agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5099 .



Mîndrie și prejudecată
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Jane_Austen ]

2010-03-14  | [This text should be read in romana]    |  Submited by NC






Capitolul l

Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.
Oricît de puțin cunoscute ar fi simțămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci cînd apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atît de înrădăcinat în mințile celor din jur, încît burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate.
― Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într-o zi, ai aflat că Netherfield Park a fost în sfîrșit închiriat?
Domnul Bennet răspunse că nu a aflat.
― Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut tocmai pe aci și mi-a povestit totul de-a-fir-a-păr.
Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns.
― Nu vrei să știi cine l-a închiriat? strigă nerăbdătoare soția sa.
― Dumneata vrei neaparat să mi-o spui și eu n-am nimic împotrivă s-o aud.
Această invitație a fost de ajuns.
― Ei bine, dragul meu, trebuie să știi că doamna Long zice că Netherfield a fost luat de un tînăr putred de bogat, din nordul Angliei; că a sosit luni într-un cupeu cu patru cai ca să vadă locul și a fost atît de încîntat, încît a și căzut la învoială cu domnul Morris; că trebuie să se instaleze înainte de sfîntul Mihail și că vreo cîțiva dintre servitorii săi vor veni acolo, pînă la sfîrșitul săptămînii viitoare.
― Cum se numește?
― Bingley.
― E însurat sau burlac?
― Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac și putred de bogat; patru sau cinci mii pe an. Ce lucru minunat pentru fetele noastre!
― Cum așa? Ce legătură are asta cu ele?
― Dragul meu Bennet, îi răspunse soția, cum poți fi atît de sîcîitor? Știi, desigur, că mă gîndesc c-o să se însoare cu una dintre ele.
― Cu scopul ăsta se stabilește oare aici?
― Scopul? Ce absurditate! Cum poți vorbi astfel? Dar este foarte posibil să se îndrăgostească de una dintre ele și de aceea trebuie să-i faci o vizită, îndată ce va sosi.
― Nu cred că e cazul. Dumneata și fetele puteți merge, sau le poți trimite singure, ceea ce ar fi încă și mai bine, deoarece, dat fiind că ești tot atît de frumoasă ca oricare dintre ele, s-ar putea ca domnul Bingley să te placă cel mai mult.
― Dragul meu, mă măgulești. Desigur am avut și eu epoca mea de frumusețe, dar nu pretind că aș mai fi cine știe ce acum. Cînd o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunțe să se mai gîndească la propria-i frumusețe.
― Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are cine știe ce frumusețe la care să se gîndească.
― Dar, dragul meu, trebuie să-i faci neapărat o vizită domnului Bingley cînd va deveni vecinul nostru.
― Este mai mult decît îți pot promite, crede-mă.
― Dar gîndește-te la fiicele dumitale. Gîndește-te numai ce situație ar fi pentru una dintre ele. Sir William și Lady Lucas sînt hotărîți să se ducă numai cu scopul acesta, căci în general, știi bine, nu fac vizite noilor veniți. Trebuie, trebuie să te duci pentru că, dacă dumneata nu te vei duce, nouă ne va fi imposibil să-i facem o vizită.
― Ești exagerat de scrupuloasă, crede-mă. Domnul Bingley va fi, desigur, foarte fericit să vă cunoască; îi voi trimite prin dumneata cîteva rînduri și-l voi asigura de consimțămîntul meu total la căsătoria lui cu una dintre fetele mele care îi va plăcea; totuși, trebuie să pun o vorbă bună pentru mica mea Lizzy.
― Nu vreau să faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai bună decît celelalte și sînt convinsă că nu-i nici pe jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia. Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea.
― Nici una dintre ele nu prea are cu ce să se laude, răspunse domnul Bennet. Sînt toate prostuțe și ignorante ca și alte fete! Lizzy e însă mai isteață decît surorile ei.
― Domnule Bennet, cum poți vorbi așa de urît de copiii dumitale? Îți face plăcere să mă jignești. N-ai nici un pic de milă de bieții mei nervi.
― Te înșeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoștințe. Te aud pomenindu-i, cu mare considerație, de cel puțin douăzeci de ani.
― Ah, nu știi cît sufăr!
― Sper însă că-ți va trece și că vei trăi să vezi mulți tineri domni cu un venit de patru mii pe an instalîndu-se prin vecinătate.
― Nu ne va fi de nici un folos, de-ar veni și douăzeci din ăștia, dacă nu vrei să le faci o vizită.
― Contează pe mine, scumpa mea, atunci cînd vor fi douăzeci, îi voi vizita pe toți, deodată.
Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de agerime, sarcasm, rezervă și capriciu, încît douăzeci și trei de ani de viață conjugală au fost prea puțini pentru soția sa ca să-i înțeleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligență redusă, prea puține cunoștințe și o dispoziție instabilă. Cînd era nemulțumită, își închipuia că este nervoasă. Scopul vieții sale era să-și mărite fetele; plăcerea vieții sale ― vizitele și noutățile.


Capitolul II

Domnul Bennet a fost printre primii care s-au dus la domnul Bingley. Avusese tot timpul intenția să-i facă această vizită deși, pînă în ultima clipă, o asigurase pe soția sa că nu se va duce; și, pînă în seara zilei în care făcuse vizita, ea nu știuse nimic. Atunci i se dezvălui totul în felul următor: văzîndu-și cea de a doua fiică ocupată eu dichisitul unei pălării, domnul Bennet i se adresă deodată astfel:
― Sper că-i va plăcea domnului Bingley, Lizzy.
― Nu sîntem în situația de a ști ce îi place domnului Bingley, răspunse mama înciudată, deoarece nu-i putem face o vizită.
― Dar uiți, mamă, spuse Elizabeth, că-l vom întîlni la reuniuni și că doamna Long a promis să ni-l prezinte.
― Nu cred că doamna Long va face așa ceva. Are ea însăși două nepoate. E o femeie egoistă, falsă, nu dau doi bani pe ea.
― Nici eu, spuse domnul Bennet, și mă bucur că nu vei avea nevoie de serviciile ei.
Doamna Bennet nu binevoi să dea vreun răspuns; dar, incapabilă să se stăpînească, începu să dojenească pe una dintre fete.
― Nu mai tot tuși, Kitty, pentru numele Domnului! Ai puțină milă de nervii mei. Îmi calci pe nervi.
― Kitty nu-i deloc discretă cu tusea ei, spuse tatăl. Tușește cînd nu trebuie.
― Nu tușesc de plăcere, spuse Kitty necăjită. Cînd are loc balul tău viitor, Lizzy?
― De mîine în două săptămîni.
― Da, așa e, întări mama. Și doamna Long nu se va întoarce decît în ajun, așa că-i va fi imposibil să ni-l prezinte pentru că nu-l va cunoaște nici ea.
― Atunci, draga mea, s-ar putea să ai superioritate față de prietena dumitale și să i-l prezinți dumneata ei.
― Imposibil, domnule Bennet, imposibil, cînd eu însămi nu-l cunosc. Cum poți fi atît de sîcîitor?
― Apreciez prudența dumitale. O cunoștință de două săptămîni este, cert, foarte puțin. Nu poți cunoaște adevărata fire a unui om după numai două săptămîni. Dar, dacă noi nu îndrăznim, altcineva o va face; și, la urma urmelor, doamna Long și nepoatele sale trebuie să-și încerce și ele norocul, și de acea, cum domnia sa va considera faptul că renunți să-ți facă acest oficiu drept un act de gentilețe, voi prelua eu această sarcină.
Fetele își priviră tatăl încremenite. Doamna Bennet spuse numai: "Prostii, prostii"!
― Care poate fi sensul acestei exclamații emfatice? se repezi el. Consideri formalitatea prezentării și importanța care i se dă drept o prostie? Nu prea pot fi de acord cu dumneata în chestiunea aceasta. Ce spui, Mary? Căci tu ești o domnișoară cu idei profunde, știu, citești cărți serioase și scoți citate din ele.
Mary ar fi dorit să spună ceva foarte inteligent, dar nu știu ce.
― În timp ce Mary își pune ideile la punct, continuă el, să ne întoarcem la domnul Bingley.
― M-am săturat de domnul Bingley, replică soția sa.
― Îmi pare rău să aud așa ceva; dar de ce nu mi-ai spus-o mai înainte? Dacă știam acest lucru azi-dimineață, desigur, nu i-aș fi făcut vizita. Ce ghinion! Dar cum i-am făcut într-adevăr această vizită, nu mai putem să-l evităm.
Uimirea doamnelor fu tocmai ceea ce dorise el, uimirea doamnei Bennet depășind, poate, pe a tuturor, deși, după ce primul val de bucurie trecu, ea le declară că tot timpul se așteptase la asta.
― Ce bun ai fost, dragul meu Bennet! Știam eu că te voi convinge pînă la urmă. Eram sigură că-ți iubești fetele prea mult ca să nu iei în considerație o asemenea cunoștință. Vai, ce încîntată sînt! Și ce farsă grozavă, să te fi dus azi-dimineață și să nu ne spui un singur cuvînt pînă acum.
― Acum, Kitty, poți tuși cît vrei, spune domnul Bennet și, rostind aceste vorbe, părăsi camera, sătul de exaltarea soției sale.
― Ce tată minunat aveți, fetelor! spuse ea, după ce se închise ușa. Nu știu cum i-ați putea mulțumi îndeajuns pentru bunătatea lui; ca și mie, de altfel. La vîrsta noastră nu este prea plăcut ― pot să v-o spun ― să faci mereu cunoștințe noi; de dragul vostru însă nu știu ce n-am face! Lydia, puișorul meu, deși ești cea mai mică, sînt sigură că domnul Bingley va dansa cu tine la balul următor.
― Oh! făcu Lydia energică, n-am nici o grijă, căci deși sînt cea mai mică, eu sînt cea mai înaltă dintre toate.
Restul serii l-au petrecut întrebîndu-se cît de repede va întoarce domnul Bingley vizita domnului Bennet și plănuind cînd să-l invite la masă.


Capitolul III

Toate întrebările pe care doamna Bennet, cu ajutorul celor cinci fiice ale sale, le-a putut pune cu privire la domnul Bingley, n-au fost totuși de ajuns pentru a-i smulge soțului său o descriere mulțumitoare a acestuia. L-au atacat în fel și chip ― cu întrebări directe, cu insinuări istețe și aluzii ocolite ― dar el le-a dejucat cu dibăcie toată iscusința și, pînă la urmă, au fost silite să accepte informațiile de mîna a doua de la vecina lor, Lady Lucas. Raportul acesteia era mai mult decît favorabil. Sir William rămăsese încîntat. Domnul Bingley era tînăr, foarte chipeș, extrem de simpatic și ― pentru a încununa toul ― avea intenția să vină la viitoarea reuniunea cu un grup mare de prieteni. Nimic nu putea fi mai încîntător! A iubi dansul însemna un prim pas către a te îndrăgosti; și inima domnului Bingley stîrnea foarte vii speranțe.
― Dacă mi-aș putea vedea una dintre fete fericit căsătorită la Netherfield, spuse doamna Bennet soțului său, și pe toate celelalte tot atît de bine măritate, n-aș mai avea ce dori.
După cîteva zile, domnul Bingley întoarse vizita și petrecu cu domnul Bennet, în bibliotecă, vreo zece minute. Nutrise speranța de a fi admis în prezența tinerelor domnișoare, de a căror frumusețe auzise atîtea; dar îl văzu numai pe tatăl lor. Doamnele au fost ceva mai avantajate pentru că ele avură norocul să constate ― de la o fereastră de sus ― că tînărul purta o haină albastră și călărea pe un cal negru.
Curînd după aceasta i se trimise o invitație la masă, iar doamna Bennet alcătuise deja un meniu care să facă cinste artei sale de gospodină, cînd sosi un răspuns ce amîna totul. Domnul Bingley era obligat să fie în oraș în ziua următoare și, ca atare, îi era imposibil să accepte onoarea ce i se făcuse etc. ... Doamna Bennet fu foarte dezamăgită. Nu-și putea închipui ce treburi avea la oraș, atît de curînd după sosirea lui în Hertfortshire; și începu să se teamă că s-ar putea ca domnul Bingley să zboare mereu dintr-un loc în altul și să nu se stabilească niciodată la Netherfield, cum ar fi trebuit să facă. Lady Lucas i-a liniștit puțin temerile sugerîndu-i că dînsul plecase la Londra numai ca să-și aducă prietenii la bal; și în curînd se zvoni că domnul Bingley urma să vină cu douăsprezece doamne și șapte domni. Fetele s-au întristat auzind de numărul atît de mare de doamne; dar s-au consolat în ajunul balului, cînd au aflat că, în loc de douăsprezece, a venit de la Londra numai cu șase persoane ― cele cinci surori ale sale și un văr. Cînd însă grupul și-a făcut apariția în salon, se compunea numai din cinci, cu totul ― domnul Bingley, cele două surori ale sale, soțul surorii celei mari și încă un bărbat tînăr.
Domnul Bingley era chipeș și avea maniere de domn; o ținută frumoasă și o purtare simplă, neafectată. Surorile sale erau femei subțiri, cu un aer foarte la modă. Cumnatul lui, domnul Hurst, părea să fie un domn; dar prietenul său, domnul Darcy, atrase atenția întregului salon prin distincția persoanei sale ― înălțimea, trăsăturile frumoase, expresia nobilă ― și prin zvonul care, cinci minute după ce intrase, era pe buzele tuturor, că ar avea zece mii pe an. Domnii au declarat că era un bărbat de toată frumusețea; doamnele, că era mult mai frumos decît domnul Bingley; și a fost privit cu mare admirație cam jumătate din seara aceea, pînă cînd comportarea lui a produs o indignare care a răsturnat valul popularității cîștigate: pentru că descoperiseră că era mîndru, că se credea superior celorlalți, că era imposibil de mulțumit; și nici toată marea lui moșie din Derbyshire nu l-a mai putut atunci salva de a fi socotit un om cu o purtare dezagreabilă, respingătoare; era de necomparat cu prietenul său.
Domnul Bingley făcuse imediat cunoștință cu toate persoanele mai importante din salon, fusese plin de viață, expansiv; dansase, fiecare dans, îi păruse rău că balul se sfîrșise atît de devreme și spusese că va da el însuși un bal la Netherfield. Asemenea însușiri grăiau de la sine.
Ce contrast între el și prietenul său! Domnul Darcy a dansat numai o dată cu doamna Hurst și o dată cu domnișoara Bingley, a refuzat să fie prezentat vreunei alte doamne și și-a petrecut restul serii învîrtindu-se prin salon și aruncînd o vorbă, cînd și cînd, cîte unuia din grupul său. Se lămuriseră asupra caracterului său. Era omul cel mai înfumurat, cel mai antipatic din lume și toți sperau că nu va mai veni pe acolo niciodată. Printre cei mai porniți împotriva lui era doamna Bennet, a cărei indignare față de purtarea domnului Darcy, în general, se ascuțise pînă la o ranchiună personală, din cauza afrontului adus uneia dintre fiicele sale.
Elizabeth Bennet fusese obligată să piardă două dansuri, din cauză că erau prea puțini domni; și, în acel timp, domnul Darcy se aflase destul de aproape pentru ca ea să audă, întîmplător, o conversație dintre el și domnul Bingley care venise de la dans, pentru o clipă, spre a insista pe lîngă prietenul său să danseze și el.
― Haide, Darcy, îi spuse, te rog, vino. Nu pot să sufăr să te văd stînd deoparte, singur, în felul acesta stupid. Ai face mult mai bine să dansezi.
― Nici nu mă gîndesc. Știi cit detest acest lucru, afară doar de cazul cînd îmi cunosc foarte bine partenera. Într-o adunare ca aceasta mi-ar fi insuportabil. Surorile tale sînt angajate și în tot salonul nu există o altă femeie cu care să pot dansa, fără să însemne o pedeapsă pentru mine.
― N-aș putea fi atît de mofturos ca tine, exclamă Bingley, pentru nimic în lume! Pe cuvîntul meu, n-am întîlnit în viața mea atîtea fete drăguțe ca în seara asta; și cîteva dintre ele, vezi, sînt neobișnuit de frumoase.
― Tu dansezi cu singura fată frumoasă din această încăpere, spuse domnul Darcy, privind-o pe cea mai mare dintre domnișoarele Bennet.
― Oh! Este făptura cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată! Este însă colo, chiar în spatele tău, una dintre surorile ei care-i foarte drăguță și, cred, foarte plăcută. Te rog dă-mi voie să-i cer partenerei mele să i te prezinte.
― Despre care vorbești? și, întorcîndu-se, o privi o clipă pe Elizabeth, pînă ce, întîlnindu-i privirea, își plecă ochii și răspunse cu răceală; e acceptabila, dar nu destul de frumoasă ca să mă tenteze pe mine și, în momentul de față, nu am poftă să dau atenție tinerelor domnișoare neglijate de alți bărbați. Ai face mai bine să te întorci la partenera ta, să te bucuri de zîmbetele ei, deoarece cu mine îți pierzi timpul.
Domnul Bingley îi urmă sfatul. Domnul Darcy se îndepărtă, iar Elizabeth rămăsese cu sentimente nu prea cordiale pentru el. Povesti totuși cu mult haz această întâmplare prietenelor sale, căci avea o fire vioaie, glumeață, care se amuza de orice lucru ridicol.
În general, seara trecu în mod plăcut pentru toată familia. Doamna Bennet își văzuse fiica cea mare mult admirată de oaspeții de la Netherfield. Domnul Bingley dansase cu ea de două ori și surorile lui o remarcaseră. Jane era tot atît de încîntată de toate acestea, ca și mama ei, dar într-un fel mai rezervat. Elizabeth se bucura de bucuria Janei. Mary auzise cum fusese prezentată domnișoarei Bingley, ca cea mai cultivată fată din împrejurimi; Catherine și Lydia fuseseră destul de norocoase și nu duseseră lipsă de parteneri, singurul lucru ― după cum li se spusese ― de care trebuiau să se preocupe la un bal. S-au întors deci toate bine dispuse la Longbourn, satul în care trăiau și unde treceau drept locuitorii cei mai de vază. L-au găsit pe domnul Bennet încă treaz. Cu o carte în mînă, el uită de timp; și, în cazul de față, era și foarte curios să afle ce se întîmplase într-o seară ca aceea, care iscase speranțe atît de frumoase. Ar fi preferat, mai degrabă, ca soția lui să fie dezamăgită de noul venit, dar își dădu seama imediat că va avea de ascultat cu totul altă poveste.
― Oh! dragul meu Bennet, strigă ea de cum deschise ușa, am avut o seară încîntătoare, un bal nemaipomenit. Cît aș fi vrut să fii acolo! Jane a fost atît de admirată; ce putea fi mai bine! Toți au spus că arată foarte bine și domnul Bingley a găsit-o tare frumoasă și a dansat cu ea de două ori. Gîndește-te numai la asta dragul meu! Într-adevăr au dansat de două ori; ea a fost singura din tot salonul pe care a invitat-o și a doua oară. În primul rînd a poftit-o pe domnișoara Lucas. M-am simțit atît de jignită cînd l-am văzut pornind cu ea; totuși, nu a plăcut-o deloc ― într-adevăr, nimeni nu poate s-o placă, știi, și a părut înnebunit de Jane cînd a văzut-o dansînd. Așa că a întrebat cine e și a rugat să-i fie prezentat și i-a cerut următoarele două dansuri. În al treilea rînd, două le-a dansat cu domnișoara King; și în al patrulea rînd, două cu Mary Lucas; și în al cincilea, două cu Jane, din nou; și în al șaselea, două cu Lizzy; și Boulanger-ul ...
― Dacă ar fi avut nițică milă de mine, exclamă soțul enervat, n-ar fi dansat nici pe jumătate cît zici c-a dansat. Pentru numele Domnului, nu-mi mai pomeni de partenerele sale! Doamne, de ce nu și-a scrîntit glezna de la primul dans!
― Vai, dragul meu! continuă doamna Bennet, sînt încîntată de el! Este atît de frumos! Și surorile lui sînt fermecătoare! N-am văzut în viața mea ceva mai elegant decît rochiile lor. Cred că dantela de pe toaleta doamnei Hurst...
Aci fu din nou întreruptă. Domnul Bennet protestă împotriva oricărei descrieri a vreunei găteli, iar ea fu astfel obligată să caute un alt aspect al subiectului și povesti, plină de amărăciune și cu oarecare exagerare, groaznica bădărănie a domnului Darcy.
― Dar te pot asigura, adaugă ea, că Lizzy n-are prea mult de pierdut dacă nu corespunde gustului său; pentru că este un om grozav de antipatic, oribil, și care nu merită să te ostenești să-i placi. Atît de distant, atît de trufaș, de nesuferit! Se foia ici, se foia colo, închipuindu-și că-i cine știe ce! Nu destul de frumoasă pentru a dansa cu el! Tare aș mai fi vrut să fi fost dumneata acolo, dragul meu, să-i fi spus una cum știi dumneata. Eu îl detest.



