, dinspre est, urzind planuri şi continuând să îi inspir cu nesaÈ› mirosul.

Am ajuns acasă după ce ceilalÈ›i plecaseră spre şcoală. M-am schimbat repede, evitând privirea întrebătoare a lui Esme. Ea-mi văzuse chipul luminat febril şi simÈ›ise atât îngrijorare cât şi uşurare. ÃŽndelungata mea melancolie o îndurerase şi se bucura că părea să fi ajuns la capăt.
Am fugit către şcoală, ajungând la câteva secunde după fraÈ›ii mei. Nu se întoarseră către mine, deşi Alice cel puÈ›in trebuie să fi ştiut că stăteam în pădurea deasă care mărginea drumul. Am aşteptat până ce nimeni nu a mai privit, apoi am ieşit cu un pas relaxat dintre copaci în parcarea plină de maşini.
Am auzit camioneta Bellei huruind de după colÈ› şi m-am oprit în spatele unui Suburban, de unde o puteam privi fără a fi văzut.
Ea intră în parcare, privindu-mi lung Volvo-ul înainte să parcheze într-un spaÈ›iu dintre cele mai îndepărtate, încruntată.
Mi se părea straniu să-mi amintesc că probabil era încă furioasă pe mine, şi pe bună dreptate.
Voiam să râd de mine însumi - sau să mă lovesc singur. Toate planurile şi stratagemele mele erau în întregime problematice dacă nu îi păsa şi ei de mine, nu? Visul ar fi putut avea un subiect cu totul întâmplător. Eram un prost atât de arogant...
I-ar fi fost, oricum, mai bine dacă nu ar fi simÈ›it nimic pentru mine. Nu m-ar fi împiedicat să o urmăresc, însă aş fi avertizat-o înainte să merg mai departe. ÃŽi datoram aceasta.
Am continuat să înaintez în tăcere, întrebându-mă cum era mai bine să o abordez.
Ea uşură lucrurile. Cheia de la camionetă îi alunecă printre degete când cobora din maşină, şi căzu într-o baltă adâncă.
Se pregătea să o ridice, însă am ajuns primul, apucând-o înainte să fie nevoită să-şi scufunde degetele în apa rece ca gheaÈ›a.
Mă sprijinii de camioneta ei pe când ea începu să schiÈ›eze gestul de a se apleca, ridicându-se imediat după aceea.
- Cum faci asta? întrebă ea.
Da, era încă furioasă.
I-am oferit cheia.
- Ce anume?
ÃŽşi întinse mâna şi eu i-o lăsai în palmă. Apoi am respirat adânc, absorbindu-i mirosul.
- Apari din senin, mă lămuri ea.
- Bella, nu este vina mea că eşti extraordinar de neatentă. Cuvintele sunau prefăcut, aproape ca o glumă. Exista oare ceva ce ea să nu vadă?
Auzea oare cum glasul meu îi rostea numele ca într-o mângâiere?
Mă privi lung, fără a-mi aprecia umorul. Bătăile inimii i se înteÈ›iră - din pricina furiei? Din pricina spaimei? După o clipă, îşi plecă ochii.
- De ce ai blocat circulaÈ›ia ieri seară? mă întrebă fără a-mi susÈ›ine privirea. ...Parcă trebuia să te prefaci că nu exist, nu să mă iriÈ›i la culme.
Era încă foarte furioasă. Urma să fac destule eforturi pentru a îndrepta lucrurile cu ea. ÃŽmi amintii de hotărârea mea de a fi sincer...
- Am făcut-o pentru Tyler, nu pentru mine. Trebuia să-i las o ocazie. Apoi izbucnii în râs. Nu mă puteam abÈ›ine, gândindu-mă la expresia ei din ziua precedentă.
- Tu... suspină ea, apoi izbucni, părând prea furioasă ca să termine. Avea aceeaşi expresie. ÃŽmi înăbuşii un alt hohot de râs. Era şi aşa suficient de supărată.
- Şi nu mă prefac că nu exişti, terminai eu. Era bine să păstrez o linie a conversaÈ›iei relaxată, tachinantă. Nu ar înÈ›eles, dacă i-aş fi arătat ce simÈ›eam cu adevărat. Aş fi speriat-o. Trebuia să-mi È›in sentimentele în frâu, să uşurez lucrurile...
- Deci chiar încerci să mă iriÈ›i la culme? De vreme ce maşina lui Tyler nu a dus treaba la capăt?
Un fulger de mânie mă străbătu, pulsând. Chiar putea crede una ca asta?
Era iraÈ›ional din partea mea să mă simt atât de revoltat - nu ştia nimic despre transformarea care se petrecuse în timpul nopÈ›ii. Dar totuşi eram furios.
- Bella, eşti absurdă, cedai eu în faÈ›ă furiei.
Chipul i se îmbujoră şi îmi întoarse spatele. ÃŽncepu să se îndepărteze.
Remuşcări. Nu aveam niciun drept să mă înfurii.
- Aşteaptă, am rugat-o.
Nu se opri, aşa că am urmat-o.
- ÃŽmi pare rău, am fost nepoliticos. Nu spun că nu e adevărat - era absurd să îmi imaginez că aş fi dorit să îi fac vreun rău - ...însă oricum a fost nepoliticos din partea mea să o spun.
- De ce nu mă laşi în pace?