Capitolul IV

Cînd Jane și Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului Bingley, îi mărturisi sorei sale cît îl admira.
― Este tocmai cum trebuie să fie un bărbat; cu bun-simț, spiritual, plin de viață. Și n-am mai văzut asemenea maniere perfecte! Atîta simplitate și atîta bună creștere!
― Este și frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tînăr, dacă poate! Prin aceasta, caracterul lui devine desăvîrșit.
― Am fost tare măgulită cînd m-a poftit a doua oară la dans. Nu m-am așteptat la un asemenea compliment.
― Nu te-ai așteptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe care le primești te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, niciodată. Ce putea fi mai firesc decît să te poftească încă o dată? Și orb să fi fost și tot ar fi trebuit să vadă că erai de o mie de ori mai frumoasă decît oricare dintre femeile din salon. Deci fără recunoștință pentru galanteria lui, în cazul ăsta. Așa... domnul Bingley este, categoric, foarte drăguț, și îți dau voie să-l placi. Þi-au plăcut mulți alții mai nerozi.
― Lizzy dragă!
― Oh, știi, tu prea ești dispusă să iubești oamenii în general. Nu vezi nici un defect la nimeni. Toți oamenii sînt buni și drăguți în ochii tăi. Niciodată în viața mea, nu te-am auzit vorbind de rău pe cineva.
― Doresc din toată inima să nu mă grăbesc cînd judec pe cineva; dar totdeauna cred ceea ce spun.
― Știu că așa este; și tocmai asta e minunea. Cu bunul tău simț, să fii atît de sincer oarbă la neroziile și prostia celorlalți! A vrea să pari sincer este un lucru destul de obișnuit, îl întîlnești la tot pasul. Dar să fii sincer fără ostentație, fără vreun anumit scop, să iei partea bună din firea fiecăruia, să o faci și mai bună și să nu pomenești nimic de părțile proaste ― numai tu poți s-o faci. Eh, și-ți plac și surorile acestui tînăr, nu? Manierele lor nu sînt la înălțimea alor lui.
― Desigur nu, la prima vedere; sînt însă femei foarte drăguțe cînd stai de vorbă cu ele. Domnișoara Bingley va locui la fratele ei și-i va duce gospodăria; și, dacă nu mă înșel, vom avea în ea o vecină încîntătoare.
Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul cum se purtaseră la petrecere, nu urmăriseră, în general să se facă agreabile. Cu un spirit de observație mai viu, cu o fire mai puțin îngăduitoare decît a sorei sale și, de asemeni, cu un discernământ nealterat de vreun interes personal, Elizabeth era foarte puțin dispusă să le aprobe. Erau, într-adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziție cînd erau mulțumite, nici darul de a se face plăcute cînd o doreau; dar erau mîndre și încrezute. Erau destul de frumoase; fuseseră educate într-unul dintre cele mai bune pensioane din oraș; aveau o avere de douăzeci de mii de lire; obișnuiau să cheltuiască mai mult decît ar fi trebuit și să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci îndreptățite, în toate privințele, să gîndească bine despre ele și rău despre alții. Făceau parte dintr-o familie respectabilă din nordul Angliei ― fapt întipărit în mințile lor mai adînc decît împrejurarea că averea fratelui lor și a lor proprie fusese dobîndită prin negoț.
Domnul Bingley moștenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta avusese intenția să cumpere o moșie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul Bingley avea și el aceeași intenție, și uneori alegea chiar și regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună și de toate libertățile vieții de conac, mulți dintre cei care îi cunoșteau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-și va petrece restul zilelor la Netherfield, lăsînd generației următoare sarcina de a cumpăra moșia.
Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-și aibă propria sa moșie. Cu toate că el se stabilise acum numai în calitate de chiriaș, domnișoara Bingley nu era cîtuși de puțin refractară să se așeze în capul mesei lui; și nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai mult elegant decît bogat, nu era mai puțin dispusă să considere casa fratelui său drept a ei proprie, cînd îi convenea.
Abia trecuseră doi ani de cînd domnul Bingley devenise major că a și fost ispitit de o recomandație întâmplătoare să arunce o privire la Netherfield House. Și într-adevăr, a aruncat o privire la casă, și în casă, timp de o jumătate de oră; i-au plăcut poziția și camerele principale, a fost mulțumit de cele spuse de proprietar despre avantajele locuinței, și a luat-o pe loc.
Între el și Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui Darcy pentru firea sa blîndă, maleabilă, deschisă, deși nu s-ar fi putut găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a sa proprie și deși niciodată nu părea nemulțumit de ceea ce era el însuși. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria afecțiunii lui Darcy, iar despre judecata acestuia, părerea cea mai înaltă. Inteligența lui Darcy era superioară. Lui Bingley nu-i lipsea în nici o privință nimic, dar Darcy era deștept. Era în același timp semeț, rezervat și pretențios; și felul său de a fi ― deși era binecrescut ― nu era atrăgător. În această privință prietenul său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu.
Felul în care au discutat despre petrecerea de la Meryton este destul de grăitor. Bingley nu mai întîlnise niciodată în viața sa oameni mai drăguți sau fete mai frumoase; toți fuseseră nespus de amabili și atenți cu el; nu existase nici formalism, nici rigiditate; se simțise imediat ca între vechi cunoștințe, iar în ceea ce privește pe domnișoara Bennet, nu-și putea închipui un înger mai frumos decît ea. Darcy, dimpotrivă, nu văzuse decît o colecție de oameni la care nu găsise nimic agreabil și nimic distins; nu simțise pentru nici unul dintre ei nici cel mai mic interes; nici unul nu-i dăduse atenție și compania nici unuia dintre ei nu-i făcuse vreo plăcere. A recunoscut că domnișoara Bennet era drăguță, dar a găsit că zîmbea prea mult.
Doamna Hurst și sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuși, au plăcut-o și au admirat-o; și au declarat că e o fată drăguță, una pe care n-aveau obiecțiuni s-o cunoască mai îndeaproape. Domnișoara Bennet a fost deci consacrată ca o fată drăguță, iar fratele lor s-a simțit autorizat, datorită acestei laude, să se gîndească la ea cît dorea.


Capitolul V

Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia Bennet era deosebit de strîns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoțul la Meryton, unde făcuse o avere frumușică și se ridicase la rangul de cavaler printr-o suplică adresată regelui, pe vremea cînd era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase silă pentru ocupația și reședința sa într-un tîrgușor și, părăsindu-le pe amîndouă, se strămutase cu familia într-o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la propria se importanță și descătușat de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politețea față de toată lumea. Cu toate că se simțea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaș; din contră, era numai amabilitate față de fiecare. Inofensiv, prietenos și îndatoritor din fire, prezentarea sa la Palatul St. James îl făcuse și curtenitor.
Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deșteaptă, și deci o vecină prețioasă pentru doamna Bennet. Aveau mai mulți copii. Cel mai mare, o tînără fată cam de douăzeci și șapte de ani, inteligentă și cu mult bun simț, era, prietena intimă a Elizabethei.
Fiind absolut necesar ca domnișoarele Bennet și domnișoarele Lucas să se întîlnească pentru a comenta un bal, dimineața următoare petrecerii le aduse pe cele dintîi la Longbourn ca să audă și să se facă auzite.
― Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă stăpînire de sine, domnișoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a domnului Bingley.
― Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult.
― Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranță, asta părea a fi admirație. Cred că, de fapt, a admirat-o. Am auzit ceva despre asta, dar nu prea știu bine ce ― ceva în legătură cu domnul Robinson.
― Poate vă gîndiți la conversația auzită de mine din întîmplare, între domnul Bingley și domnul Robinson; nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi plăceau petrecerile noastre la Meryton și dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulțime de femei drăguțe, și pe care o socotea cea mai drăguță, iar el i-a răspuns prompt la ultima întrebare: "Oh, cea mai mare dintre domnișoarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista două păreri în chestiunea asta".
― Pe cuvîntul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărît; asta, într-adevăr, pare să însemne că... totuși, poate să nu ducă la nimic, știți.
― Cele auzite de mine au fost mai cu tîlc decît cele auzite de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy merită mai puțin să fie auzit decît prietenul său, așa e? Biata Eliza! Auzi, să fii doar acceptabilă!
― Vă rog să nu-i vîrîți lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om atît de antipatic, încît ar fi o adevărată nenorocire să fii prețuită de el. Doamna Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumătate de oră, chiar lîngă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată.
― Ești absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greșeală la mijloc? întrebă Jane. Sînt sigură că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu-i.
― Da... pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă cum îi place la Netherfield, și el n-a avut încotro și a trebuit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvîntul.
― Domnișoara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbește mult, afară doar cînd e cu vechile sale cunoștințe. Cu acestea este deosebit de drăguț.
― Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atît de drăguț, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închipui ce s-a întîmplat. Toți spun că-i mîndru de nu-i ajungi eu prăjina la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură și că a venit la bal într-un cupeu închiriat.
― Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domnișoara Lucas, dar aș fi vrut să fi dansat cu Eliza.
― Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aș refuza să dansez cu el, dacă aș fi în locul tău.
― Cred, doamnă, că-ți pot promite liniștită că nu voi dansa cu el niciodată.
― Mîndria lui, interveni domnișoara Lucas, pe mine nu mă supără, așa cum supără adeseori mîndria, pentru că are o scuză. Nu te poți mira cînd un tînăr atît de fin, de familie, cu avere, cu tot ce-și poate dori cineva, se crede atît de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie mîndru.
― Este foarte adevărat, replică Elizabeth, și aș putea foarte ușor să iert mîndria lui, dacă n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea.
― Mîndria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea reflecțiilor ei, este un simțămînt foarte obișnuit, cred. Din tot ce am citit pînă acum, sînt convinsă că este foarte obișnuit, într-adevăr; că natura omenească este deosebit de înclinată către acest simțămînt și că foarte puțini sîntem aceia care nu nutrim un sentiment de automulțumire pentru vreo însușire sau alta, reală sau imaginară. Orgoliul și mîndria sînt lucruri diferite, deși adesea cuvintele sînt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mîndru fără a fi orgolios. Mîndria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înșine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gîndească alții despre noi.
― Dacă aș fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu surorile sale, nu mi-ar păsa cît sînt de mîndru. Aș ține o haită de ogari și aș bea o sticlă de vin în fiecare zi.
― Atunci, ai bea cu mult mai mult decît ar trebui, spuse doamna Bennet. Și, dacă te-aș vedea făcînd-o, ți-aș lua pe loc sticla din față.
Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susțină că ar face-o și discuția nu se termină decît o dată cu vizita.


Capitolul VI

Doamnele din Longbourn s-au prezentat curînd la cele din Netherfield. Vizita a fost întoarsă după toate regulile. Bunele maniere ale domnișoarei Bennet înfloreau, încurajate de bunăvoința doamnei Hurst și a domnișoarei Bingley; și, deși pe mamă au găsit-o de netolerat și pe fetele mai mici nevrednice să le adreseze o vorbă, și-au exprimat totuși dorința, față de cele două mai mari, de a le cunoaște mai bine. Jane a primit această atenție cu cea mai mare plăcere; dar Elizabeth vedea totuși cît de arogant se poartă cu ele, făcînd cu greu excepție pentru sora ei ― și nu le putea simpatiza; totuși, amabilitatea lor față de Jane, atît cît era, avea valoare datorîndu-se, după toate probabilitățile, admirației fratelui lor pentru Jane. Era foarte limpede ― ori de cîte ori se întâlneau ― că domnul Bingley o plăcea cu adevărat; dar Elizabethei îi era tot atît de limpede că Jane ceda pornirii pe care o simțise pentru el din prima clipă și că era pe cale să se îndrăgostească de-a binelea; își spunea de asemenea cu plăcere că era imposibil ca lumea să afle ceva, deoarece Jane unea o mare putere de simțire cu stăpînirea de sine și cu o fire ponderată, care o puteau pune la adăpost de bănuielile inoportunilor. Ea îi împărtăși toate astea prietenei sale, domnișoara Lucas.
― Este, poate, agreabil, replică Charlotte, să fii în stare, în asemenea caz, să te poți stăpîni în fața lumii; dar este uneori o greșeală să fii atît de reținută. Dacă o femeie își ascunde sentimentele cu aceeași iscusință și față de obiectul afecțiunii sale, poate pierde prilejul de a-l captiva; și atunci, n-ar fi decît o slabă consolare să crezi că lumea nu știe nimic. Aproape în fiecare atașament există atît de multă gratitudine sau vanitate, că nu e bine să le lași în voia lor. Sîntem toți în stare să facem începutul singuri ― o ușoară preferință este destul de firească; dar prea puțini dintre noi sînt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, fără încurajare. În nouă cazuri din zece e mai bine ca o femeie să arate mai multă afecțiune decît simte. Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s-ar putea ca niciodată să nu facă mai mult decît s-o placă dacă ea nu-l ajută puțin.
― Dar ea îl ajută, atît cît îi permite firea. Dacă eu îmi pot da seama de interesul ei pentru el, Bingley ar trebui să fie un nerod să nu-l observe.
― Nu uita, Eliza, că el nu cunoaște firea Janei așa cum o cunoști tu.
― Dar dacă o femeie are o înclinație pentru un bărbat și nu încearcă să i-o ascundă, el trebuie să-și dea seama de acest lucru.
― Poate că trebuie, dacă o vede îndeajuns... deși Bingley și Jane se întîlnesc destul de des, nu sînt niciodată mult timp împreună; ― și cum se văd întotdeauna într-o societate numeroasă, este imposibil să folosească fiecare clipă pentru a sta împreună de vorbă. De aceea ar trebui ca Jane să profite cît mai mult de fiecare moment în care-i poate capta atenția. Cînd va fi sigură de el, va avea timp destul să se îndrăgostească și ea cît o vrea.
― Planul tău e bun, îi răspunse Elizabeth, cîtă vreme nu ai în vedere altceva decît dorința de a te mărita bine; și dacă m-aș hotărî să-mi găsesc un bărbat bogat sau, pur și simplu un bărbat, oricare, cred că aș adopta planul tău. Dar nu acestea sînt simțămintele Janei; ea nu are un scop anume. Deocamdată nu poate fi încă sigură de seriozitatea pornirii ei, sau dacă aceasta este un lucru înțelept. Îl cunoaște doar de două săptămîni. A dansat cu el la Meryton patru dansuri; l-a văzut într-o dimineață ― acasă la el ― și de atunci a cinat în compania lui de patru ori. Nu este deloc suficient pentru a-i cunoaște firea.
― Nu, așa cum prezinți tu lucrurile. Din faptul că au cinat împreună, ar fi putut afla numai dacă el are poftă de mîncare sau nu; dar trebuie să-ți amintești că au petrecut, de asemenea, patru seri împreună ― și patru seri pot însemna foarte mult.
― Da, aceste patru seri le-au dat posibilitatea să constate că amîndurora le place Douăzeci și unu mai mult decît Comerț, însă în privința vreunei alte însușiri caracteristice, nu-mi închipui să-și fi putut dezvălui mare lucru.
― Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toata inima, noroc. Dacă ar fi să se mărite cu el mîine, cred că ar avea tot atîtea șanse de fericire cîte ar avea dacă i-ar studia firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căsnicie este numai o chestiune de noroc. Faptul că în momentul căsătoriei partenerii își cunosc foarte bine firea, sau faptul că au firi foarte asemănătoare nu le mărește cîtuși de puțin șansele de fericire. După căsătorie, deosebirile dintre ei se vor accentua de ajuns pentru ca să-și aibă partea lor de suferință; și e mai bine să cunoști cît mai puțin posibil defectele omului cu care-ți vei petrece viața.
― Mă faci să rîd, Charlotte; dar asta nu e o judecată sănătoasă. Știi bine că nu e un lucru sănătos și că tu însăți nu ai proceda astfel.
Fiind foarte prinsă să observe atențiile domnului Bingley față de sora sa, Elizabeth era departe de a bănui că și ea devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii prietenului acestuia. La început, domnul Darcy admisese, cu greutate, că era drăguță; la bal o privise cu indiferență; și cînd se întîlniseră din nou, o privise numai pentru a-i aduce critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească și să-și lămurească prietenii că Elizabeth n-avea o singură trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a și început să găsească același chip neobișnuit de inteligent, datorită expresiei frumoase din ochii ei întunecați. Acestei descoperiri i-au urmat altele tot atît de vexante pentru el. Deși, cu un ochi critic, descoperise în înfățișarea ei mai mult decît o singură abatere de la perfecta simetrie, a fost obligat să constate că avea o siluetă zveltă și plăcută; și, deși afirma că manierele ei nu erau cele obișnuite în lumea bună, fusese captivat de încîntătoarea lor naturalețe.
Elizabeth era total inconștientă de acest lucru; pentru ea, Darcy era omul care nu se făcea plăcut nicăieri și care n-o socotise destul de frumoasă pentru a o invita la dans. Darcy începu să dorească s-o cunoască mai bine și înainte de a sta el însuși de vorbă cu ea, ca un prim pas, începu să asculte discuțiile ei cu alții. Faptul acesta atrase atenția Elizabethei. Asta s-a petrecut la reședința lui Sir William Lucas, unde se organizase o mare reuniune.
― Ce-o fi vrînd domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe Charlotte, că stă și ascultă conversația mea cu colonelul Forster?
― Aceasta este o întrebare la care nu-ți poate răspunde decît domnul Darcy.
― Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să priceapă că știu ce urmărește. Are o privire foarte ironică și, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în curînd mă voi teme de el.
Puțin mai tîrziu, în timp ce dînsul se apropia de ele, fără să aibă însă aerul că dorește să participe la conversație, domnișoara Lucas spuse prietenei sale:
― Te desfid să deschizi un asemenea subiect față de domnul Darcy.
Aceasta fu o provocare pentru Elizabeth, care se întoarse către el și-i spuse:
― Nu credeți, domnule Darcy că m-am exprimat remarcabil de bine adineauri, cînd l-am tot sîcîit pe colonelul Forster să ne dea un bal la Meryton?
― Cu o mare hotărîre! Dar acesta este un subiect care întotdeauna face pe o doamnă să fie hotărîtă!
― Sînteți pornit împotriva noastră.
― În curînd va fi rîndul ei să fie sîcîită, interveni domnișoara Lucas. Mă duc să deschid pianul, Eliza; știi ce urmează.
― Ca prietenă, ești o făptură tare ciudată, dorind mereu să mă produc în fața oricui și a tuturor. Dacă vanitatea mea ar avea veleități muzicale, ai fi de neprețuit; dar, așa cum stau lucrurile, aș dori să nu mă produc în fața acelora care sînt obișnuiți să se delecteze cu cei mai buni artiști. Totuși, la insistențele domnișoarei Lucas, adăugă; foarte bine, dacă trebuie să fie așa, așa să fie; și cu o căutătură gravă spre domnul Darcy: e un vechi și minunat proverb pe care-l cunosc, desigur, toți cei de față:
"Þine-ți răsuflarea ca să ai cu ce-ți răci fiertura". Eu o țin pe a mea ca să-mi înalț cîntecul.
Interpretarea ei fu plăcută, dar prin nimic excepțională. După vreo două cîntece și înainte de a fi putut răspunde rugăminților unora de a mai cînta fu înlocuită la pian cu nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urîțică dintre fetele Bennet, se străduia din greu să-și desăvîrșească educația și cunoștințele și era mereu dornică să și le etaleze.
Mary nu avea nici talent, nici gust; și deși ambiția o făcuse silitoare, îi dăduse în același timp un aer pedant și încrezut, care ar fi dăunat chiar și cuiva ajuns la un grad de perfecțiune mai mare decît cel atins de ea. Elizabeth, simplă și naturală, fusese ascultată cu mult mai multă plăcere, deși nu cîntase nici pe jumătate atît de bine; pe cînd Mary, la sfîrșitul unui lung concerto, fu bucuroasă să vîneze prețuire și mulțumiri, cîntînd melodii scoțiene și irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, împreună cu tinerii Lucas și doi, trei ofițeri, se porniseră nerăbdătoare să danseze într-un capăt al salonului.
Domnul Darcy ședea în preajma lor. Într-o tăcută indignare față de modul acesta de a petrece seara, fără nici un fel de conversație; era prea cufundat în propriile sale gînduri și nici nu băgă de seamă că alături de el se afla Sir William Lucas, pînă ce acesta nu-i vorbi.
― Ce petrecere încîntătoare pentru tineret, domnule Darcy! Pînă la urmă, nimic nu se compară cu dansul. Îl socotesc ca pe una dintre primele manifestări de rafinament ale societăților omenești civilizate.
― Aveți dreptate, Sir, și mai prezintă în plus avantajul de a fi foarte "la modă" în societățile mai puțin civilizate ale lumii ― fiecare sălbatic știe să danseze!
Sir William zîmbi doar.
― Prietenul dumneavoastră dansează splendid, continuă el după o pauză, cînd îl văzu pe Bingley intrînd în dans, și nu mă îndoiesc că sînteți și dumneavoastră, domnule Darcy, un adept al acestei arte.
― Cred că m-ați văzut dansînd la Meryton, Sir.
― Da, într-adevăr, și nu mică mi-a fost plăcerea privindu-vă. Dansați adesea la St.James?
― Niciodată, Sir.
― Nu credeți că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case?
― Este un omagiu pe care nu-l aduc niciodată vreunei case cînd pot evita s-o fac.
― Aveți o reședință la Londra, înțeleg.
Domnul Darcy se înclină.
― Am avut cîndva de gînd să mă instalez și eu acolo, pentru că îmi place o societate aleasă, dar nu am fost destul de sigur că aerul Londrei îi va prii Lady-ei Lucas.
Se opri așteptînd un răspuns, dar interlocutorul lui nu era dispus să i-l dea și, cum în clipa aceea Elizabeth se îndrepta către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de galanterie și îi strigă:
― Scumpă domnișoară Eliza, de ce nu dansați? Domnule Darcy, vă rog să-mi îngăduiți să vă prezint, în persoana acestei tinere domnișoare, o încîntătoare parteneră. Nu puteți refuza să dansați, sînt sigur, cînd aveți în față atîta frumusețe! Și, luînd mîna fetei, ar fi pus-o într-a lui Darcy care, deși surprins peste măsură, ar fi dorit să i-o ia, cînd Elizabeth și-o retrase brusc și-i spuse lui Sir William cu oarecare nervozitate:
― Credeți-mă, Sir, nu am nici cea mai mică intenție să dansez. Vă implor să nu presupuneți că am venit spre dumneavoastră ca să solicit un partener.
Cu multă cuviință, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, dar a fost zadarnic. Elizabeth era hotărîtă; și zadarnice au fost și toate încercările lui Sir William de a o îndupleca.
― Sînteți desăvîrșită la dans, domnișoară Eliza, și este o cruzime să mă lipsiți de fericirea de a vă admira și, deși domnului Darcy îi displace, în general, acest amuzament, sînt convins că nu are nimic împotrivă să ne îndatoreze timp de o jumătate de oră.
― Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Elizabeth surîzînd.
― Este, într-adevăr; și dacă ținem seama de obiectul tentației, dragă domnișoară Eliza, nu ne putem mira de complezența sa, căci cine ar putea obiecta ceva unei asemenea partenere?
Elizabeth se îndepărtă cu o privire ștrengărească. Refuzul ei nu-l supără pe domnul Darcy, care se gîndea tocmai la ea cu oarecare bunăvoință, cînd fu acostat de domnișoara Bingley.
― Pot să vă spun de ce ați căzut pe gînduri.
― Cred că nu puteți.
― Vă gîndiți cît de insuportabil ar fi să petreceți multe seri în acest fel, într-o astfel de societate; și, într-adevăr, sînt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m-am plictisit niciodată atît! Și toți acești oameni insipizi și totuși zgomotoși, mărunți și totuși plini de ei! Ce n-aș da să aud sarcasmele dumneavoastră la adresa lor.
― Presupunerea dumneavoastră este total greșită, vă asigur. Gîndul meu luneca pe un făgaș mult mai plăcut. Meditam la marea plăcere pe care ți-o pot da doi ochi frumoși pe chipul unei femei drăguțe.
Domnișoara Bingley își aținti îndată privirile pe fața lui și îi ceru să-i spună ce doamnă reușise să-i inspire asemenea reflecții. Domnul Darcy îi răspunse cu multă îndrăzneală:
― Domnișoara Elizabeth Bennet.
― Domnișoara Elizabeth Bennet, repetă domnișoara Bingley. Sînt uluită! De cînd se bucură de această favoare? Și, mă rog, cînd să vă prezint urările mele de fericire?
― Chiar aceasta este întrebarea pe care mă așteptam s-o puneți. Imaginația unei doamne este foarte aprinsă; sare de la admirație la dragoste și de la dragoste la căsătorie, într-o clipă. Știam că veți fi gata să-mi prezentați urările dumneavoastră.
― Oh! nu! Dacă luați lucrurile atît de serios, voi considera chestiunea perfect rezolvată. Veți avea, într-adevăr, o soacră fermecătoare și va fi desigur mereu prezentă la Pemberley împreună cu dumneavoastră.
Darcy o ascultase cu o totală indiferență în timp ce dînsa se amuză în acest fel pe tema ce-și alesese; și deoarece calmul lui o convinsese că nu era nici un pericol, spiritele domnișoarei Bingley se revărsară în continuare.


Capitolul VII

Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o moșie cu un venit de două mii de lire anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese lăsată prin testament ― în lipsă de moștenitori direcți de parte bărbătească ― unei rude îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumușică pentru situația ei, putea cu greu compensa veniturile insuficiente ale soțului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton și îi lăsase moștenire patru mii de lire.
Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei și îi succedase în afaceri, și un frate stabilit la Londra; într-o ramură comercială respectabilă.
Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; distanță foarte potrivită pentru tinerele domnișoare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămînă, pentru a-și îndeplini îndatoririle față de mătușa lor și, față de o modistă ― chiar peste drum. Cele două fete mai mici, Catherine și Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atenții; aveau și mai puțină minte decît surorile lor și, cînd nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare pînă la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineață și să le dea material de conversații pentru seară; și oricît de sărac în știri era, în general, ținutul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva de la mătușa lor. În prezent, erau într-adevăr doldora și de vești și de bucurii, căci tocmai venise în apropiere un regiment de miliție care urma să rămînă acolo toată iarna, iar cartierul general era în Meryton.
Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor știri grozav de interesante. În fiecare zi cunoștințele lor cu privire la numele și relațiile ofițerilor sporeau. Adresele lor n-au rămas mult timp un secret pentru ele și, în curînd, au început să-i cunoască personal. Domnul Philips era în vizită cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursă de fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decît despre ofițeri; averea domnului Bingley, care dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preț în ochii lor, în comparație cu uniforma unui stegar.
După ce le ascultă o dimineață întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală:
― După cît pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sînteți două dintre cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins.
Catherine se tulbură și nu mai spuse nimic , dar Lydia, cu o perfectă indiferență, continuă să-și exprime admirația pentru căpitanul Carter și speranța de a-l întîlni în cursul zilei, deoarece în dimineața următoare acesta pleca la Londra.
― Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că ești atît de repede dispus să-ți crezi copiii nerozi. Dacă aș vrea să gîndesc rău de copiii cuiva, n-aș alege totuși pentru asta propriii mei copii.
― Dacă ai mei sînt niște nerozi, sper să rămîn mereu conștient de asta.
― Da, dar se întîmplă că ai noștri sînt toți foarte deștepți.
― Acesta este singurul punct ― îndrăznesc s-o cred ― în care nu sîntem de aceeași părere. Am sperat întotdeauna că părerile noastre vor coincide pînă în cele mai mici amănunte, dar în chestiunea asta sînt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două mezine ale noastre cum nu se poate mai zănatece.
― Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aștepți să aibă mintea tatălui sau mamei lor. Cînd vor atinge vîrsta noastră, sînt sigură că nu se vor mai gîndi la ofițeri, cum nici noi nu ne gîndim. Mi-amintesc de vremurile cînd și mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie ― și, într-adevăr, în fundul inimii îmi place și acum; și dacă un tînăr colonel isteț, cu cinci, șase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William, colonelul Forster mi s-a părut tare chipeș în uniforma lui.
― Mamă, strigă Lydia, mătușa mi-a spus că domnul colonel Forster și domnul căpitan Carter nu se mai duc la domnișoara Watson atît de des ca la început, cînd au venit aici; îi vede acum mereu la bazar la Clarke.
Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă tocmai atunci intrase valetul cu un bilet pentru domnișoara Bennet; fusese trimis de la Netherfield și aducătorul aștepta răspuns. Cu ochii scînteind de plăcere, doamna Bennet repezi întrebare după întrebare, în timp ce Jane citea:
― Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, grăbește-te și spune-ne, grăbește-te, inimioara mea.
― Este de la domnișoara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.

"Draga mea prietenă,
Dacă nu ai atîta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine și cu Luiza, riscăm să ne dușmănim pe tot restul vieților noastre, căci un tête-à-tête de o zi întreagă, între două femei, nu poate să se sfîrșească fără o ceartă. Vino cît poți mai repede după primirea biletului. Fratele meu și ceilalți domni vor lua masa în oraș cu domnii ofițeri.

Cu toată dragostea,
Caroline Bingley"

― Cu ofițerii! exclamă Lydia; cum de nu mi-a spus mătușa nimic despre una ca asta?
― Ia masa în oraș, interveni doamna Bennet. Mare ghinion!
― Pot să iau trăsura? întrebă Jane.
― Nu, draga mea, e mai bine să te duci călare, pentru că vremea e a ploaie și atunci o să trebuiască să rămîi acolo toată noaptea.
― Bun plan! exclamă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s-o trimită înapoi cu trăsura lor.
― Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton și familia Hurst nu are cai pentru ai lor.
― Mi-ar place mult mai mult să merg cu trăsura.
― Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sînt sigură. E nevoie de ei la cîmp; nu este așa, domnule Bennet?
― E nevoie de ei la cîmp mult mai des decît îi pot avea.
― Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.
Pînă la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într-adevăr că nu se putea lipsi de cai; Jane fu astfel silită să plece călare, iar mama sa o conduse pînă la ușă cu multe și vesele preziceri de vreme proastă. Speranțele sale se împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se și porni ploaia.
Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încîntată. Ploaia continuă fără încetare toată seara. Fără îndoială, Jane nu se putea întoarce.
― Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca și cînd meritul de a fi dezlănțuit ploaia era cu totul al ei.
Pînă a doua zi de dimineață, ea n-a fost totuși conștientă de întreaga valoare a mașinațiilor sale.
Nici nu terminaseră bine micul dejun, cînd un servitor de la Netherfield se prezentă cu un bilețel pentru Elizabeth.

"Scumpa mea Lizzy,
M-am simțit foarte rău astăzi de dimineață, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri care m-a udat pînă la piele. Dragele mele prietene nici nu vor să audă să mă întorc acasă pînă nu mă voi simți bine. Ele insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, așa că nu vă alarmați dacă veți auzi că a fost chemat aici. În afară de durerea de cap și o durere în gît, nu mai am nimic."

― Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, cînd Elizabeth sfîrși de citit biletul, dacă fiica dumitale se va îmbolnăvi grav, dacă se va întîmpla să moară, vom avea mîngîierea de a ști că totul a fost din ordinul dumitale, în goană după domnul Bingley.
― Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de răceală. Va fi foarte bine îngrijită. Atîta vreme cît rămîne acolo, toate sînt cum nu se poate mai bine. M-aș duce s-o văd, dacă aș putea avea trăsura.
Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deși trăsura nu era disponibilă; și, cum nu călărea, singura soluție era să se ducă pe jos. Ea le împărtăși hotărîrea luată.
― Cum poți fi atît de nesăbuită încît să-ți treacă măcar prin minte așa ceva, pe noroiul ăsta! strigă doamna Bennet. E nepotrivit să te arăți astfel acolo.
― E foarte potrivit să văd cum arată Jane ― și asta e tot ce doresc.
― Lizzy, îmi dai a înțelege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să trimit după cai?
― Nu, deloc. Pot foarte bine să merg pe jos. Distanța nu înseamnă nimic cînd ai un motiv serios; nu sînt decît trei mile. Voi fi înapoi pentru masă.
― Îți admir bunăvoința, se amestecă Mary, dar orice impuls ar trebui să fie controlat de rațiune; și, după părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporție cu ceea ce dorești sa obții.
― Te vom conduce pînă la Meryton, spuseră Catherine și Lydia.
Elizabeth acceptă propunerea și cele trei domnișoare porniră împreună.
― Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte să plece.
La Meryton se despărțiră; surorile mai mici se îndreptară înspre locuința soției unuia dintre ofițeri, iar Elizabeth își continuă drumul singură, străbătînd cîmp după cîmp, sărind cu nerăbdare peste pîrleazuri și smîrcuri; în cele din urmă, ajunse în fața casei, cu gleznele obosite, ciorapii murdari și un chip strălucind de înfierbîntarea mersului.
A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toți ai casei, în afară de Jane, și unde apariția Elizabethei stîrni mare uimire. Pentru doamna Hurst și domnișoara Bingley era de neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură și pe o vreme imposibilă, trei mile pe jos; Elizabeth era convinsă că o disprețuiau din această cauză. Au primit-o totuși cu multă politețe, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decît simplă politețe ― era bunăvoință și amabilitate. Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. Cel dintîi se simțea împărțit între un simțămînt de admirație pentru strălucirea pe care efortul o dăduse chipului ei și unul de îndoială, întrebîndu-se dacă împrejurarea merita ca ea să vină de atît de departe, singură. Cel de-al doilea domn se gîndea numai la micul său dejun.
Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea mulțumitor. Domnișoara Bennet dormise prost; și, cu toate că se sculase, avea febră mare și nu se simțea destul de bine pentru a putea părăsi camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă imediat la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încîntată s-o vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult de vorbă; și cînd domnișoara Bingley ieși, lăsîndu-le singure, ea nu putu spune cine știe ce; își exprimă numai recunoștința pentru deosebita gentilețe cu care fusese tratată. Elizabeth se ocupă în tăcere de bolnavă.
După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu și ea să le îndrăgească, văzînd cîtă afecțiune și solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi și spițerul care după ce examină bolnava, spuse ― ceea ce era de la sine înțeles ― că aceasta răcise foarte tare și că trebuiau să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou in pat și promise să-i trimită doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura și o durea capul îngrozitor. Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă, și nici celelalte doamne nu lipsiră mult de lîngă ea; domnii ieșiseră și ele nu aveau de fapt nimic altceva de făcut.
Cînd ceasul bătu ora trei, Elizabeth simți că era timpul să plece și pomeni ― fără să fie prea încîntată ― de lucrul acesta. Domnișoara Bingley ii oferi trăsura și Elizabeth aștepta ca aceasta să mai stăruie puțin înainte de a primi, cînd Jane manifestă o asemenea îngrijorare la gîndul de a se despărți de sora ei, încît domnișoara Bingley se văzu obligată să schimbe propunerea de a-i oferi trăsura în invitația de a rămîne, pentru moment, la Netherfield. Elizabeth acceptă plină de recunoștință și un servitor fu apoi trimis la Longbourn pentru a înștiința familia că va rămîne acolo și pentru a le aduce veșminte de schimb.


Capitolul VIII

La orele cinci, cele două doamne se retraseră ca să se schimbe pentru masa de seară și la șase și jumătate Elizabeth fu poftită la cină. Ea nu putu da un răspuns îmbucurător potopului de întrebări politicoase, printre care le remarcă, încîntată, pe cele pline de o caldă solicitudine ale domnului Bingley, Jane nu se simțea deloc mai bine. La auzul acestei vești, surorile repetară de trei, patru ori că erau grozav de mîhnite, că era grozav de neplăcut să fii grav răcit și că le displăcea teribil cînd erau ele însele bolnave ― pe urmă nu se mai gîndiră nici un moment la acest lucru; indiferența lor față de Jane, cînd aceasta nu era de față, o făcea pe Elizabeth să resimtă vechea ei antipatie pentru ele.
Fratele lor era, într-adevăr, singurul din familie pe care-l putea privi cu plăcere. Îngrijorarea lui pentru Jane era vădită, iar atențiile față de ea însăși, încîntătoare; acestea o împiedicară să se simtă atît de nepoftită pe cît credea că este în ochii celorlalți. Nimeni, în afară de el, nu o lua în seamă. Domnișoara Bingley era preocupată de domnul Darcy; sora ei, nu mai puțin; în ceea ce-l privea pe domnul Hurst, lîngă care ședea Elizabeth, acesta era un bărbat indolent, care nu trăia decît pentru mîncare, băutură și jocul de cărți și care, aflînd că dînsa prefera o mîncare simplă în locul unui ragout nu mai găsi ce să-i spună.
Cînd se sfîrși cina, Elizabeth se reîntoarse lîngă Jane și, cum se închise ușa în urma ei, domnișoara Bingley se porni s-o vorbească de rău. Purtarea Elizabethei fu calificată ca foarte rea, într-adevăr ― un amestec de mîndrie și impertinență; nu avea nici conversație, nici stil, nici gust și nu era nici frumoasă.
La fel gîndea și doamna Hurst care adăugă:
― Pe scurt, n-are nici o calitate, în afară de aceea că este un as al mersului pe jos. N-am să uit în viața mea apariția ei aici, astăzi de dimineață. Într-adevăr arăta ca o sălbatică.
― Chiar așa, Luiza. Cu greu mi-am putut păstra seriozitatea. O neghiobie, să vină aici. De ce, mă rog, a trebuit să gonească peste cîmpuri, pentru o răceală a surorii ei? Cu părul în așa neorînduială, atît de răvășit!
― Da, și juponul; sper că i-ai văzut juponul. Tăvălit prin noroi, de un lat de palmă ― sînt absolut sigură; și fusta lăsată în jos ca să-l ascundă, fără să izbutească.
― Portretul făcut de tine, Luiza, s-ar putea să fie foarte exact, spuse Bingley, dar eu nu am băgat nimic de seamă. Mi s-a părut că domnișoara Eliza Bennet arăta nespus de bine, azi-dimineață cînd a intrat aici. Nici n-am observat juponul murdar.
― Dumneata l-ai remarcat, de bună seamă, domnule Darcy, spuse domnișoara Bingley, și înclin să cred că nu ți-ar plăcea s-o vezi pe sora dumitale prezentîndu-se astfel.
― Desigur, nu.
― Auzi, să meargă trei mile sau patru, sau cinci, sau cîte or fi, cu noroiul trecîndu-i peste glezne, și singură, singură de tot! Ce-a vrut să arate cu asta? Mi se pare că asta dovedește un gen oribil de independență plină de înfumurare și o indiferență, cu totul provincială, față de etichetă.
― Dovedește dragoste pentru sora ei, ceea ce este încîntător, interveni Bingley.
― Mă tem, domnule Darcy, remarcă aproape în șoaptă domnișoara Bingley, că această întîmplare a alterat, întrucâtva, admirația dumitale pentru ochii ei frumoși.
― Deloc, replică el, efortul le dăduse și mai multă strălucire.
Urmă o mică tăcere, apoi doamna Hurst reluă firul.
― O prețuiesc foarte mult pe Jane Bennet ― este într-adevăr o fată tare drăguță ― și doresc din toată inima să se căpătuiască bine, dar, cu asemenea părinți și cu rude atît de modeste, mă tem că nu prea are șanse.
― Te-am auzit ― cred ― spunînd că au un unchi, avocat la Meryton.
― Da, și mai au unul care locuiește pe undeva prin apropiere de Cheapside.
― Asta este culmea! adăugă sora ei și izbucniră în hohote de rîs.
― Dacă ar avea atîția unchi cît să umple întregul Cheapside, exclamă Bingley, asta tot nu le-ar face, nici cu o iotă, mai puțin fermecătoare.
― Le-ar micșora însă simțitor șansele de a se mărita cu bărbați cu o oarecare greutate în lume, replică Darcy.
Bingley nu răspunse nimic; surorile lui însă îl aprobară cu entuziasm și continuară să facă haz pe seama vulgarității rudelor dragei lor prietene.
Totuși, cînd ieșiră din sufragerie, s-au dus ― iarăși pline de tandrețe ― în camera bolnavei, unde au rămas pînă ce au fost poftite la cafea. Jane se simțea încă foarte rău și Elizabeth n-o mai lăsă singură, nici o clipă, pînă seara tîrziu, cînd avu mîngîierea de a-și vedea sora dormind, și atunci i se păru mai curînd potrivit, decît plăcut, să coboare în salon. Cînd intră, îi găsi pe toți jucînd "100" și fu imediat poftită să ia parte la joc; dar, bănuind că jucau tare, se scuză pretextînd starea surorii sale și spunînd că-și va petrece puținul timp cît va rămîne jos, cu o carte. Domnul Hurst o privi mirat.
― Preferați cititul, jocului de cărți? Foarte ciudat! se miră el.
― Domnișoara Eliza Bennet, interveni domnișoara Bingley, disprețuiește jocul de cărți. E o mare cititoare și nu găsește plăcere în nimic altceva.
― Nu merit nici asemenea prețuire, nici asemenea critică. Nu sînt o mare cititoare și găsesc plăcere în multe alte lucruri.
― În a vă îngriji sora, sînt sigur, spuse Bingley. Sper că plăcerea dumneavoastră va fi curînd și mai mare, văzînd-o iar sănătoasă.
Elizabeth îi mulțumi din toată inima, apoi se îndreptă spre o masă pe care se aflau cîteva cărți. El se oferi să-i mai aducă altele ― tot ceea ce se găsea în biblioteca sa.
― Ce mult aș dori să am o colecție mai mare, spre bucuria dumneavoastră și cinstea mea; sînt însă cam leneș și, deși nu am multe cărți, am mai multe decît am răsfoit vreodată.
Elizabeth îl asigură că se putea perfect mulțumi cu cele care se găseau acolo.
― Sînt uimită, spuse domnișoara Bingley, că tatăl meu a lăsat o colecție atît de mică de cărți. Ce bibliotecă minunată aveți la Pemberley, domnule Darcy!
― Ar trebui să fie bună, răspunse el, căci reprezintă strădania multor generații.
― Și apoi, dumneata însuți ai îmbogățit-o atît! Mereu cumperi cărți.
― Nu pot concepe să-ți neglijezi biblioteca personală, în zilele noastre.
― S-o neglijezi! Sînt sigură că nu neglijați nimic din ce ar putea adăuga ceva la frumusețile acelei nobile reședințe. Charles, cînd îți vei construi casa ta, aș dori să, fie măcar pe jumătate atît de încîntătoare pe cît e Pemberley.
― Și eu la fel.
― Te-aș sfătui să cumperi un loc în vecinătate și să iei Pemberley ca model; în Anglia nu există ținut mai minunat ca Derbyshire.
― Cu dragă inimă. Voi cumpăra chiar reședința Pemberley, dacă Darcy mi-o vinde.
― Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles.
― Pe cinstea mea, Caroline, cred că e mult mai posibil să capeți Pemberley-ul cumpărîndu-l, decît copiindu-l.
Elizabeth era atît de prinsă de ceea ce se petrecea, încît nu se prea putea concentra asupra cărții; așa că o lăsă curînd deoparte, se apropie de masa de joc și se așeză între domnul Bingley și sora lui mai mare, ca să privească jocul.
― Domnișoara Darcy a crescut mult de astă-primăvară? continuă domnișoara Bingley; este oare cît mine de înaltă?
― Cred că da. E cam de înălțimea domnișoarei Elizabeth Bennet; chiar mai înaltă.
― Ce dor îmi e s-o văd din nou! N-am întîlnit niciodată pe cineva care să mă fi încîntat mai mult. Ce înfățișare, ce maniere, și atît de desăvîrșită pentru vîrsta ei! Cîntă dumnezeiește la pian.
― Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reușesc toate tinerele domnișoare să fie atît de desăvîrșite.
― Desăvîrșite! Toate tinerele domnișoare! Dragul meu Charles, ce vrei să spui?
― Da, toate, cred. Toate pictează măsuțe, și îmbracă paravane, și împletesc punguțe. Nu cunosc una care să nu știe să facă toate astea și, pe cuvînt, nu mi s-a întîmplat să mi se vorbească pentru prima oară de vreo domnișoară, fără să mi se spună cît e de desăvîrșită.
― Lista dumitale cuprinzînd enumerarea însușirilor comune atîtor domnișoare, spuse Darcy, este mult prea adevărată. Cuvîntul este însă folosit pentru o mulțime de femei care nu-l merită decît pentru că îmbracă paravane și împletesc punguțe; dar eu personal sînt departe de a fi de acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general. Nu mă pot lăuda că aș avea, printre toate cunoștințele mele, mai mult de o jumătate de duzină care să fie cu adevărat desăvîrșite.
― Nici eu, sînt convinsă, conchise domnișoara Bingley.
― Atunci, remarcă Elizabeth, desigur că ideea dumneavoastră despre o femeie desăvîrșită este foarte cuprinzătoare.
― Da! Foarte cuprinzătoare! repetă Darcy.
― Oh! desigur, strigă susținătoarea-i devotată, nimeni nu poate fi considerat desăvîrșit, dacă nu depășește ceea ce poți întîlni în mod obișnuit. O femeie trebuie să cunoască bine muzica, pictura, cîntul, dansul și limbile moderne, pentru a merita acest calificativ; și, în afară de acestea toate, trebuie să aibă încă un nu știu ce în înfățișarea ei, în felul ei de a merge, în tonul glasului, în ținuta și felul său de a se exprima; altfel nu merită calificativul acesta decît pe jumătate.
― Trebuie să posede într-adevăr toate aceste însușiri, confirmă Darcy; și la acestea toate, mai trebuie totuși să adauge încă ceva și mai esențial ― îmbogățirea minții sale printr-o lectură neîntreruptă.
― Nu mă miră faptul că nu cunoașteți decît șase femei desăvîrșite. În aceste condiții, m-ar mira să cunoașteți măcar una.
― Sînteți atît de pornită împotriva propriului dumneavoastră sex, încît vă îndoiți de această posibilitate?
― Eu nu am văzut niciodată o astfel de femeie. Eu nu am văzut niciodată îmbinate laolaltă atîta har, și gust, și hărnicie, și distincție...
Doamna Hurst și domnișoara Bingley se revoltară de injustețea îndoielii exprimate de Elizabeth și continuau amîndouă să protesteze, spunînd că ele cunoșteau o mulțime de femei care corespundeau acestei descrieri, cînd domnul Hurst le cheamă la ordine, cu reproșuri amare pentru lipsa lor de atenție la joc. Intervenția lui puse capăt oricărei conversații și, după cîteva clipe, Elizabeth ieși din salon.
― Eliza Bennet, spuse domnișoara Bingley, cînd ușa se închise în urma ei, este una dintre acele domnișoare care doresc să se pună în valoare în fața sexului opus prin subaprecierea propriului lor sex, și sistemul reușește, cred, cu mulți bărbați; dar, după părerea mea, acesta este un mijloc vrednic de dispreț, un procedeu josnic.
― Fără îndoială, răspunse Darcy, căruia îi fusese mai ales adresată această remarcă, josnicie există în toate mijloacele pe care doamnele își îngăduie uneori să le folosească pentru a captiva. Tot ce are afinitate cu viclenia e vrednic de dispreț.
Domnișoara Bingley n-a fost destul de mulțumită de răspunsul lui, pentru a mai continua discuția pe această temă.
Elizabeth reveni numai pentru a-i informa că sora ei se simțea mai rău și că nu putea pleca de lîngă ea. Bingley porunci să fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui însă, convinse că avizul unui spițer de țară nu putea fi de nici un folos, au fost de părere să fie trimis un curier la oraș, după unul dintre doctorii cei mai renumiți. Elizabeth nici nu a vrut să audă de așa ceva, dar nu se împotrivea propunerii fratelui lor și hotărîră ca, a doua zi dis-de-dimineață, să fie chemat domnul Jones, în cazul că sora ei nu se va simți incontestabil mai bine. Bingley era foarte abătut; surorile sale au declarat că erau nenorocite. Cu toate acestea, după cină, și-au alinat durerea cîntînd duete; el însă nu a putut găsi o mai bună ușurare a durerii sale decît dînd instrucțiuni menajerei să aibă toată grija de bolnavă și de sora ei.