"Crede-mă", voiam eu să îi spun. "Am încercat".
"Şi sunt îndrăgostit nebuneşte de tine".
Uşurează lucrurile.
- Voiam să te întreb ceva, dar m-ai îndepărtat de subiect. Un posibil curs al acÈ›iunii îmi trecu prin cap, şi izbucnii în râs.
- Suferi cumva de schizofrenie? mă întrebă ea.
Probabil că aşa părea. Aveam o dispoziÈ›ie haotică, fiind străbătut de atâtea noi emoÈ›ii.
- O faci din nou, îi arătai eu.
Oftă.
- Bine, atunci. Ce voiai să mă întrebi?
- Mă întrebam dacă, de sâmbătă într-o săptămână... Văzui şocul care i se întipări pe chip şi îmi înăbuşii un alt hohot de râs. ...Ştii, în ziua Balului Primăverii...
ÃŽmi tăie vorba, în sfârşit întorcându-şi privirea către mine.
- ÃŽncerci să faci vreo glumă?
Da.
- Mă laşi să termin?
Ea aştepta în tăcere, strângându-şi între dinÈ›i buza cea moale de jos.
Imaginea îmi distrase atenÈ›ia pentru o clipă. ÃŽn mod ciudat, reacÈ›ii care mi-erau străine se trezeau adânc în miezul meu uman. Am încercat să le împrăştii ca să îmi pot juca rolul.
- Te-am auzit spunând că pleci în Seattle în acea zi şi mă întrebam dacă doreşti să te duc cu maşina, mă oferii eu. ÃŽmi dădusem seama că în loc să îi pun întrebări legate de planurile ei, aş fi putut chiar să particip la ele.
Mă privi cu ochii lipsiÈ›i de expresie.
- Poftim?
- Vrei să mergi cu maşina în Seattle? Singur într-o maşină cu ea - gâtul îmi ardea la acest gând. Am respirat adânc. "Obişnuieşte-te cu asta".
- Cu cine? întreabă ea, din nou cu ochii mari şi zăpăciÈ›i.
- Cu mine, evident, spusei eu, încet.
- De ce?
Era chiar atât de şocant că îi căutam compania? Probabil că interpretase în cel mai rău mod cu putinÈ›ă comportamentul meu din trecut.
- Ei bine, spusei eu pe cât de degajat puteam, mă gândeam să mă duc în Seattle cândva, in săptămânile viitoare, şi, sincer, nu sunt sigur că poÈ›i ajunge cu camioneta ta. Părea mai sigur să o tachinez decât să îmi permit să vorbesc serios.
- Camioneta mea merge foarte bine, îți mulÈ›umesc frumos pentru grijă, spuse ea cu aceeaşi voce surprinsă. ÃŽncepu din nou să meargă. Am continuat să păşesc alături de ea.
Nu mă refuzase cu adevărat, aşa că am insistat, având acest avantaj.
M-ar fi refuzat? Ce-aş fi făcut de s-ar fi întâmplat astfel?
- Dar camioneta ta poate ajunge acolo cu un singur plin de benzină?
- Nu înÈ›eleg de ce te priveşte pe tine asta, bombăni ea.
Tot nu era un refuz. Inima îi bătea din nou mai repede si respira tot mai rapid.
- Irosirea resurselor limitate este problema tuturor.
- Sincer, Edward, nu pot È›ine pasul cu tine. Parcă nu voiai să-mi fii prieten.
Un fior mă străpunse când îmi rosti numele.
Cum să uşurez lucrurile şi totuşi să fiu sincer în acelaşi timp? Era mult mai important să fiu sincer. Mai ales în acel punct.
- Am spus că ar fi mai bine dacă nu am fi prieteni, nu că nu mi-aş dori asta.
- MulÈ›umesc, acum totul s-a lămurit, spuse ea cu sarcasm.
Se opri, sub marginea acoperişului cantinei, şi mă privi din nou în ochi. Inima îi bătea neregulat. Era înspăimântată?
Mi-am ales cu grijă cuvintele. Nu, nu o puteam părăsi, dar poate că ea era suficient de isteaÈ›ă să mă lase în urmă, înainte de a fi prea târziu.
- Ar fi mai... prudent să nu îmi fii prietenă. Privind în ochii ei profunzi de culoarea ciocolatei topite, am uitat de aparenÈ›a de nepăsare. ...Dar am obosit să încerc să rămân departe de tine, Bella. Cuvintele ardeau cu prea multă fervoare.
RespiraÈ›ia i se opri şi, în secunda cât îi luă să inspire din nou, mă îngrijoră. Cât de mult o speriasem? Ei bine, urma să aflu.
- Vrei să mergi în Seattle cu mine? am întrebat direct.
ÃŽncuviinÈ›ă din cap, inima bătându-i puternic.
Da. Mie îmi spusese "da".
Apoi mă izbi vocea conştiinÈ›ei. Cu ce preÈ›?
- Chiar ar trebui să rămâi departe de mine, am avertizat-o. Oare mă auzise? Avea să se salveze de viitorul cu care o ameninÈ›am? Nu puteam face chiar nimic pentru a o salva de mine însumi?
"Poartă-te degajat", aproape c-am strigat.
- Ne vedem la oră.
Am fost nevoit să mă concentrez din răsputeri pentru a mă împiedica să fug, despărÈ›indu-mă de ea.




.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!