Capitolul IX

Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale și dimineața avu bucuria de a putea da un răspuns mulțumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupîneasă și, nițel mai târziu, celor două elegante cameriste ale surorilor lui. Totuși, în ciuda acestei îmbunătățiri, ea ceru să se trimită un bilețel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane și să judece chiar dînsa ce trebuie făcut. Biletul a fost imediat expediat și tot atît de urgent s-au îndeplinit și cele cuprinse în el. Doamna Bennet, însoțită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun.
Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzînd-o, își dădu seama că boala fiicei sale nu era îngrijorătoare și nu prea dorea ca Jane să se facă bine atît de repede, deoarece însănătoșirea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă ― prin urmare ― de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; și nici spițerul, care sosise cam în același timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puțin cu Jane, la invitația personală a domnișoarei Bingley, mama și cele trei fiice o însoțiră în sufrageria mică. Bingley le întîmpină exprimîndu-și speranța că doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decît se așteptase.
― Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puțin de gentilețea dumneavoastră,
― S-o luați de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. Sora mea, sînt sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru.
― Puteți conta, doamnă, spuse domnișoara Bingley cu o rece politețe, că domnișoara Bennet se va bucura de toată atenția posibilă cîtă vreme se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu mulțumirile.
― Sînt încredințată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atît de buni nu știu ce s-ar fi ales de ea; deoarece este într-adevăr foarte bolnavă și suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, că așa e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sînt nici la degetul ei mic. Aveți o cameră tare dulce, domnule Bingley, și o priveliște încîntătoare înspre cărarea aceasta cu pietriș. Nu știu, în tot ținutul, un loc care să se compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte să plecați curînd de aici, deși aveți un contract pe termen scurt.
― Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aș zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuși stabilit aici.
― Chiar așa mi-am închipuit că sînteți, exclamă Elizabeth.
― Începeți să mă cunoașteți, nu? spuse Bingley întorcîndu-se către ea.
― Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect.
― Aș dori să pot lua afirmația dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atît de transparent ― mă tem că e jalnic.
― Asta e după cum se-ntîmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai mică prețuire decât o fire ca a dumneavoastră.
― Lizzy, strigă mama sa, adu-ți aminte unde te afli și nu-ți lua nasul la purtare, așa cum îți îngăduim să faci acasă.
― N-am știut, continuă Bingley imediat, că vă ocupați cu studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu amuzant.
― Da, iar firile complicate sînt cele mai amuzante. Ele prezintă, cel puțin, acest avantaj.
― Viața la țară, interveni Darcy, îți poate oferi în general prea puține subiecte pentru un asemenea studiu. La țară te miști într-o societate foarte restrînsă și lipsită de variație.
― Dar oamenii se schimbă atît de mult, încît mereu, mereu poți observa ceva nou la ei.
― Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jignită de felul lui de a vorbi despre viața la țară. Vă asigur că se întîmplă din astea tot atît de mult și la țară ca și la oraș.
Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut într-altă parte. Doamna Bennet, care-și închipuia că repurtase o totală victorie asupra lui, continuă triumfătoare:
― În ceea ce mă privește, nu găsesc că Londra ar prezenta cine știe ce avantaje, în afară de magazine și localuri publice. Viața la țară este infinit mai plăcută, nu-i așa, domnule Bingley?
― Cînd sînt la țară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte să plec de acolo, iar cînd sînt la oraș, simt cam același lucru. Au fiecare avantajele lor și pot fi tot atît de fericit și într-o parte și-n cealaltă.
― Da, pentru că sînteți așa cum trebuie să fie un om, dar domnul de colo ― și-și aruncă ochii înspre Darcy ― pare să creadă că viața la țară nu înseamnă absolut nimic.
― Vai, mamă, te înșeli! spuse Elizabeth, roșind pentru mama sa. L-ai înțeles total greșit pe domnul Darcy. Dînsul a vrut să spună că la țară nu găsești o gamă atît de variată de oameni ca la oraș, ceea ce trebuie să recunoști că este adevărat.
― Sigur, draga mea, n-a zis nimeni că găsești; dar în ceea ce privește ocazia de a întîlni multă lume aici, cred că sînt puține localități mai mari. Eu una știu că sîntem în vizită cu douăzeci și patru de familii.
Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se stăpînească. Sora lui fu mai puțin delicată și-și îndreptă ochii către domnul Darcy, cu un surîs foarte expresiv. Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe gîndurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de cînd plecase ea de acasă.
― Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încîntător e Sir William; nu este așa, domnule Bingley? Un bărbat atît de elegant! Atît de amabil și de degajat! Găsește întotdeauna un cuvînt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre bună-creștere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante și nu-și dezlipesc niciodată buzele se înșală amarnic.
― Charlotte a luat masa la noi?
― Nu, a ținut morțiș să plece acasă. Îmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri. În ceea ce mă privește, domnule Bingley, eu țin slugi care se pricep să facă treabă. Fetele mele sînt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie capul și domnișoarele Lucas sînt un soi foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sînt arătoase! Nu că eu aș socoti-o pe Charlotte atît de urîtă! Și, pe urmă, ea este prietena noastră intimă.
― Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley.
― Vai, da! Dar trebuie să recunoașteți că e foarte urîtă. Lady Lucas a spus și ea adeseori lucrul ăsta și mă invidiază pentru frumusețea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane ― nu se vede des fată mai frumoasă. Așa spune toată lumea. Nu mă iau după ce simt eu. Cînd avea numai cincisprezece ani, un domn care stătea la fratele meu Gardiner, în oraș, se îndrăgostise atît de tare de Jane, încît cumnată-mea era sigură c-o s-o ceară înainte să plece de la ei. Totuși n-a cerut-o. Poate a găsit că era prea tînără. A scris totuși niște versuri despre ea; și tare drăguțe mai erau.
― Și cu asta s-a sfîrșit și dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. Mulți s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.
― Am fost obișnuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste, spuse Darcy.
― Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, sănătoasă. Totul hrănește ceea ce este deja viguros. Dar, dacă e vorba numai de o înclinație ușoară, superficială, sînt convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă.
Darcy zâmbi doar, și liniștea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus. După o scurtă tăcere, doamna Bennet reîncepu să-i mulțumească domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzîndu-se că-l deranja și cu prezența Elizei. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească politețe și o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni politicoasă și să spună ceea ce se cuvenea. Ea își făcu datoria fără prea multă bunăvoință; dar doamna Bennet se simți mulțumită și, curînd după aceasta, ceru să-i vină trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete șușotiseră între ele și hotărîseră ca mezina să-i amintească domnului Bingley promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield.
Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos și o fire veselă; era preferata mamei sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnică și avea un fel de siguranță de sine firească; aceasta se transformase în îndrăzneală, datorită atențiilor ofițerilor încurajați de propria ei frivolitate și de mesele copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să-i vorbească domnului Bingley despre bal și îi aminti, cu bruschețe, de promisiunea făcută, adăugînd că ar fi un lucru tare rușinos dacă nu și-ar respectat-o. Răspunsul lui la acest atac neașteptat fu o încîntare pentru urechile doamnei Bennet.
― Sînt cu totul gata, vă asigur, să-mi țin promisiunea; și, cînd sora dumneavoastră se va însănătoși, va trebui ― dacă vă face plăcere ― să fixați precis ziua balului. Dar nu cred c-ați dori să dansați, atîta vreme cît dînsa este suferindă.
Lydia se declară mulțumită.
― Oh, da, ar fi mult mai bine să așteptăm ca Jane să se însănătoșească și, foarte probabil, pînă atunci domnul căpitan Carter va fi înapoi la Meryton. Și după ce veți da dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea și ei unul. Am să-i spun domnului colonel Forster că ar fi rușinos dacă n-ar face-o.
Apoi, doamna Bennet și fiicele sale plecară, iar Elizabeth se întoarse numaidecît la Jane, lăsînd pe cele două doamne și pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei și a familiei sale; totuși nu-l putură determina să înceapă s-o ponegrească pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor domnișoarei Bingley asupra ochilor frumoși.


Capitolul X

Ziua trecu cam tot cum trecuse și cea dintîi. Doamna Hurst și domnișoara Bingley petrecură, în cursul dimineții, cîteva ore cu bolnava care continua, deși încet, să se refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. Totuși masa de "100" nu mai apăru. Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domnișoara Bingley, stînd lîngă el, îl privea cum scrie și-i sustrăgea mereu atenția cu mesaje pentru sora lui. Domnul Hurts și domnul Bingley jucau pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul.
Elizabeth se apucă să brodeze ceva și se amuza destul de bine, observînd cele ce se petreceau între domnul Darcy și domnișoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, cînd pentru caligrafia lui, cînd pentru rîndurile lui drepte, cînd pentru lungimea scrisorii, și perfecta indiferență cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; și toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amîndoi.
― Ce încîntată va fi domnișoara Darcy să primească o astfel de scrisoare!
Darcy nu răspunse.
― Scrieți neobișnuit de repede.
― Vă înșelați; scriu destul de încet.
― Ce multe scrisori aveți prilejul să scrieți în cursul unui an ― scrisori de afaceri, de asemeni! Ce odioase cred că sînt!
― Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea și nu a dumneavoastră.
― Vă rog, spuneți-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de dînsa.
― La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată.
― Mă tem că nu sînteți mulțumit de pana dumneavoastră. Dați-mi voie să v-o pregătesc eu știu să pregătesc splendid pana de scris.
― Mulțumesc, dar întotdeauna mi-o pregătesc singur.
― Cum de reușiți să scrieți atît de uniform?
El tăcu.
― Spuneți-i surorii dumneavoastră că sînt încîntată de progresul pe care-l face la harpă și, vă rog, aduceți-i la cunoștință că am rămas extaziată de micul și frumosul ei model pentru măsuță și că-l găsesc infinit superior celui făcut de domnișoara Grantley.
― Îmi îngăduiți oare să amîn extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i fac cinstea cuvenită.
― Oh! Nu are nici o importanță. O voi vedea pe domnișoara Darcy în luna ianuarie. Îi scrieți totdeauna scrisori atît de fermecătoare și de lungi, domnule Darcy?
― Da, ele sînt în general lungi; dacă sînt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sînt eu acela care s-o poată spune.
― Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu ușurință o scrisoare lungă nu poate să scrie prost.
― Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Caroline, interveni fratele ei, căci el nu scrie ușor. Își alege cu prea mare grijă cuvintele; nu este așa, Darcy?
― Felul meu de a scrie se deosebește mult de al tău.
― Oh! exclamă domnișoara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putință. Jumătate din cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzgălește.
― Ideile îmi curg atît de repede, încît nu am timpul să le exprim; și, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele nu transmit nici o idee celor cărora le scriu.
― Modestia dumneavoastră, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează ― firește ― reprobarea.
― Nimic nu este mai înșelător, spuse Darcy, decît falsa modestie. Ea înseamnă adesea neglijență în opinii și, uneori, laudă indirectă.
― Și în care dintre aceste două intră ultima mea neînsemnată probă de modestie?
― Laudă indirectă, căci te mîndrești cu defectele tale la scris, deoarece ești convins că ele provin dintr-o rapiditate de gîndire și neglijență în transpunere care, dacă nu e de admirat, este ― crezi tu ― deosebit de interesantă. Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna prețuită de cel care o are și care adesea nu dă nici o atenție imperfecțiunii execuției. Cînd i-ai spus doamnei Bennet azi-dimineață că, dacă te-ai hotărî vreodată să pleci din Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric, ca un elogiu pe care ți-l aduceai singur; totuși, ce găsești atît de lăudabil într-o grabă care poate lăsa nefăcute treburi foarte importante și care nu poate fi de real folos nici ție, nici nimănui?
― Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-ți amintești seara de toate năzbîtiile spuse dimineața! Și totuși, pe cuvîntul meu de cinste, am crezut că e adevărat ceea ce am spus despre mine și așa cred și acum. Prin urmare, cel puțin nu mi-am atribuit calitatea de om inutil grăbit numai și numai pentru a mă lăuda în fața doamnelor.
― Presupun că așa ai crezut, dar nu sînt deloc convins că ai pleca atît de grabnic. Purtarea ta ar depinde de împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i cunosc, și dacă, în clipa cînd ai încăleca, un prieten ți-ar spune: "Bingley, ar fi mai bine să rămâi pînă săptămîna viitoare"', probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; și dacă ți-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămîi o lună.
― N-ați dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decît că domnul Bingley nu s-a prețuit îndeajuns. Dumneavoastră l-ați lăudat acum mai mult decît a făcut-o el însuși.
― Vă sînt foarte recunoscător, spuse Bingley, pentru că ați transformat cele spuse de prietenul meu într-o prețuire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că dați lucrurilor o întorsătură la care acest domn nici nu s-a gîndit; părerea lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea pomenită, aș refuza net și aș da pinteni calului, gonind cît mai repede.
― Ar considera atunci domnul Darcy că bruschețea primei dumneavoastră hotărîri e compensată de încăpățînarea cu care vă țineți de ea?!
― Pe cuvîntul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are de spus.
― Vă așteptați acum să justific păreri pe care vă place să le numiți ale mele, dar pe care nu le-am recunoscut niciodată ca atare. Luînd totuși cazul ca fiind așa cum îl prezentați dumneavoastră, nu trebuie să uitați, domnișoară Bennet, că am presupus că prietenul care dorește întoarcerea celuilalt din drum și amînarea hotărîrii lui de a pleca n-a făcut decît să-și exprime dorința, i-a cerut aceasta fără un singur argument justificator.
― A ceda fără ezitare ― simplu ― la insistența unui prieten nu are nici un merit în ochii dumneavoastră.
― A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru înțelegerea nici unuia dintre ei.
― Îmi pare, domnule Darcy, că nu puneți preț pe înrîurirea pe care o au prietenia și dragostea. Prețuirea pe care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i îndeplinești cererea fără să mai aștepți argumente care să te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe care l-ați imaginat dumneavoastră referitor la domnul Bingley. Poate că ar fi mai bine să așteptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de acțiune. Dar în general și-n cazuri obișnuite, între prieteni, cînd unul dintre ei dorește ca celălalt să schimbe o hotărîre fără prea mare importanță, ați avea o proastă părere despre aceia care e de acord cu dorința prietenului său, fără să aștepte să fie convins cu argumente?
― Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai multă precizie, gradul de importanță al cererii respective, precum și gradul de apropiere dintre prieteni?
― Oh, desigur, spuse Bingley, să auzim tot, toate amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălțimea și grosimea lor comparativă, pentru că acestea, domnișoară Bennet, au în discuție mai multă greutate decît vă dați dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atît de mare și de falnic în comparație cu mine, nu aș avea pentru el nici jumătate din deferența pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai oribil decît Darcy, în anumite împrejurări și în anumite locuri ― acasă la el în special ― într-o seară de duminică în care nu are nimic de făcut.
Domnul Darcy zîmbi; Elizabeth avu impresia că se simțea jignit și de aceea își stăpîni rîsul. Domnișoara Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy și își mustră fratele pentru absurditățile spuse.
― Văd ceea ce urmărești, Bingley, îi spuse prietenul său. Nu-ți plac discuțiile și dorești s-o înăbuși pe cea de acum.
― Poate că nu-mi plac. Discuțiile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu și domnișoara Bennet ați amîna-o pe cea de față pînă ce voi ieși din cameră, v-aș rămîne foarte îndatorat; după aceea puteți spune despre mine tot ce vreți.
― Ceea ce doriți, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un sacrificiu din partea mea; iar domnul Darcy ar face mult mai bine să-și sfîrșească scrisoarea.
Domnul Darcy îi urmă sfatul și se apucă îndată de scris.
Cînd sfîrși, ceru domnișoarei Bingley și Elizabethei favoarea de a asculta puțină muzică. Domnișoara Bingley se îndreptă cu vioiciune spre pian și, după o politicoasă invitație, adresată Elizabethei de a cînta prima, ceea ce aceasta refuză cu tot atîta politețe, dar mai hotărît, se așeză ea însăși.
Doamna Hurst cîntă împreună cu sora ei, și în timp ce ele erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia niște caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau ochii domnului Darcy asupra ei.
Îi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admirației unui bărbat atît de important, dar era încă și mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. În cele din urmă, nu putu totuși să-și închipuie decît că îi atrăsese atenția deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai nepotrivit și mai de reprobat decît în oricare altul dintre cei prezenți. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puțin ca să-i pese de aprobarea lui.
După cîteva cîntece indiene, domnișoara Bingley aduse o variație cu un vioi cîntec scoțian și atunci domnul Darcy, apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse:
― Domnișoară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitați de acest prilej pentru a dansa o Scoțiană?
Ea surîse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea.
― Oh, v-am auzit, dar n-am putut hotărî imediat ce răspuns să vă dau. Știu că doreați să vă spun "da" ca să aveți satisfacția de a-mi disprețui gustul; dar mie îmi face întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri și să lipsesc oamenii de satisfacția unui dispreț premeditat. M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc cîtuși de puțin să dansez o Scoțiană și, acum, disprețuiți-mă, dacă îndrăzniți.
― Cu adevărat, nu îndrăznesc.
Elizabeth, care se așteptase să-l fi jignit, rămase uluită de gentilețea lui; era însă în felul ei de a fi un amestec de drăgălășenie și malițiozitate care o făceau incapabilă de a jigni pe cineva; iar Darcy nu fusese în viața lui vrăjit de o femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc inferioritatea rudelor ei, dînsul s-ar fi aflat oarecum în pericol.
Domnișoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pentru a fi geloasă, și marea ei îngrijorare pentru însănătoșirea dragei sale prietene Jane era alimentată, întrucîtva, de dorința de a se vedea scăpată de sora acesteia.
Încerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie și despre fericirea ce-l aștepta într-o asemenea alianță.
― Sper, îi spuse a doua zi, pe cînd se plimbau împreună printre boschete, că atunci cînd fericitul eveniment va avea loc, îi veți da soacrei dumneavoastră a înțelege ce folositor este să-și țină gura; și, dacă puteți reuși, lecuiți-le pe fetele mai mici de a se ține după ofițeri. Și, dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atît de delicat, încercați să stăviliți acel ceva minuscul, la limita dintre orgoliu și impertinență, din firea doamnei dumneavoastră.
― Mai aveți și altceva să-mi propuneți pentru fericirea mea conjugală?
― Oh! da! Dați ordin să se atîrne în galeria de la Pemberley portretele unchiului și mătușii Philips. Puneți-le lîngă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, judecătorul. Sînt în aceeași profesiune ― știți ― numai pe poziții diferite. Cît privește portretul dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercați să comandați vreunul; ce pictor ar putea oare izbuti să redea frumusețea ochilor ei?
― Nu ar fi deloc ușor să le prinzi expresia; dar forma și culoarea și genele atît de minunate ar putea fi zugrăvite.
In clipa aceea se întîlniră cu doamna Hurst și cu Elizabeth, care apăruseră de pe o altă alee.
― N-am știut că aveți intenția să faceți o plimbare, spuse domnișoara Bingley, destul de încurcată, de teamă să nu fi fost auziți.
― Ce urît ați procedat, răspunse doamna Hurst, dispărînd fără să ne spuneți că ieșiți să vă plimbați!
Apoi, luînd brațul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru trei persoane. Domnul Darcy simți mojicia lor și spuse îndată:
― Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toți. Am face mai bine să trecem pe alee.
Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămînă cu ei, le spuse rîzînd:
― Nu, nu! Rămîneți unde sînteți. Formați un grup încîntător și apăreți neobișnuit de avantajați. Pitorescul ar fi stricat prin intervenția unui al patrulea. La revedere.
Fugi veselă de lîngă ei și, străbătînd parcul, se bucura la gîndul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane se simțea destul de în putere și avea de gînd să iasă vreo două ore din cameră, spre seară.


Capitolul XI

După masă, cînd doamnele ieșiră din sufragerie, Elizabeth fugi la sora ei și, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, unde fu întîmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atît de drăguțe ca în ceasul petrecut împreună, înainte de apariția domnilor.
Aveau o imensă capacitate de a conversa și erau în stare să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu mult umor o anecdotă și să facă haz de cunoscuți.
Cînd însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenției lor; în aceeași clipă, ochii domnișoarei Bingley se întoarseră către Darcy și, înainte ca acesta să fi făcut cîțiva pași, ea și avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct domnișoarei Bennet, felicitînd-o cu politețe; domnul Hurst se înclină și el ușor, spunînd că era "foarte bucuros"; salutul lui Bingley fu însă plin de căldură și entuziasm.
A fost vesel și foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o petrecu ațîțînd focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; și, la dorința lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de ușă. Apoi, se așeză lîngă ea și aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. Elizabeth, brodînd în colțul opus, urmărea totul încîntată.
După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea știa, din observații personale, că domnul Darcy nu voia să joace, și domnul Hurst își văzu refuzată chiar și dorința direct exprimată. Domnișoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenția să joace și tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decît să se lungească pe una dintre canapele și să adoarmă. Darcy luă o carte în mînă. Domnișoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucîndu-se cu brățările și inelele sale, se amesteca din cînd în cînd în conversația dintre fratele ei și domnișoara Bennet.
Domnișoara Bingley era aproape tot atît de preocupată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărții lui, cît și de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări și se uita la pagina la care ajunsese el. Totuși, nu-l putu atrage într-o conversație; el îi răspundea doar la întrebări și continua să citească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărții pe care o citea el, căscă lung și spuse:
― Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai mare decît cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decît de o carte. Cînd voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă nu voi avea o bibliotecă excepțională.
Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvîrli cartea deoparte și își roti ochii prin cameră, căutînd o altă distracție; cînd îl auzi pe fratele său pomenindu-i domnișoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el și-i spuse:
― Apropo, Charles, te gîndești serios să dai o serată la Netherfield? Te-aș sfătui, înainte de a lua o hotărîre, să-i consulți și pe ceilalți de aici. Sînt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai curînd o pedeapsă, decît o plăcere.
― Dacă te gîndești la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz că preferă asta; cît despre bal, e lucru aproape hotărît și, de îndată ce Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi trimite invitațiile.
― Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obișnuit de desfășurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai rațional dacă, în locul dansului, conversația ar fi pe ordinea de zi.
― Mult mai rațional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal.
Domnișoara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curînd și începu să se plimbe prin salon. Avea o siluetă elegantă și se mișca frumos; însă Darcy, pentru care făcea toate astea, continua cu încăpățînare să citească. Exasperată, domnișoara Bingley se hotărî să mai facă o sforțare și, întorcîndu-se către Elizabeth, îi spuse:
― Domnișoară Eliza Bennet, dă-mi voie să stărui să-mi urmezi exemplul și să te miști puțin prin salon. Te asigur că este foarte înviorător, după ce ai stat atît pe loc.
Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. Domnișoara Bingley avu succes și în ceea ce privește scopul real al acestei gentileți: domnul Darcy își ridică privirea.
Era și el tot atît de surprins ca și Elizabeth de neașteptata atenție venind din partea domnișoarei Bingley și, fără să-și dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture grupului lor, dar refuză, remarcînd că nu-și putea închipui decît două motive pentru care se plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna și unuia și celuilalt. Domnișoara Bingley murea să știe ce voia să spună și o întrebă pe Elizabeth dacă ea înțelegea ceva.
― Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie sever cu noi și modul cel mai sigur de a-l necăji este să nu-l întrebăm nimic.
Domnișoara Bingley însă nu era în stare să-l necăjească pe domnul Darcy în nici un fel, și insistă să i se explice cele două motive.
― N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domnișoara Bingley îi îngădui să vorbească. Ați ales acest fel de a vă petrece seara, fie pentru că sînteți una confidenta celeilalte și aveți secrete de discutat, fie pentru că știți că siluetele dumneavoastră sînt puse în valoare cînd vă mișcați: dacă-i vorba de primul motiv, v-aș stînjeni; dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul meu, de lîngă foc.
― Oh! E scandalos! exclamă domnișoara Bingley. N-am mai auzit ceva atît de îngrozitor. Cum să-l pedepsim pentru asemenea cuvinte?
― Nimic mai simplu; numai s-o doriți, răspunse Elizabeth. Putem toți să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe alții. Sîcîiți-l, rîdeți de el. Sînteți atît de intimi, încît trebuie să știți cum s-o faceți.
― Dar pe cuvîntul meu că nu știu. Vă asigur că intimitatea noastră nu m-a învățat încă acest lucru. Să sîcîi calmul însuși și prezența de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta vom fi bătute. Cît privește rîsul, nu ne putem face ridicole ― dacă nu vă este cu supărare ― încercînd să rîdem de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate felicita.
― Nu se poate rîde de domnul Darcy! se miră Elizabeth. Aceasta este o prerogativă foarte neobișnuită și neobișnuită sper să rămînă, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac-aș avea multe cunoștințe de felul acesta. Ador rîsul.
― Domnișoara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Cei mai înțelepți și mai buni dintre oameni ― ba nu! ― cele mai înțelepte și mai bune dintre faptele lor pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viață este hazul.
― Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oameni, dar sper că nu fac parte dintre ei. Sper că nu ridiculizez niciodată ceea ce este înțelept sau bun. Nerozia și prostia, capriciul și inconsecvența mă amuză copios. O recunosc; rîd de ele ori de cîte ori pot. Dar astea, presupun, sînt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveți.
― Poate că nu-i cu putință ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieții mele să evit acele slăbiciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului.
― Defecte ca orgoliul și mîndria.
― Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mîndria, însă, acolo unde există o minte cu adevărat superioară, mîndria va fi întotdeauna ținută în frîu.
Elizabeth se întoarse pentru a-și ascunde un surîs.
― Ați terminat, cred, analizarea caracterului domnului Darcy, spuse domnișoara Bingley, și care este, mă rog, rezultatul?
― M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are nici un defect. O recunoaște el însuși, fără înconjur.
― Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pretenție. Am destule defecte, dar nu sînt, sper, ale rațiunii. Pentru firea mea, nu pun mîna în foc. Este, cred, prea puțin îngăduitoare; sigur, prea puțin, pentru a conveni celorlalți. Nu pot uita prostiile și păcatele oamenilor atît de repede pe cît ar trebui, și nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă las impresionat de orice încercare ce s-ar face de a mă emoționa. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. Buna mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru vecie.
― Acesta este într-adevăr un păcat, strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar v-ați ales bine păcatul cu adevărat, nu pot rîde de el. În ceea ce mă privește, sînteți în siguranță.
― Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinație pentru un păcat anume, un defect firesc pe care nici educația cea mai perfectă nu-l poate înăbuși.
― Și al dumneavoastră este tendința de a-i disprețul pe toți.
― Și al dumneavoastră, replică Darcy cu un surîs, este de a-i înțelege pe toți greșit, cu bună știință.
― Să facem puțină muzică, interveni domnișoara Bingley, sătulă de o conversație la care nu-și dăduse contribuția. Louiza, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst?
Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecție; pianul fu deschis și Darcy, după ce se reculese timp de cîteva clipe, nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth.


Capitolul XII

Ca urmare a înțelegerii dintre cele două surori, a doua zi de dimineață Elizabeth scrise mamei lor, rugînd-o să trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. Însă doamna Bennet, care socotise că fetele vor rămîne la Netherfield pînă marțea următoare, ceea ce ar fi făcut o săptămînă întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le primească mai devreme, cu plăcere. Răspunsul său, deci, nu a fost satisfăcător, în tot cazul nu pentru Elizabeth ― care era nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le trimise vorbă că nu putea să dispună de trăsură înainte de marți și adăugă într-un post-scriptum că, dacă domnul Bingley și sora lui insistau să le mai rețină, ea se putea foarte bine lipsi de ele. Elizabeth, însă, era absolut hotărîtă să nu mai rămînă acolo și nici nu se prea aștepta la asemenea insistențe; din contră, temîndu-se că șederea lor putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lîngă Jane ca să-l roage ea pe domnul Bingley să le dea imediat trăsura; hotărîră deci să vorbească în cursul dimineții despre intenția lor de a pleca de la Netherfield si să ceară și trăsura.
Hotărîrea lor provocă din partea surorilor domnului Bingley multe demonstrații de regret și insistară destul pentru a o convinge pe Jane să rămînă pînă a doua zi; plecarea fu deci amînată pentru ziua următoare. Domnișoarei Bingley îi părea rău că propusese această amînare, căci gelozia și antipatia ei pentru una dintre surori depășeau cu mult afecțiunea pentru cealaltă.
Stăpînul casei află, cu sinceră mîhnire, că plecau atît de curînd și încercă, în repetate rînduri, s-o convingă pe domnișoara Bennet că nu era un lucru cuminte din partea ei, că nu se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci cînd simțea că are dreptate.
Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Elizabeth stătuse destul la Netherfield. Îl atrăgea mai mult decît dorea, iar domnișoara Bingley era nepoliticoasă cu ea și mai sîcîitoare decît de obicei cu el. Darcy luă hotărîrea înțeleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales acum, să nu-i scape vreun gest de admirație, nimic care ar putea trezi în Elizabeth speranța de a însemna ceva pentru fericirea lui, conștient că, dacă în mintea ei și-a putut face loc un asemenea gînd, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă toată forța de a-l confirma sau zdrobi. Neclintit în hotărîrea lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de sîmbătă și, deși la un moment dat rămaseră singuri o jumătate de oră, el își văzu conștiincios de lectură și nu-i aruncă nici măcar o privire.
Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărțirea atît de plăcută aproape pentru toți. Amabilitatea domnișoarei Bingley față de Elizabeth, ca și afecțiunea ei pentru Jane crescuseră, spre sfîrșit, foarte simțitor și, cînd s-au despărțit, după ce o asigură pe aceasta din urmă de plăcerea ce-i va face întotdeauna să se vadă, fie la Longbourn, fie la Netherfield, și după ce o îmbrățișă cu toată căldura, dădu chiar mîna cu cea dintîi. Elizabeth își luă rămas bun de la toți, în cea mai perfectă stare de spirit.
Acasă, nu fură întîmpinate cu prea multă căldură de mama lor. Doamna Bennet fu surprinsă că s-au întors, spuse că au făcut rău să pună oamenii pe foc și că era sigură că Jane răcise iarăși. Tatăl lor însă, deși foarte laconic în exprimarea bucuriei sale, era foarte vesel să le vadă acasă; le simțise mult lipsa. Conversațiile de seară, cînd se strângeau cu toții, pierduseră mult din vioiciune, și aproape că nu-și mai aveau rostul dacă lipseau Jane și Elizabeth.
Au găsit-o pe Mary, ca de obicei, adîncită în studiul armoniei și contrapunctului și al naturii omenești, și-au trebuit să admire noi extrase și să asculte noi remarci de etică răsuflată. Catherine și Lydia aveau de dat vești de altă natură. Multe se mai întîmplaseră și multe se mai spuseseră în regiment, de miercurea trecută; cîțiva dintre ofițeri cinaseră, în ultimele zile, la unchiul lor; un soldat fusese bătut cu biciul; și se zvonise că domnul colonel Forster era pe cale să se însoare.


Capitolul XIII

― Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soției sale, a doua zi de dimineață, la micul dejun, că ai comandat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aștept un adaos la grupul nostru familial.
― La cine te gîndești, dragul meu? Sînt sigură că nu știu să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întîmpla să treacă pe aici Charlotte Lucas și sper că mesele mele sînt destul de bune pentru dînsa. Nu cred să aibă multe prînzuri de astea acasă la ea.
― Persoana despre care vorbesc este un domn și un străin.
Ochii doamnei Bennet scînteiară.
― Un domn și un străin! E domnul Bingley, sînt sigură. Vai, Jane, n-ai lăsat să-ți scape o vorbă despre asta, șireată ce ești! Ei bine, sînt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe domnul Bingley. Dar, Doamne Dumnezeule! Ce nenorocire! Nu s-a găsit o bucățică de pește, astăzi. Lydia, suflețelul meu, sună te rog. Trebuie să vorbesc imediat cu Hill.
― Nu este domnul Bingley, o întrerupse soțul său, este cineva pe care nu l-am văzut în viața mea.
Lucrul acesta stîrni o uimire generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soția și cele cinci fiice ale sale, deodată.
După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicație:
― Acum aproape o lună, am primit această scrisoare și, acum aproape două săptămîni, ara răspuns la ea, fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care necesită multă atenție. Este o scrisoare de la vărul meu, domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară din această casă, cînd i-o plăcea.
― Vai, dragul meu, strigă soția, nu pot s-aud pomenindu-se de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul ăsta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moșia dumitale să fie lăsată moștenire altuia, și nu propriilor noștri copii, și te asigur că, în locul dumitale, aș fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta.
Jane și Elizabeth încercară să-i explice natura unui astfel de legat. Încercaseră adesea și mai înainte, dar era un subiect ce o depășea pe doamna Bennet, care continua să blesteme cruzimea testării unei moșii în defavoarea unei familii cu cinci fete și în favoarea unuia de care nu-i păsa nimănui.
― Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate spăla de vina de a moșteni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i asculți scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de a spune lucrurile să te liniștească puțin.
― Nu! Sînt sigură că n-am să mă liniștesc și cred că este o mare obrăznicie și o mare ipocrizie din parte lui că ți-a scris. Detest asemenea prieteni falși. Ce-l împiedica oare să continue să se războiască mai departe cu noi, așa cum a făcut și tatăl său, înaintea lui?
― Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, așa cum vei auzi chiar acum.

Hunsford
lîngă Westerham
Kent
Octombrie, 15

Scumpe domn,

Neplăcerile existente între dumneavoastră și al meu defunct prea stimat tată m-au nemulțumit foarte tare și, de cînd am avut nefericirea de a-l pierde, am fost adesea însuflețit de dorința unei reconcilieri; m-au reținut, un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dînsul a binevoit a fi în discordie, ar putea părea o lipsă de respect față de memoria domniei sale!

― Ei, ce spui, doamnă Bennet?

Acum însă m-am hotărît în privința aceasta deoarece, fiind hirotonisit de Paște, am avut marele noroc de a fi distins cu protecția înălțimii sale Lady Catherine de Bourgh, văduva lui Sir Lewis de Bourgh, datorită mărinimiei și bunătății căreia am fost recomandat pentru rangul de rector 1 al acestei parohii, unde mă voi strădui, în mod neprecupețit, să mă comport cu un respect plin de recunoștință față de senioria sa, fiind totdeauna gata să îndeplinesc ritualul și ceremoniile instituite de Biserica Anglicană. Ca un om al bisericii simt că este de datoria mea să promovez și să instaurez binecuvîntarea păcii în sînul tuturor familiilor din sfera mea de influență și, pe aceste temeiuri, mă mîndresc că prezenta mea ofertă de bună înțelegere este demnă de toată lauda și că împrejurarea că sînt moștenitorul testamentar al proprietății Longbourn va fi trecută cu vederea de către domnia voastră și că nu veți fi ispitit să refuzați ramura de măslin ce vi se întinde. Nu pot fi decît afectat de faptul că sînt instrumentul unor neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice și vă solicit îngăduința de a-mi cere iertare pentru aceasta și de a vă asigura de dorința mea de a le aduce orice reparare posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai tîrziu. Dacă nu aveți nici o opunere în a mă primi în casa domniei-voastre, mi-am propus marea bucurie de a vă prezenta respectele mele, domniei-voastre și familiei domniei-voastre, luni, noiembrie optsprezece, la orele patru, și de a abuza de ospitalitatea domniei-voastre, pînă sîmbăta ce urmează, ceea ce pot face fără nici o împiedicare, deoarece Lady Catherine este departe de a se împotrivi unei absențe ocazionale în ziua de duminică, numai ca un alt preot să fie angajat pentru slujba din acea zi.
Cu respectuoase omagii pentru doamna și fiicele domniei-voastre, rămîn, scumpe domn, al domniei-voastre voitor-de-bine și prieten.

William Collins

― La orele patru, deci, putem aștepta pe acest domn făcător de pace, spuse domnul Bennet în timp ce împăturea la loc scrisoarea. Pe cuvîntul meu, pare să fie un tînăr foarte scrupulos și amabil și nu mă îndoiesc că se va dovedi a fi o cunoștință prețioasă, în special dacă Lady Catherine va fi atît de îngăduitoare și-l va lăsa să mai vină pe la noi.
― E totuși oarecare bun simț în cele ce spune în privința fetelor și, dacă este dispus să repare cumva prejudiciile create, n-am să fiu eu aceea care să-l împiedic.
― Deși, spuse Jane, este greu să ghicești în ce mod are de gînd să facă îndreptările care crede că ni se cuvin, dorința asta îi face cinste.
Elizabeth fu profund uimită de marele lui respect pentru Lady Catherine și de intenția-i binevoitoare de a-și boteza, cununa și îngropa enoriașii ori de cîte ori va fi nevoie.
― Trebuie să fie un fenomen, cred, spuse ea. Nu mi-l pot închipui. Este ceva atît de pompos în stilul lui! Și ce-o fi vrînd să spună cu scuzele pentru faptul că e moștenitor testamentar? Nu-mi închipui c-ar face ceva, dacă i-ar fi posibil. S-ar putea să fie un om cu bun simț, Sir?
― Nu, draga mea, nu cred. Mă aștept să-l găsesc tocmai contrariul. În scrisoarea lui este uri amestec de servilism și laudă de sine, care promite multe. Sînt nerăbdător să-l cunosc.
― Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, scrisoarea lui nu pare să aibă cusururi. Ideea cu ramura de măslin nu este poate nouă de tot, cred totuși că este bine exprimată.
Pentru Catherine și Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei nu prezentau vreun interes. Era mai mult ca imposibil ca vărul lor să apară într-o tunică stacojie și, de săptămîni întregi, nu se mai puteau bucura de societatea unui bărbat dacă purta altă culoare. Cît despre mama lor, scrisoarea domnului Collins estompase mult din reaua ei voință și se pregătea să-l primească cu o liniște care a uimit pe soțul și pe fiicele sale.
Domnul Collins sosi punctual pînă la secundă și fu primit de întreaga familie, cu multă amabilitate. Domnul Bennet vorbi într-adevăr foarte puțin; doamnele, însă, erau destul de dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea nici să aibă nevoie de încurajare și nici să fie înclinat spre tăcere. Era un tînăr înalt, greoi, în vîrstă de douăzeci și cinci de ani. Avea un aer grav, impozant și un fel de a fi ceremonios. De-abia se așezase și îi și făcu doamnei Bennet complimente pentru fiicele sale atît de frumoase; îi spuse că a auzit mult despre frumusețea lor, dar că, în cazul de față, faima nu era la înălțimea adevărului și, adăugă el, nu se îndoia că, la timpul potrivit, mama le va vedea pe toate bine rostuite la casa lor. Galanteria aceasta n-a prea fost pe placul unora dintre auditoare, dar doamna Bennet, care nu făcea nazuri la nici un compliment, răspunse pe loc:
― Sînteți foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, și doresc din toată inima să fie așa căci, altfel, vor rămîne tare nevoiașe. Lucrurile sînt atît de ciudat așezate.
― Faceți aluzie, probabil, la moștenirea acestei proprietăți.
― Oh, domnule, așa e, într-adevăr. Este un lucru tare întristător pentru bietele mele copile, trebuie s-o recunoașteți. Nu că vreau să vă fac vinovat pe dumneavoastră pentru că, știu, asemenea lucruri țin de întîmplare în viață. Nu se poate ști ce se întîmplă cu moșiile, în lipsă de moștenitori legali, direcți.
― Sînt foarte conștient, doamnă, de necazurile frumoaselor mele verișoare și-aș putea spune multe în chestiunea asta, dacă nu m-aș teme să nu par îndrăzneț și pripit. Pot să le admir. Acum, nu am să spun mai mult, dar cînd ne vom cunoaște mai bine, poate.
Domnul Collins fu întrerupt ― erau poftiți la masă. Și fetele își zîmbiră una alteia; ele nu erau singurele ținte ale admirației domnului Collins. Salonul, sufrageria și toată mobila fură examinate și admirate; iar laudele lui pentru fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei Bennet dacă nu ar fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe toate ca pe niște viitoare posesiuni. Cina, la rîndul ei, fu de asemenea mult lăudată și musafirul rugă să i se spună căreia dintre frumoasele sale verișoare se datora gustul excelent al bucatelor. Aici însă fu pus la punct de doamna Bennet care-l asigură, oarecum scorțoasă, că erau foarte bine în stare să țină o bucătăreasă bună și că fiicele ei nu aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins își ceru iertare pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe un ton mai moale, că nu se simțea deloc jignită; dar el continuă să se scuze aproximativ un sfert de ceas.


Capitolul XIV

În timpul masei, domnul Bennet aproape că nu deschise gura; dar cînd servitorii s-au retras, crezu că era timpul să facă puțină conversație cu oaspetele său și atacă, în acest scop, un subiect în care se aștepta ca domnul Collins să strălucească, spunîndu-i că părea să fi avut mare noroc cu protectoarea lui. Grija și considerația Lady-ei Catherine de Bourgh pentru dorințele și confortul lui păreau excepționale. Domnul Bennet nu ar fi putut alege mai bine. Domnul Collins o lăudă cu elocvență. Subiectul acesta îl făcu să se comporte și mai solemn decît îi era felul și, cu un aer foarte important, declară că în viața lui nu mai văzuse o asemenea purtare la o persoană de rang ― atîta afabilitate și condescendență ― cîtă îi arătase lui Lady Catherine. Dînsa binevoise, în mod grațios, să aprobe ambele predici pe care el avusese onoarea să le țină în prezența domniei sale. Îl poftise, de asemenea, de două ori să ia masa la Rosings și chiar sîmbăta trecută, seara, trimisese după el să fie al patrulea la o partidă de cadril. Mulți o socoteau pe Lady Catherine trufașă, știa el, dar dînsul, personal, nu găsise niciodată la dînsa decît afabilitate. Vorbise întotdeauna cu el așa cum ar fi făcut-o cu oricare gentilom; nu arătase nici cea mai mică împotrivire ca el să frecventeze societatea din vecinătate sau să plece ocazional din parohie pentru o săptămînă-două, să-și vadă rudele. Domnia sa binevoise chiar să-l sfătuiască să se însoare cît mai repede cu putință, cu condiția să facă o alegere chibzuită; și o dată venise în vizită în umila lui casă parohială, unde aprobase în întregime toate modificările făcute de el și binevoise să sugereze ea însăși unele schimbări ― niște rafturi în dulapuri, la etaj.
― Sînt convinsă că purtarea ei este tocmai cum trebuie și civilizată, spuse doamna Bennet; cred că este o femeie foarte plăcută. E păcat că doamnele din lumea mare nu seamănă, în general, mai mult cu dînsa. Locuiește în apropierea dumneavoastră, domnule?
― Grădina în care este situată ultima mea locuință e despărțită de Rosings Park, reședința domniei-sale, doar printr-o potecă.
― Parcă ați spus că e văduvă, domnule, nu? Are familie?
― Are o singură fiică, moștenitoarea domeniului Rosings și a unei averi foarte mari.
― Ah! exclamă doamna Bennet, dînd din cap; înseamnă că este bine situată, nu ca alte fete. Și cum arată? E frumoasă?
― Este într-adevăr o tînără cum nu se poate mai încîntătoare. Lady Catherine însăși zice că, după canoanele adevăratei frumuseți, domnișoara de Bourgh întrece cu mult pe cele mai frumoase reprezentate ale sexului său, căci în făptura ei se găsește acel ceva caracteristic unei tinere femei de viță nobilă. Are însă din nenorocire o constituție bolnăvicioasă, care a împiedicat-o să facă, pentru desăvîrșirea sa, progresele pe care, altfel, nu s-ar fi putut să nu le facă, după cum am fost informat de doamna care s-a ocupat de educația ei și care locuiește și acum cu domniile lor. Dar este deosebit de amabilă și adeseori are condescendența de a trece în faetonul ei tras de ponei prin fața umilei mele locuințe.
― A fost prezentată la palat? Nu-mi amintesc de numele ei printre doamnele de la curte.
― Starea precară a sănătății o împiedică, din nenorocire, să stea la Londra și, în acest fel, așa cum însumi i-am spus într-o zi Lady-ei Catherine, lipsește Curtea Britanică de podoaba ei cea mai strălucitoare. Domnia-sa a părut încîntată de această idee și vă puteți imagina că sînt fericit ori de cîte ori se ivește prilejul să fac astfel de mici și delicate complimente, atît de plăcute totdeauna. Nu o singură dată am remarcat față de Lady Catherine că fermecătoarea sa fiică pare născută pentru a fi ducesă și că rangul cel mai înalt, în loc să dea strălucire fiicei sale, ar fi el împodobit prin persoana sa. Acest gen de mici atenții este cel care îi face senioriei sale plăcere și este felul de atenții pe care mă simt deosebit de obligat să-l folosesc.
― Judecați așa cum trebuie, spuse domnul Bennet, și e o fericire că aveți harul de a măguli cu gingășie. Vă pot întreba dacă aceste plăcute atenții vă vin pe moment, datorită împrejurării, sau sînt rezultatul unui studiu anterior?
― Ele îmi vin, mai cu deosebire, datorită lucrurilor care se întîmplă în clipa aceea și, deși uneori mă amuz cu alcătuirea și aranjarea unor astfel de mici complimente elegante, care să poată fi adaptate unor prilejuri obișnuite, sînt plin de dorința de a le da întotdeauna un aer cît mai spontan cu putință.
Speranțele domnului Bennet se adeveriseră întocmai. Vărul său nu era mai puțin absurd decît se așteptase. Îl ascultă, delectîndu-se din plin, păstrînd însă în același timp cea mai mare seriozitate, fără să simtă nevoia de a împărți cu cineva această plăcere altfel decît schimbînd cîte-o privire din cînd în cînd cu Elizabeth.
Pînă la ora ceaiului însă, doza îi fusese de ajuns, așa că domnul Bennet fu fericit să-și reconducă musafirul în salon și, după ceai, să-l poftească să citească cu glas tare doamnelor. Domnul Collins consimți cu voie bună și i se aduse o carte; dar văzînd-o (după toate semnele provenea dintr-o bibliotecă de împrumut) o dădu înapoi și rugă să-i fie cu iertare, însă el nu citea niciodată romane. Kitty căscă ochii mari la el, iar Lydia scoase o exclamație de uimire. I se prezentară alte cărți și, după oarecare cumpănire, alese Predicile lui Fordyce. De la primele rînduri, Lydia căscă și, înainte ca dînsul să fi apucat să citească, cu o solemnă monotonie, trei pagini, ea îl întrerupse în acest fel:
― Știi, mamă, că unchiul Philips se gîndește să-l dea afară pe Richard? Și dacă o face, îl va angaja domnul colonel Forster. Chiar mătușa mi-a spus așa, sâmbătă. Mîine am să mă duc la Meryton să mai aflu cîte ceva despre chestiunea asta și să-ntreb cînd se întoarce domnul Denny de la oraș.
Lydia fu poftită de cele două surori mai mari să-și țină gura; dar domnul Collins, foarte ofensat, lăsă cartea deoparte și spuse:
― Am remarcat deseori ce puțin interes manifestă tinerele domnișoare pentru cărțile de factură serioasă, deși sînt scrise exclusiv pentru binele lor. Sînt uluit, v-o mărturisesc, deoarece nimic nu le poate folosi atît cît învățătura. Dar nu vreau s-o mai plictisesc pe tînăra mea verișoară.
Întorcîndu-se apoi către domnul Bennet i se oferi drept partener la o partidă de table. Domnul Bennet acceptă oferta, remarcînd că făcea un lucru înțelept lăsînd fetele să-și vadă de micile lor distracții. Doamna Bennet și fiicele sale se scuzară în modul cel mai politicos pentru întreruperea Lydiei și îi promiseră că nu se va mai repeta, dacă el va voi să reia lectura; dar domnul Collins, după ce le dădu asigurări că nu purta nici un resentiment tinerei sale verișoare și că nu ar putea niciodată lua purtarea ei drept un afront, se așeză cu domnul Bennet la o altă masă pentru a juca table.


Capitolul XV

Domnul Collins nu era un om cu bun-simț și deficiențele sale naturale fuseseră prea puțin ajutate de educație sau societate, căci cea mai mare parte a vieții și-o petrecuse sub îndrumarea unui tată incult și avar; și deși urmase o facultate, trecuse numai prin ea, fără să-și fi făcut acolo un fel de relații folositoare. Supunerea în care îl crescuse tatăl său pusese, de la început, pecetea unui mare servilism în felul lui de a fi; dar acum acesta era simțitor contrabalansat de o îngîmfare de om prost, de viața retrasă pe care o ducea și de ceea ce resimțea ca urmare a unei timpurii și neașteptate prosperități. O întîmplare fericită îl scoase în calea Lady-ei Catherine de Bourgh, tocmai cînd parohia Hunsford devenise vacantă; respectul pe care-l avea pentru rangul ei, venerația față de ea ca protectoare, amestecate cu o părere foarte bună despre propria lui persoană, despre autoritatea lui de om al bisericii, și situația de paroh făcură din el un perfect amestec de trufie, supunere, îngîmfare și umilință.
Acum, că avea o casă bună și un venit foarte frumos, își propusese să se însoare; urmărind o reconciliere cu familia din Longbourn, avea în vedere o nevastă și se gîndea să aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit că erau atît de frumoase și binecrescute cum le mergea vestea. Acesta era planul lui de îndreptare ― de reparare ― a faptului că moștenea proprietatea tatălui lor; și-l socotea un plan admirabil, foarte potrivit și foarte avantajos, foarte nobil și dezinteresat din partea lui.
Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul încîntător al domnișoarei Jane Bennet îi confirmă punctul de vedere și îi întări convingerile foarte stricte cu privire la drepturile ei de întâietate; pentru prima seară, ea fu deci aleasa lui; ziua următoare însă aduse o modificare; într-un tête-à-tête de un sfert de oră cu doamna Bennet, înaintea micului dejun, în timpul unei conversații care începu cu casa parohială și, firește, alunecă spre mărturisirea nădejdilor lui că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpînă pentru Hunsford, doamna Bennet avu, printre zîmbete foarte binevoitoare și încurajări totale, o rezervă, tocmai în privința Janei, asupra căreia se fixase el. Cît despre fiicele mai mici, nu putea lua asupra ei să răspundă... nu putea da un răspuns precis... dar nu avea cunoștință de vreo propunere; fiica sa cea mare... trebuia să menționeze acest lucru... simțea că e datoare să-i dea a înțelege că... urma probabil, să se logodească foarte curînd.
Domnul Collins nu trebui decît să-și mute gîndul de la Jane la Elizabeth, ceea ce și făcu imediat, în timp ce doamna Bennet ațîța focul în cămin; prima după Jane ca vîrstă și frumusețe urma, desigur, la rînd.
Doamna Bennet, încîntată de aluzia lui, spera să poată avea curînd două fete măritate; iar omul de care ieri nu putea auzi vorbindu-se se afla acum foarte sus în stima și grațiile sale.
Intenția Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese uitată; toate surorile, în afară de Mary, consimțiră să meargă cu ea; iar domnul Collins urma să le însoțească, aceasta la cererea domnului Bennet care abia aștepta să scape de el și să-și aibă biblioteca numai pentru sine. Căci acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, și acolo, răsfoind de formă unul dintre cele mai voluminoase in-folio-uri din colecție, continua în realitate să-i vorbească aproape fără încetare de casa și grădina de la Hunsford. Asemenea procedee îl scoteau pe domnul Bennet din sărite. În biblioteca lui, fusese totdeauna sigur de răgaz și liniște; și deși se aștepta ― așa cum îi spunea Elizabeth ― să dea de nerozie și înfumurare în oricare dintre celelalte încăperi ale casei, în bibliotecă se obișnuise să fie la adăpost de ele. Politețea lui deci fusese extrem de promptă cînd îl invitase pe domnul Collins să-i însoțească fiicele la plimbare; iar domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu mult mai bine decît lectura, fu extrem de bucuros să închidă tomul acela gros și să plece.
Cu nimicuri bombastice din partea lui și cu aprobări politicoase din partea verișoarelor sale, le trecu timpul pînă ce intrară în Meryton. Ajunși acolo însă, el nu mai fu în stare să rețină atenția celor mai tinere dintre fete. Ochii acestora fugiră îndată în lungul străzii, în căutarea ofițerilor și, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă sau de vreo muselină ― absolut o noutate ― în vreo vitrină, nimic nu le putea interesa.
Dar atenția tuturor fetelor fu în curînd atrasă de un tînăr pe care nu-l mai văzuseră pînă atunci; avea o înfățișare foarte distinsă și se plimba împreună cu un ofițer de partea cealaltă a drumului. Ofițerul era chiar acel domn Denny despre a cărui întoarcere venise Lydia să se intereseze și care se înclină cînd îi văzu trecînd. Toți fură izbiți de înfățișarea străinului și se întrebară cine putea fi; și Kitty și Lydia, hotărîte să afle acest lucru, traversară strada, urmate de ceilalți, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia de peste drum și, din fericire, ajunseră pe trotuarul opus tocmai cînd cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră și ei în același punct. Domnul Denny li se adresă imediat, cerîndu-le permisiunea de a-l prezenta pe prietenul său, domnul Wickham, care venise cu el în ziua precedentă de la Londra și despre care era bucuros să le spună că acceptase o însărcinare în unitatea lor. Asta era tocmai ce trebuia pentru că tînărului nu-i lipsea decît uniforma pentru a fi cu adevărat fermecător. Înfățișarea îl favoriza foarte mult: frumusețea lui era fără cusur ― avea un chip încîntător, o siluetă perfectă și un fel plăcut de a se prezenta. După ce făcură cunoștință, el dovedi o fericită ușurință în conversație ― o ușurință în același timp foarte corectă și total lipsită de pretenții; întregul grup se întreținea încă în mod foarte agreabil cînd le atrase atenția un tropot de cai. Darcy și Bingley veneau călare. Remarcînd doamnele din grup, cei doi domni se îndreptară imediat către ele și urmară politețile de rigoare. Bingley fu principalul interlocutor, iar domnișoara Jane Bennet subiectul principal. Era, spuse dînsul, în drum către Longbourn, anume pentru a se interesa de sănătatea ei. Domnul Darcy confirmă cu o plecăciune și lua tocmai hotărîrea de a nu-și fixa ochii asupra Elizabethei, cînd privirile îi fură atrase de străin, iar Elizabeth, care, din întîmplare văzuse expresia de pe chipul amîndurora, în timp ce se uitau unul la altul, rămase surprinsă de efectul acestei întîlniri. Ambii se schimbaseră la față: unul pălise, celălalt roșise. Domnul Wickham, după o ezitare, își ridică puțin pălăria ― salut la care domnul Darcy abia consimți să-i răspundă. Ce putea să însemne asta? Era imposibil să-ți închipui; era imposibil să nu vrei să afli.
O clipă mai tîrziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, domnul Bingley își luă rămas bun și împreună cu prietenul său călări mai departe.
Domnul Denny și domnul Wickham conduseră tinerele domnișoare pînă la ușa casei domnului Philips, apoi se înclinară de plecare, în pofida stăruințelor domnișoarei Lydia de a-i pofti înăuntru și chiar în pofida doamnei Philips care, dînd de perete fereastra salonului, susținea zgomotos invitația nepoatei sale.
Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să-și vadă nepoatele, iar cele două mai mari erau ― după recenta lor absență ― deosebit de binevenite; își exprima tocmai, cu zel, surpriza pentru neașteptata lor întoarcere acasă ― despre care n-ar fi aflat nimic, deoarece trăsura lor nu fusese trimisă să le aducă, dacă nu s-ar fi întîmplat să-l întîlnească pe stradă pe băiatul de prăvălie de la domnul Jones, care-i spusese că nu mai era nevoie să trimită doctorii la Netherfield, pentru că domnișoarele Bennet plecaseră ― cînd fu obligată să-și îndrepte amabilitățile către domnul Collins, pe care Jane tocmai i-l prezenta. Îl primi cu toată politețea de care era capabilă, politețe pe care el i-o întoarse cu vîrf și îndesat, scuzîndu-se pentru faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a-i fi fost prezentat în prealabil, împrejurare de care se simțea măgulit totuși, ea fiind justificată de înrudirea lui cu tinerele domnișoare care-l prezentaseră atenției domniei-sale. Doamna Philips se sperie de atîta exces de bună-creștere, dar admirația ei față de acest necunoscut fu curmată de exclamațiile și întrebările despre celălalt, în privința căruia totuși nu putu spune nepoatelor decît ceea ce ele știau deja ― anume că domnul Denny venise cu el de la Londra și urma să primească decretul de locotenent în regimentul... Spunea că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce el se plimba în sus și-n jos pe stradă; și dacă ar fi apărut domnul Wickham, Kitty și Lydia și-ar fi continuat cu siguranță ocupația; dar, din fericire, nu mai trecea nimeni pe la ferestre, afară doar de cîțiva ofițeri care în comparație cu noul venit, deveniseră niște tineri dezagreabili și stupizi. Unii dintre aceștia erau așteptați a doua zi la masă la familia Philips și mătușa promise fetelor să-l hotărască pe soțul ei să-i facă domnului Wickham o vizită și să-l invite și pe el, dacă ar veni și rudele de la Longbourn în cursul serii.
Toți fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor organiza o veselă și zgomotoasă partidă de "loterie", cum le plăcea lor, după care vor lua o ușoară cină caldă. Perspectiva unor asemenea desfătări era foarte îmbucurătoare și se despărțiră într-o dispoziție excelentă. Înainte de a ieși din cameră, domnul Collins își repetă scuzele și fu asigurat, cu o neobosită politețe, că scuzele lui erau lipsite de temei.
În drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce observase petrecîndu-se între cei doi domni; și cu toate că Jane era dispusă să-i apere pe oricare dintre ei sau pe ambii, dacă ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum nu găsise nici sora ei, vreo explicație pentru purtarea lor.
Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet exprimîndu-și admirația pentru comportamentul și politețea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady Catherine și de fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atîta stil, deoarece dînsa nu numai că-l primise cu cea mai perfectă afabilitate, dar îl inclusese în mod special în invitația pentru seara următoare, deși pînă atunci nici nu-l cunoscuse. Într-o oarecare măsură ― presupunea el ― invitația se datora rudeniei sale cu familia Bennet; totuși nu mai văzuse atîta amabilitate, în tot cursul vieții sale.


Capitolul XVI

Cum nu se făcuse nici o obiecție în legătură cu vizita proiectată de cei tineri la mătușa lor și cum se opusese o rezistență dîrză tuturor scrupulelor domnului Collins de a-i lăsa pe domnul și doamna Bennet singuri fie chiar și o singură seară în timpul vizitei sale, la ora potrivită cupeul îi transportă pe domnul Collins și pe cele cinci verișoare la Meryton; la intrarea în salon, avură plăcerea să afle că domnul Wickham acceptase invitația unchiului și se afla acolo.
După ce auziră vestea și luară toți loc, domnul Collins avu răgazul să privească în jur și să admire; și fu atît de surprins de mărimea apartamentului și de mobilier, încît declară că aproape ar fi putut să se creadă la Rosings, în sufrageria mică de vară, comparație care, la început, nu produse mare satisfacție. Dar cînd doamna Philips înțelese ce însemna Rosings și cine îi era stăpîn și după ce auzi descrierea unuia doar dintre saloanele Lady-ei Catherine și află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simți întreaga greutate a complimentului și n-ar mai fi avut nimic de zis împotriva unei comparații, fie și cu odaia menajerei.
Pînă ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins își petrecu timpul în mod plăcut descriindu-i întreaga grandoare a Lady-ei Catherine și a reședinței sale, făcînd digresiuni ocazionale pentru lauda propriei și umilei lui locuințe și a îmbunătățirilor pe care i le aducea, și găsi în doamna Philips o auditoare foarte atentă a cărei părere în privința importanței lui se contura văzînd cu ochii și care, ascultîndu-l, luă hotărîrea de a raporta vecinilor totul și cît mai repede cu putință. Fetelor însă, care se săturaseră să-l tot audă vorbind pe vărul lor și n-aveau nimic altceva de făcut decît să dorească un pian și să examineze banalele imitații de porțelan de pe cămin, așteptarea li se păru tare lungă. Dar, în cele din urmă, se termină. Domnii se apropiau; și cînd domnul Wickham intră în salon, Elisabeth simți că nu-l privise și nu se gîndise niciodată la dînsul cu o admirație pe care să n-o fi meritat în întregime; ofițerii din regimentul... formau în general un grup de domni foarte onorabili și cei mai străluciți dintre ei erau prezenți la petrecere, în seara aceea; domnul Wickham însă era atît de departe de ei toți ca persoană, ținută, înfățișare și umblet, pe cît erau ei de superiori unchiului Philips ― cu obrazul lui lat ― care, îmbuibat și mirosind a vin de Porto, îi urma în cameră.
Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se întoarseră toate privirile femeilor, iar Elizabeth fericita femeie lîngă care el luă, în sfîrșit, loc; și felul plăcut cum începu imediat conversația, deși numai despre faptul că noaptea era umedă și că probabil vor avea o toamnă ploioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obișnuit, mai plicticos și mai banal putea deveni interesant în gura unui vorbitor priceput.
Cu rivali ca domnul Wickham și domnii ofițeri, domnul Collins părea să se fi scufundat în neființă. El nu însemna desigur nimic în ochii tinerelor domnișoare; totuși, din cînd în cînd, mai găsea la doamna Philips o ureche binevoitoare și datorită atenției acesteia fu servit din belșug cu prăjiturele și cafea.
Cînd s-au alcătuit mesele pentru cărți avu, la rîndul lui, prilejul s-o îndatoreze, așezîndu-se la o partidă de whist.
― Cunosc prea puțin acest joc, îi spuse, dar sînt fericit, să mă perfecționez, deoarece în situația mea... Doamna Philips îi era foarte recunoscătoare pentru consimțămîntul lui de a juca, dar nu avu răbdare să-i asculte motivele.
Domnul Wickham nu juca whist și se așeză între Elizabeth și Lydia, care-l primiră cu mare bucurie la masa lor. La început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm să stea de vorbă, să-l monopolizeze; cum însă era și o mare amatoare de loterie fu, în curînd, prea prinsă de joc, pariind și exclamînd prea pătimaș cînd se strigau premiile, pentru a mai putea da vreo atenție cuiva. Domnul Wickham însă, acordînd jocului numai atenția obișnuită, avu răgazul să stea de vorbă cu Elizabeth. Foarte bucuroasă să-l asculte, deși nu spera să i se spună ceea ce dorea îndeosebi ― povestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea nici măcar nu îndrăzni să aducă vorba despre acel domn. Totuși curiozitatea îi fu pe neașteptate potolită. Domnul Wickham atacă, chiar el, acest subiect. Se interesă la ce distanță de Meryton se află Netherfield și, după ce primi răspunsul, întrebă, șovăind, de cîtă vreme se afla domnul Darcy acolo.
― Cam de o lună, răspunse Elizabeth. Și, cum nu dorea să lase să-i scape acest subiect, adăugă: După cîte înțeleg, are un foarte mare domeniu în Derbyshire.
― Da, răspunse Wickham, moșia lui de acolo este o proprietate seniorială, zece mii net per annum. N-ați fi găsit pe nimeni mai indicat decît mine pentru a vă da informații în chestiunea asta căci, din prima mea copilărie, am fost legat de familia sa într-un fel foarte special.
Elizabeth nu-și putu stăpîni uimirea.
― Aveți tot dreptul să păreți uimită de afirmația mea, domnișoară Bennet, dacă ați remarcat ― cum poate ați și făcut ― marea răceală a întîlnirii noastre de ieri. Îl cunoașteți bine pe domnul Darcy?
― Atît cît să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu patimă. Am petrecut patru zile în aceeași casă cu el și-l consider un om foarte dezagreabil.
― Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eu nu am dreptul să-mi spun părerea. Nu am această calitate. Îl cunosc prea mult și prea bine pentru a fi un judecător drept. Mie mi-e imposibil să rămîn nepărtinitor. Cred însă că părerea dumneavoastră despre el ar produce, în general, uimire și poate că nu v-ați exprima atît de tare nicăieri în alt loc. Aici sînteți în mijlocul familiei dumneavoastră.
― Pe cuvîntul meu, nu spun aici mai mult decît aș spune în oricare altă casă din vecinătate, exceptînd Netherfield. În Herdfordshire nimeni nu-l simpatizează. Toți sînt dezgustați de mîndria lui. Nu veți găsi pe nimeni care să vorbească mai bine despre el.
― Nu pot pretinde că-mi pare rău, spuse Wickham după o scurtă pauză, dacă Darcy sau oricine altcineva nu este prețuit mai mult decît merită; dar cu el, cred, asta nu se întîmplă des. Lumea este orbită de averea, de greutatea lui, sau speriată de acrele lui superioare, impunătoare, și-l vede doar așa cum îi place lui să fie văzut.
― Eu l-aș lua drept un om cu o fire urîcioasă, chiar și din puținul pe care-l știu despre el.
Wickham clătină numai din cap.
― Mă întreb, spuse el cînd avu iar prilejul să vorbească, dacă are de gînd să rămînă mai mult timp aici.
― Nu știu deloc, dar cît am stat la Netherfield nu am auzit vorbindu-se nimic despre plecarea sa. Sper că planurile dumneavoastră în legătură cu regimentul nu vor suferi modificări din cauza prezenței lui în regiune.
― Oh, nu. Nu eu trebuie să-l evit pe Darcy. Dacă el dorește să nu dea ochi cu mine, el e cel care trebuie să plece. Nu sîntem în relații de prietenie și-mi este totdeauna neplăcut să-l întîlnesc; dar nu am nici un motiv să-l evit, afară doar de motivul pe care l-aș putea spune în fața lumii întregi ― am sentimentul unei mari nedreptăți și durerosul regret că Darcy este ceea ce este. Tatăl lui, domnișoară Bennet, defunctul domn Darcy, a fost unul dintre oamenii cei mai buni care au existat vreodată și prietenul cel mai adevărat pe care l-am avut; și nu mă pot afla în prezența acestui domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adîncul sufletului de o mie de duioase amintiri. Purtarea lui față de mine a fost revoltătoare; cred, într-adevăr însă, că i-aș putea ierta tot și toate mai curînd decît faptul că a înșelat speranțele și a terfelit memoria tatălui său.
Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant și era numai urechi, dar delicatețea temei o împiedica să pună vreo întrebare.
Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu caracter mai general ― Meryton, împrejurimile, societatea locală ― părînd foarte mulțumit de cale văzute pînă atunci și insistînd mai ales asupra ultimei teme cu o amabilă și firească galanterie.
― Perspectiva de a fi mereu în societate, într-o bună societate, adăugă el, a fost pentru mine cel mai bun îndemn de a intra în regimentul... Știam că este o unitate cît se poate de onorabilă și plăcută, iar prietenul meu Denny m-a ispitit și mai mult relatîndu-mi despre cartierul lor general actual și despre cunoștințele alese și marea solicitudine de care au avut prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, recunosc, îmi este necesară. Sînt un om dezamăgit și nu suport singurătatea. Trebuie să fiu ocupat și să am în jur oameni. Nu am fost sortit unei vieți de militar, dar nu am avut încotro din cauza împrejurărilor. Biserica trebuia să fie rostul meu; am fost crescut pentru a o sluji și pînă acum ar fi trebuit să fiu în posesia unei parohii foarte importante, dacă domnul de care tocmai vorbeam ar fi binevoit.
― Într-adevăr ?!
― Da! Defunctul său tată mi-a lăsat prin testament recomandarea pentru cea mai bună parohie care va deveni vacantă. El era nașul meu și ținea nespus de mult la mine. Nu găsesc cuvinte destul de potrivite pentru bunătatea sa. Voia să mă asigure cu larghețe și era încredințat că o și făcuse, dar, cînd parohia a devenit vacantă, a fost dată altcuiva.
― Doamne, Dumnezeule! exclamă Elizabeth. Cum de s-a putut așa ceva? Cum de s-a putut trece peste testamentul său? De ce nu ați cerut despăgubiri legale?
― Testamentul avea un asemenea viciu de formă încît nu-mi lăsa nici o speranță din partea legii. Un om de onoare nu s-ar fi putut îndoi de intenția testatorului, dar domnul Darcy a preferat s-o pună la îndoială sau s-o trateze numai ca pe o recomandare condiționată și să susțină că am pierdut orice drept legal de a beneficia de ea, fiind risipitor, necugetat; pe scurt, de toate și nimic. Sigur este că parohia a devenit vacantă acum doi ani, exact cînd ajunsesem la vîrsta la care o puteam primi, și că a fost încredințată altuia, și nu mai puțin sigur este și faptul că nu mă pot învinui să fi făcut într-adevăr ceva ca să merit s-o pierd. Am o fire nestăpînită și poate mi-am spus uneori prea deschis părerea despre el sau către el. Altceva mai rău nu-mi pot aminti. Adevărul este însă că sîntem foarte diferiți și că el mă urăște.
― E revoltător! Merita să fie făcut de rîs în mod public.
― Odată și odată tot va fi, dar nu eu o voi face. Atîta timp cît îmi voi aminti de tatăl său, nu-l voi putea niciodată nici sfida, nici face de rîs.
Elizabeth îl prețui pentru asemenea sentimente și, în timp ce tînărul le exprima, i se păru a fi mai frumos decît oricînd.
― Dar ce motiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l-a putut face să se poarte atît de crud?
― O totală și neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o pot pune, în oarecare măsură, decît în seama geloziei. Dacă defunctul domn Darcy ar fi ținut la mine mai puțin, poate că fiul său m-ar fi văzut cu ochi mai buni; dar neobișnuita afecțiune pe care tatăl său o avea pentru mine îl irita cred, încă de pe cînd eram copii. Nu avea o fire să suporte competiția în care ne aflam, preferința ce-mi era adesea acordată.
― Nu l-am crezut pe domnul Darcy atît de rău, deși niciodată nu mi-a plăcut, nu l-am crezut atît de josnic; mi-am închipuit că, în general, îi disprețuiește pe semenii săi, dar n-aș fi putut bănui că se coboară pînă la o răzbunare atît de crudă, pînă la atîta nedreptate, atîta lipsă de omenie. După cîteva minute de gîndire, continuă: Mi-amintesc într-adevăr cum se fălea într-o zi la Netherfield că e implacabil în resentimentele sale, că are o fire neiertătoare. Trebuie să aibă un caracter înspăimântător.
― Nu pot avea încredere în judecata mea pe tema asta, replică Wickham. Mie mi-ar fi greu să fiu drept cu el.
Elizabeth căzu din nou pe gînduri și după un timp exclamă:
― Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui său! Și ar fi putut foarte bine adăuga: Și pe deasupra, un tînăr ca dumneata, al cărui chip însuși e o garanție de omenie. Dar se mulțumi cu: Un tînăr care a fost, din copilărie, tovarășul lui de joacă, legați ― după cum cred că ați spus ― în modul cel mai strîns.
― Ne-am născut în aceeași parohie, în mijlocul aceluiași parc; am petrecut laolaltă cea mai mare parte a tinereții noastre ― trăind în aceeași casă, amuzîndu-ne cu aceleași jocuri, ocrotiți de aceeași părintească grijă. Tatăl meu și-a început cariera în profesiunea căreia unchiul dumneavoastră, domnul Philips, pare să-i facă atîta cinste; dar a renunțat la tot pentru a-i fi util defunctului domn Darcy și și-a dedicat tot timpul îngrijind de domeniul Pemberley. A fost prețuit, cum nu se poate mai mult, de domnul Darcy, fiind un prieten de toată încrederea și demn de toată cinstea. Domnul Darcy recunoștea adesea cît îi era de obligat tatălui meu pentru neprecupețita lui muncă de dirijare și administrare și cînd, cu puțin înainte de moartea tatălui meu, i-a promis, din proprie inițiativă, că mă va asigura, sînt convins că simțea că face un gest de recunoștință față de el, ca și de afecțiune față de mine.
― Ce ciudat, exclamă Elizabeth, ce odios! Mă mir că tocmai mîndria lui nu l-a silit pe acest domn Darcy să fie drept cu dumneavoastră. Dacă nu dintr-un motiv mai bun, din acela că n-a fost destul de mîndru ca să nu fie necinstit ― căci eu necinste trebuie să numesc fapta lui.
― Este de mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate faptele sale pot fi puse în seama mîndriei, și mîndria i-a fost adesea prietenul cel mai bun. Ea l-a adus mai aproape de virtute decît de oricare altă simțire. Dar nu sîntem, nici unul, statornici și, în comportarea lui față de mine, a fost mînat de impulsuri și mai puternice decît mîndria.
― Se poate oare ca o mîndrie atît de odioasă să fi fost vreodată spre binele lui?
― Da. Ea l-a făcut adesea să fie darnic, generos; să cheltuiască fără reținere, să ofere ospitalitate, să-și ajute arendașii, să-i aline pe săracii lui. Da, mîndria a făcut asta, mîndria de familie și mîndria filială, căci este foarte mîndru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept acela care-și dezonorează familia, acela care face să degenereze calitățile ce aduc popularitatea, sau să se piardă influența casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are și o mîndrie de frate și aceasta împreună cu o oarecare dragoste frățească fac din el un protector blînd și plin de grijă al sorei sale; și veți auzi că e prezentat, în general, drept fratele cel mai bun și mai atent din lume.
― Ce fel de fată este domnișoara Darcy?
Wickham clătină din cap.
― Aș fi vrut s-o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc de rău pe un Darcy, dar seamănă prea mult cu fratele ei ― e foarte, foarte mîndră. Cînd era mică, era afectuoasă și drăguță și ținea foarte mult la mine; iar eu i-am consacrat ore și ore pentru a o distra. Acum însă ea nu mai există pentru mine. Este o fată frumoasă, de cincisprezece, șaisprezece ani, și am auzit ― cu o educație desăvîrșită. De la moartea tatălui ei, locuiește la Londra împreună cu o doamnă care-i supraveghează instruirea. După multe tăceri și multe încercări de a aborda alte subiecte, Elizabeth nu rezistă și reveni încă o dată la cel dintîi, spunînd:
― Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cum poate oare domnul Bingley, care pare a fi întruchiparea bunei dispoziții și este, sînt convinsă, cu adevărat drăguț, să se simtă atît de strîns legat de un asemenea om? Cum e posibil să se potrivească? Îl cunoașteți pe domnul Bingley?
― Nu, deloc,
― Este un om blajin, prietenos, fermecător. El nu poate ști cum este domnul Darcy în realitate.
― Probabil că nu, dar domnul Darcy poate să placă cui vrea el. Însușirile nu-i lipsesc. Poate fi un bun partener de conversație, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este un om total diferit de ceea ce este față de cei mai puțin favorizați de soartă. Mîndria nu-l părăsește niciodată; cu cei bogați, însă, are vederi largi, este drept, sincer, rezonabil, vrednic de toată cinstea și probabil simpatic ― avînd oarecum în vedere averea și înfățișarea.
Curînd după aceasta, partida de whist se sparse, jucătorii se strînseră în jurul celeilalte mese, iar domnul Collins luă loc între verișoara sa Elizabeth și doamna Philips, care îi puse întrebările obișnuita în privința succesului avut la joc. Nu fusese prea mare ― pierduse tot timpul; dar cînd doamna Philips începu să-și exprime regretele, el o asigură, plin de gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanță; că el considera banii ca o bagatelă și o rugă să nu se neliniștească din cauza asta.
― Știu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci cînd oamenii se așază la o masă de joc trebuie să-și asume riscurile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sînt în situația de a face caz de cinci șilingi. Sînt, fără îndoială, mulți care nu ar putea spune la fel, dar, mulțumită Lady-ei Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de a ține seama de asemenea nimicuri.
Domnul Wickham deveni atent; după ce-l observă pe domnul Collins cîteva clipe o întrebă pe Elizabeth, cu glas scăzut, dacă rudele ei erau în relații foarte strînse cu familia de Bourgh.
― Lady Catherine de Bourgh i-a dat curînd domnului Collins o parohie. Aproape că nu știu în ce împrejurări i-a fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaște de mult.
― Știți, desigur, că Lady Catherine de Bourgh și Lady Anne Darcy au fost surori și că, prin urmare, ea este mătușa tînărului domn Darcy.
― Nu, într-adevăr, nu știam. Nu știu nimic despre familia Lady-ei Catherine. Pînă alaltăieri, nu auzisem încă de existența ei.
― Fiica sa, domnișoara de Bourgh, va avea o mare avere și se crede că ea și vărul său vor uni cele două proprietăți.
Această informație o făcu pe Elizabeth să zîmbească; se gîndea la biata domnișoară Bingley. Zadarnice erau toate drăgălășeniile, ei, zadarnice și inutile și afecțiunea pentru sora lui și laudele pentru el, dacă Darcy se considera sortit alteia.
― Domnul Collins, adăugă Elizabeth, vorbește în termenii cei mai elogioși de Lady Catherine și de fiica sa; dar, din anumite amănunte pe care le-a povestit despre senioria sa, bănuiesc că recunoștința îl face să se înșele și că ― în ciuda faptului că e protectoarea lui ― este o femeie arogantă și încrezută.
― Cred că, într-o mare măsură, este și una și alta, replică Wickham. Nu am văzut-o de ani de zile, dar îmi amintesc perfect că nu mi-a plăcut niciodată și că avea un fel de a fi dictatorial și insolent. Are reputația de a fi deosebit de rațională și deșteaptă; dar eu cred mai curînd că însușirile sale se trag, în parte, din rang și din avere, în parte, din atitudinea ei autoritară și restul din mîndria nepotului său, căruia îi place să creadă că oricare dintre rudele lui posedă o inteligență cu totul superioară.
Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte judicioasă și continuară cu plăcere să stea de vorbă pînă cînd cina puse capăt jocului de cărți și dădu celorlalte doamne partea ce li se cuvenea din atențiile domnului Wickham.
Nu se putea duce o conversație în zgomotul din timpul cinei de la doamna Philips; dar manierele tînărului îi cuceriră pe toți. Tot ceea ce spunea era spus cum trebuia și tot ceea ce făcea era făcut cu eleganță. Elizabeth plecă de acolo cu mintea plină de el. Tot drumul pînă acasă, nu se mai putu gîndi la nimeni în afară de domnul Wickham și la cele ce-i spusese; dar nu-i putu pomeni nici măcar numele, căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o singură clipă. Lydia vorbea într-una despre loterie, despre fisele pe care le pierduse, despre fisele pe care le cîștigase: iar domnul Collins, apreciind politețea doamnei și domnului Philips, asigurîndu-i că paguba sa la whist n-avea nici o importanță, enumerînd felurile servite la cină și tot temîndu-se că dăduse buzna peste verișoarele sale, avea de spus mai multe decît putu spune pînă ce trăsura opri în fața locuinței lor, din Longbourn.


Capitolul XVII

A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între domnul Wickham și ea. Jane o ascultă cu interes și uimire pentru că era de necrezut ca domnul Darcy să poată fi atît de nedemn de stima domnului Bingley; nu era însă în firea ei să se îndoiască de cinstea unui om cu o înfățișare atît de amabilă ca a domnului Wickham. Posibilitatea ca acesta să fi îndurat atîta adversitate fu de ajuns pentru a-i provoca sentimentele cele mai duioase; nu mai rămînea deci nimic de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre amîndoi, de a justifica purtarea fiecăruia dintre ei și de a pune pe seama întîmplării sau a greșelii tot ceea ce nu putea fi explicat în alt fel.
― Ambii, spuse ea, au fost, cred, decepționați într-un fel sau într-altul, de care noi nu ne putem da seama. Poate că oameni interesați i-au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, nouă ne este imposibil să bănuim cauzele sau împrejurările care i-au înstrăinat, dacă nu există vină nici de o parte, nici de alta.
― Foarte adevărat! Chiar așa! Și acum, scumpa mea Jane, ce ai de spus în favoarea oamenilor interesați implicați în treaba aceasta? Hai, scoate-i basma curată și pe ei, căci altfel am fi silite totuși să avem o părere proastă despre cineva.
― Rîzi cît vrei, dar nu vei putea rîde atît cît să mă scoți dintr-ale mele. Scumpa mea Lizzy, gîndește-te numai în ce lumină urîtă s-ar plasa domnul Darcy purtîndu-se astfel cu protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său i-a promis să-i asigure viitorul. Este cu neputință. Nici un om de omenie, nici un om care se stimează n-ar fi în stare de așa ceva. Se poate oare ca prietenii cei mai apropiați să se înșele într-atît asupra lui? Oh! Nu!
― Pot să-mi închipui mai curînd că domnul Bingley a fost indus în eroare decît că domnul Wickham a inventat o poveste ca aceea pe care mi-a relatat-o seara trecută: nume, fapte, toate spuse pe nepregătite. Dacă nu este așa, s-o dovedească domnul Darcy. În afară de asta, era atîta adevăr în ochii lui!
― Este foarte greu, recunosc; este dureros. Nu mai știi ce să crezi.
― Să-mi fie cu iertare. Știi precis ce să crezi.
Dar Jane nu putea crede cu precizie decît un singur lucru, și anume că, dacă domnul Bingley fusese indus în eroare, va suferi mult cînd vor ieși toate la lumină.
Cele două domnișoare trebuiră să iasă din boschetul unde avusese loc conversația pomenită, fiindcă tocmai sosiseră unele persoane despre care fusese vorba. Domnul Bingley și surorile lui veniseră să le prezinte personal invitația pentru mult așteptatul bal de la Netherfield, fixat pentru marțea următoare. Cele două doamne au fost încîntate să-și regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de cînd n-o mai văzuseră și au întrebat-o, de repetate ori, ce mai făcuse de cînd se despărțiseră. În ceea ce privește restul familiei, i-au dat prea puțină atenție ― ocolindu-l pe domnul Bennet, pe cît posibil, spunîndu-i nimica toată Elizabethei și nimic celorlalți. Au plecat repede, ridicîndu-se de pe scaune cu o ostentație care-l luă pe fratele lor prin surprindere, grăbindu-se, nerăbdătoare parcă, să scape de amabilitățile doamnei Bennet.
Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de plăcută pentru fiecare dintre doamnele din familie. Doamnei Bennet îi plăcea să-l ia drept un omagiu adus fiicei sale mai mari și se simțea foarte măgulită, deoarece fusese invitată de domnul Bingley personal în loc de a primi o ceremonioasă invitație scrisă. Jane visa o seară încîntătoare, în compania celor două prietene ale sale, și atențiile fratelui lor, iar Elizabeth se gîndea cu plăcere că va dansa mult, mult, cu domnul Wickham și că privirea și comportarea domnului Darcy îi vor confirma tot ceea ce știa. Fericirea sperată de Catherine și Lydia depindea mai puțin de un anumit lucru sau de o anume persoană, deoarece, deși fiecare dintre ele se gîndea, ca și Elizabeth, că va dansa jumătate din noaptea aceea cu domnul Wickham, el nu era, în nici un caz, singurul partener care putea să le placă, și un bal era, în orice caz, un bal. Chiar și Mary fu în stare să-și asigure familia că nu avea nimic de zis împotriva balului.
― Atîta timp cît pot să-mi păstrez diminețile pentru mine, declară ea, asta îmi ajunge. Nu cred că este un sacrificiu să iau, ocazional, parte la un program, seara. Societatea are drepturi asupra noastră, a tuturor, și socotesc că fac parte dintre aceia care consideră clipele de recreație și distracție un lucru de dorit pentru toată lumea.
Cu acest prilej, Elizabeth era într-o dispoziție atît de bună încît, deși nu vorbea des cu domnul Collins dacă nu era nevoie, nu se putu stăpîni să nu-l întrebe dacă avea sau nu intenția să accepte invitația domnului Bingley și, în caz afirmativ, dacă credea că e potrivit să participe la distracțiile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle că el nu-și făcea nici un fel de scrupule în această privință și că era departe de a se teme de o mustrare, fie din partea arhiepiscopului, fie a Lady-ei Catherine de Bourgh pentru îndrăzneala de a fi dansat.
― Nu sînt deloc de părere, v-asigur, spuse el, că un bal de felul acesta, dat pentru persoane respectabile, de către un tînăr onorabil, ar putea avea vreo tendință imorală; și sînt eu însumi atît de departe de a avea ceva împotriva dansului, încît sper să am cinstea de a fi onorat de toate frumoasele mele verișoare în cursul serii; și profit, scumpă domnișoară Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să-mi acordați primele două dansuri ― preferință pe care sînt încredințat că verișoara mea Jane o va atribui cauzei adevărate și nu unei lipsa de respect față de persoana sa.
Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. Își propusese neapărat să danseze tocmai dansurile acelea cu domnul Wickham; și în locul lui să-l ai pe domnul Collins! Șăgălnicia ei nu căzuse nicicînd mai prost. Nu era nimic de făcut, totuși. Fericirea domnului Wickham, ca și a ei, fu, prin forța lucrurilor, puțin amînată, și invitația domnului Collins primită cu politețea de care se mai simți în stare. Nu era prea încîntată de galanteria lui, căci aceasta îi trezea bănuiala că el avea și altă intenție. Pentru prima dată o fulgeră gîndul că dintre surori ea era acum aleasa demnă de a deveni stăpîna parohiei Hunsford și al patrulea la masa de cadril de la Rosings, în absența unor musafiri mai simandicoși. Gîndul acesta se transformă în convingere în timp ce-i urmărea amabilitățile mereu mai stăruitoare față de ea și îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul și vioiciunea ei; cu toate că se simțea mai degrabă uluită decît încîntată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu mult și doamna Bennet îi dădu a înțelege că probabilitatea acestei căsătorii îi era extrem de agreabilă.
Elizabeth însă se făcu a nu înțelege aluzia, fiind perfect conștientă că dacă ar fi replicat ceva ar fi ajuns, să se certe. S-ar fi putut ca domnul Collins să nu facă niciodată cererea, așa că pînă n-o va face, n-avea nici un rost să se certe din cauza lui.
Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se pregătească și de care să vorbească, cele două domnișoare Bennet mai mici s-ar fi aflat tot timpul într-o stare vrednică de milă căci, din ziua în care primiseră invitația și pînă în ziua balului, plouase fără încetare și n-au putut să se plimbe măcar o singură dată la Meryton. Nu tu mătușă, nu tu ofițeri, nu tu știri; pînă și rozetele pentru pantofii de bal fuseseră procurate tot printr-un curier. Chiar și Elizabeth ar fi fost îndreptățită să creadă că răbdarea îi fusese pusă, întrucîtva, la încercare de vremea care o împiedicase să-l cunoască mai îndeaproape pe domnul Wickham, iar pentru Kitty și Lydia, ceva mai puțin important decît balul de marți n-ar fi putut face suportabile o vineri, o sîmbătă, o duminică și o luni ca acelea.


Capitolul XVIII

Pînă în clipa în care păși în salonul de la Netherfield, căutîndu-l zadarnic în grămada de tunici roșii strînse acolo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wickham va fi la bal. Certitudinea de a-l întîlni acolo nu-i fusese zdruncinată de nici una dintre recentele amintiri care, nu fără temei, ar fi putut s-o neliniștească. Se îmbrăcase cu mai multă grijă decît de obicei și se pregătise, într-o stare de bună dispoziție, să cucerească ceea ce rămăsese încă necucerit din inima lui, încredințată că nu era mai mult decît se putea cîștiga în cursul unei seri.
Într-o clipă o fulgeră gîndul că, pentru a-i face plăcere domnului Darcy, Bingley îl omisese intenționat din lista de invitați trimisă ofițerilor; și, deși nu era chiar așa, faptul de necontestat că lipsea i-a fost confirmat de prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adresase nerăbdătoare, și care le spuse că Wickham fusese obligat să plece în ajun pentru treburi la Londra și că nu se întorsese încă, și adăugă cu un surîs semnificativ: "Nu pot să cred că treburile l-ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n-ar fi dorit să evite un anumit domn prezent aici".
Lydia nu auzi această reflecție, Elizabeth însă o prinse. Și fiind astfel încredințată că Darcy nu era mai puțin vinovat de absența lui Wickham decît dacă ar fi fost exactă prima ei presupunere, toată antipatia ei față de el se ascuți atît de mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încît cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care dînsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentilețea, îngăduința, răbdarea față de Darcy erau nedreptăți față de Wickham. Era hotărît potrivnică oricărei conversații cu el și se îndepărtă brusc, cu o proastă dispoziție ce nu și-o putu stăpîni complet, nici măcar stînd de vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire față de Darcy o irita.
Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziția și, deși toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră, tristețea nu putea stărui prea mult în inima ei; și după ce îi povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o săptămînă, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-și mute voit gîndul la ciudățeniile vărului său și să-i atragă și Charlottei atenția în mod special asupra lui. Primele două dansuri însă-i redeșteptară mîhnirea; ele fură un adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat și solemn, scuzîndu-se în loc de a corespunde, mișcîndu-se adesea alandala, fără să-și dea seama, aruncă asupra ei toată rușinea și chinul cu care te poate copleși un partener de dans nepriceput. Clipa în care se eliberă de el fu o clipă de extaz.
Dansă apoi cu un ofițer și avu bucuria să vorbească despre Wickham și să afle că era iubit de toți. După ce se sfîrșiră dansurile, se reîntoarse lîngă Charlotte Lucas și stătea de vorbă cu ea cînd, deodată, îl auzi pe domnul Darcy solicitîndu-i favoarea de a dansa împreună: fusese luată atît de tare prin surprindere, încît, fără să-și dea seama de ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frămînte pentru lipsa ei de prezență de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze.
― Cred că îl vei găsi foarte agreabil.
― Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare nenorocire, să găsești agreabil pe cineva pe care ești hotărît să-l urăști. Nu-mi dori atîta rău.
Totuși, cînd dansul reîncepu și Darcy se apropie pentru a-i lua mîna, Charlotte o sfătui, în șoaptă, să nu fie proastă și, din cauza înclinației sale pentru Wickham, să apară într-o lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece ori mai important. Elizabeth nu-i răspunse și-și luă locul în șirul de dansatori, uimită de onoarea ce i se făcea, îngăduindu-i-se să stea față în față cu domnul Darcy și citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un timp fără să-și spună o vorbă; Elizabeth începu să creadă că muțenia lor va dura tot timpul celor două dansuri și, în primul moment, era hotărîtă să nu rupă această tăcere; dar îi trecu prin minte gîndul că pentru partenerul ei ar fi cea mai mare pedeapsă dacă l-ar obliga să vorbească, și atunci făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse și tăcu din nou. După o pauză de cîteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu cuvintele:
― Acum este rîndul dumneavoastră să spuneți ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans și dumneavoastră ar trebui să faceți o remarcă despre mărimea salonului sau numărul de perechi.
El zîmbi și o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus.
― Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curînd eu voi face observația că balurile particulare sînt cu mult mai plăcute decît cele publice; dar acum putem tăcea.
― Obișnuiți să vorbiți în timp ce dansați?
― Uneori. Înțelegeți, puțin trebuie să vorbești. Ar părea ciudat să taci cu desăvîrșire timp de o jumătate de oră în compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora, conversația ar trebui condusă astfel încît ei să se deranjeze să vorbească cît mai puțin posibil.
― Þineți seamă, în cazul de față, de propriile dumneavoastră simțăminte, sau vă imaginați că le satisfaceți pe ale mele?
― De ambele, răspunse Elizabeth malițioasă, deoarece am băgat de seamă că există o mare asemănare în felul nostru de a gîndi. Avem și unul și celălalt o natură neprietenoasă, taciturnă, și nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne așteptăm să fie un lucru care ar răsturna întreg salonul și ar putea fi trecut posterității cu toată strălucirea unui proverb.
― Descrierea aceasta nu prezintă o asemănare izbitoare cu propriul dumneavoastră caracter, sînt sigur, spuse el. Cît de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că știu. Dumneavoastră considerați că este un portret fidel, fără îndoială.
― Nu pot să-mi spun cuvîntul asupra propriei mele opere.
Domnul Darcy nu răspunse nimic și tăcură din nou pînă la sfîrșitul dansului, cînd el o întrebă dacă nu se plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton. Ea îi răspunse afirmativ și, incapabilă să reziste ispitei, adăugă:
― Cînd ne-ați întîlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoștință.
Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie și mai distantă, dar nu spuse nici un cuvînt; iar Elizabeth, deși se învinovățea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să continue. În sfîrșit, Darcy vorbi și spuse silnic:
― Manierele fermecătoare cu care este fericit înzestrat domnul Wickham îi îngăduie să-și facă ușor prieteni; e mai puțin sigur însă că este la fel de capabil să îi și păstreze.
― A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, replică Elizabeth cu emfază, și încă într-un fel de care foarte probabil va suferi întreaga viață.
Darcy nu răspunse nimic , și păru dornic să schimbe subiectul. În clipa aceea apăru lîngă ei Sir William Lucas care avea de gînd să treacă printre rînduri în cealaltă parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l complimenteze pentru felul cum dansa și pentru partenera lui.
― Am fost într-adevăr mai mult decît încîntat privindu-vă, Sir; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atît de frumos de a dansa. Este evident că aparțineți cercurilor celor mai distinse. Dar permiteți-mi să vă spun că frumoasa dumneavoastră parteneră nu vă dezavantajează și că ― vreau să sper ― această plăcere se va repeta des, scumpă domnișoară Eliza, cînd un anumit eveniment dorit (aruncîndu-și ochii către sora ei și Bingley) va avea loc. Ce potop de felicitări vor curge atunci! Îl iau martor pe domnul Darcy. Dar să nu vă întrerup, Sir. Sigur că nu mi-ați mulțumi dacă v-aș reține de lîngă fermecătoarea dumneavoastră parteneră, ai cărei ochi scînteietori m-au vrăjit și pe mine.
Partea din urmă a acestei convorbiri n-a prea fost auzită de Darcy; aluzia lui Sir William, în legătură cu prietenul său, păruse că-l izbește foarte tare și, cu o privire foarte serioasă, își îndreptă ochii către Bingley și Jane care dansau împreună. Stăpînindu-și repede surpriza, se întoarse către partenera lui și-i spuse:
― Intervenția lui Sir William m-a făcut să uit despre ce vorbeam.
― Nu cred că vorbeam ceva. Sir William n-ar fi putut întrerupe nici o altă pereche din acest salon, care să aibă mai puțin să-și spună. Am încercat deja, fără nici un succes, două, trei subiecte și nu-mi pot imagina despre ce vom mai vorbi.
― Ce credeți despre cărți? întrebă el, zîmbind.
― Cărți! Oh, nu! Sînt sigură că nu citim deloc aceleași cărți, sau nu cu aceleași sentimente.
― Îmi pare rău că gîndiți astfel, dar, chiar dacă acesta ar fi cazul, cel puțin n-am duce lipsă de subiecte. Am putea să ne comparăm părerile diferite.
― Nu, nu pot vorbi despre cărți la un bal; mi-e capul mereu plin de altceva.
― Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea împrejurări, nu este așa? întrebă el cu îndoială în priviri.
― Da, întotdeauna, replică Elizabeth fără să-și dea seama de ceea ce spune, căci gîndul i se îndepărtase de subiect, așa cum se văzu curînd, cînd exclamă pe neașteptate: Îmi amintesc, domnule Darcy, că v-am auzit spunînd că aproape niciodată nu iertați ― că resentimentul dumneavoastră, odată apărut, este de nepotolit. Sînteți foarte precaut, presupun, cînd e vorba să apară acest resentiment.
― Sînt, spuse el pe un ton hotărît.
― Și nu vă îngăduiți niciodată să vă lăsați orbit de vreo prejudecată?
― Sper că nu.
― Este absolut obligatoriu pentru cei care nu-și schimbă niciodată părerile să fie mai întîi siguri că judecă drept.
― Aș putea întreba ce urmăriți cu acest chestionar?
― Numai interpretarea caracterului dumneavoastră, răspunse Elizabeth, încercînd să se scuture de gravitatea ei. Încerc să mi-l clarific.
― Și cu ce rezultat?
Ea clătină din cap.
― Nu înaintez deloc. Aud lucruri atît de diferite despre dumneavoastră, încît sînt pusă în mare încurcătură.
― Sînt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine se pot spune lucruri foarte diferite și mi-aș îngădui, domnișoară Bennet, să vă rog a nu-mi schița caracterul în momentul de față, pentru că există motive să mă tem că aceasta n-ar arunca o lumină bună asupra niciunuia dintre noi.
― Dar dacă nu o fac acum, s-ar putea să nu mai am alt prilej.
― N-aș vrea cu nici un preț să vă curm vreodată o plăcere, răspunse el rece. Elizabeth nu mai spuse nimic; sfîrșiră dansul al doilea și se despărțiră în tăcere, nemulțumiți și unul și celălalt, dar nu în egală măsură; căci în inima lui Darcy se născuse un sentiment destul de puternic pentru ea, sentiment care îl făcu s-o scuze și să-și îndrepte întreaga mînie împotriva altcuiva.
De abia se despărțiseră cînd domnișoara Bingley veni înspre ea și, cu o expresie de dispreț politicos, i se adresă astfel:
― Și-așa, domnișoară Eliza, aud că sînteți încîntată de George Wickham. Sora dumneavoastră mi-a vorbit de el și mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tînărul a uitat să vă comunice, între altele, că este fiul bătrînului Wickham, intendentul defunctului domn Darcy. Permiteți-mi totuși să vă recomand prietenește să nu dați crezare, fără rezerve, tuturor afirmațiunilor lui, căci în ce privește faptul că domnul Darcy s-a purtat rău cu el, acest lucru este total fals; dînsul a fost, din contră, deosebit de bun cu el, deși George Wickham l-a tratat întotdeauna în modul cel mai infam. Nu cunosc detaliile, dar știu foarte bine că domnul Darcy nu este cîtuși de puțin de condamnat; că nu poate nici măcar să audă de numele lui George Wickham; și că, deși fratele meu a considerat că nu putea evita să-l includă în invitația adresată ofițerilor, a fost prea fericit că Wickham s-a dat singur la o parte. Chiar și venirea lui în localitate este într-adevăr o mare obrăznicie și mă mir cum de a îndrăznit s-o facă. Vă plîng, domnișoară Eliza, pentru această descoperire a vinovăției favoritului dumneavoastră; dar, într-adevăr, dacă ții seama de originea lui, nu te poți aștepta la mai mult.
― Vinovăția și originea lui par, după spusele dumneavoastră, să se confunde, zise Elizabeth mînioasă, căci n-am auzit să-l acuzați de ceva mai rău decît că este fiul intendentului domnului Darcy; și despre aceasta vă pot asigura că m-a informat chiar el.
― Vă cer iertare, replică domnișoara Bingley, depărtîndu-se cu un zîmbet sarcastic. Scuzați-mi intervenția; a fost făcută cu gînduri bune.
"Insolentă făptură! își spuse Elizabeth. Te înșeli amarnic dacă speri să mă influențezi printr-un atac atît de meschin. Nu văd în el decît propria și voita dumitale ignoranță și răutatea domnului Darcy". Elizabeth o căută apoi pe sora ei mai mare care pornise să facă cercetări pe aceeași temă, pe lîngă domnul Bingley. Jane o întîmpină cu un surîs plin de o atît de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atîta fericire, încît dovedeau cu prisosință cît era de mulțumită de întîmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată sentimentele; și, în clipa aceea, interesul ei pentru Wickham, resentimentele față de dușmanii lui și toate celelalte pieriră în fața speranței că Jane se afla pe drumul cel mai bun către fericire.
― Vreau să știu, întrebă ea, cu un chip tot atît de surîzător ca și al sorei sale, ce ai aflat despre domnul Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te mai gîndești la o a treia persoană, în care caz poți fi sigură de iertarea mea.
― Nu, îi răspunse Jane, nu l-am uitat, dar nu am nimic mulțumitor, de spus. Domnul Bingley nu-i cunoaște povestea în întregime și ignoră împrejurările care, în mod special, l-au nemulțumit pe domnul Darcy; dar garantează de comportarea, probitatea și cinstea prietenului său și este convins că domnul Wickham a meritat din partea domnului Darcy mai puțină atenție decît i s-a dat; și-mi pare rău că trebuie s-o mărturisesc, dar, după spusele lui și ale surorii sale, domnul Wickham nu este deloc un om cinstit. Mă tem că a fost foarte nesăbuit și că a pierdut stima domnului Darcy.
― Domnul Bingley nu-l cunoaște personal pe domnul Wickham?
― Nu, nu l-a văzut niciodată pînă acum cîteva zile, la Meryton.
― Acest raport deci este ceea ce a aflat de la domnul Darcy. Sînt perfect edificată. Dar de parohie ce-a spus?
― Nu-și amintește cu precizie împrejurările, deși l-a auzit ― și nu numai o dată ― pe domnul Darcy vorbind despre ele; dar crede că i-a fost testată numai condițional.
― Nu am nici o îndoială în privința sincerității domnului Bingley, spuse Elizabeth cu căldură. Trebuie să mă ierți însă dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în care domnul Bingley și-a apărat prietenul a fost foarte îndemînatec, dar cum el nu cunoaște unele aspecte ale problemei, iar pe celelalte le-a aflat numai de la prietenul său, îndrăznesc să cred despre ambii domni ceea ce am crezut și mai înainte.
Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru amîndouă și asupra căruia nu puteau exista divergențe de păreri. Elizabeth ascultă încîntată destăinuirea fericitelor și totuși modestelor speranțe pe care Jane le nutrea în legătură cu intențiile lui Bingley și îi spuse tot ceea ce putea să-i întărească nădejdile. În clipa în care domnul Bingley se apropie de ele, Elizabeth se retrase lîngă domnișoara Lucas, căreia de abia apucase să-i răspundă la întrebările despre amabilitatea ultimului ei partener, cînd domnul Collins veni la ele și le povesti, exultînd de bucurie, că avusese fericirea de a face o descoperire grozav de importantă.
― Am descoperit, le spuse el, printr-o ciudată întîmplare, că aici în salon se află o rudă apropiată a protectoarei mele. S-a întîmplat să-l aud chiar pe acest domn menționînd față de tînăra domnișoară care face onorurile casei numele verișoarei lui ― domnișoara de Bourgh ― și a mamei acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lucruri se întîmplă! Cine s-ar fi gîndit că voi întîlni aici, în această adunare, pe ― probabil ― un nepot de-al Lady-ei Catherine de Bourgh. Sînt cum nu se poate mai mulțumit că am descoperit acest lucru la timp pentru a-i prezenta respectele mele, ceea ce voi face chiar acum, și sper că mă va ierta că nu i le-am prezentat mai înainte. Faptul că n-am știut că sînt rude va pleda în favoarea scuzelor mele.
― Nu cumva ai de gînd să te prezinți singur domnului Darcy?
― Ba da. Mă voi ruga să mă ierte că nu am făcut-o mai din vreme. Cred că este nepotul Lady-ei Catherine. Îmi stă în putință să-l asigur că senioria sa era perfect sănătoasă ieri o săptămînă.
Elizabeth încercă din răsputeri să-l abată de la planul lui, asigurîndu-l că domnul Darcy ar considera faptul de a i se adresa fără o prealabilă prezentare drept o îndrăzneală impertinentă, mai curînd decît un omagiu adus mătușii sale; că nu era deloc necesar să se ia în seamă unul pe altul; și că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi revenea domnului Darcy dreptul, celui superior prin urmare, să facă începutul. Domnul Collins o ascultă hotărît să-și urmeze, propria lui dorință și, cînd ea încetă cu explicațiile, îi răspunse:
― Scumpă domnișoară Elizabeth, am cea mai înaltă părere despre excelenta dumneavoastră judecată în toate chestiunile care sînt de competența dumneavoastră, dar fie-mi îngăduit a vă spune că neîndoielnic există o mare diferență între formele de etichetă stabilite pentru laici și acelea ce privesc clerul; permiteți-mi, deci, să vă aduc la cunoștință că eu consider funcția de cleric egală, din punct de vedere al demnității, cu rangul cel mai înalt din regat, cu condiția să fie menținută în același timp o comportare plină de cuvenită smerenie. Trebuie, prin urmare, să-mi îngăduiți să urmez, în cazul de față, poruncile conștiinței mele care mă îndeamnă să îndeplinesc ceea ce cred că este de datoria mea. Iertați-mă că mi-e imposibil să profit de sfatul dumneavoastră care-mi va fi călăuză nelipsită în orice altă chestiune, deși, în cazul de față, mă consider, datorită educației și studiilor mele profesionale, mult mai îndreptățit să hotărăsc ce se cuvine, decît o tînără domnișoară ca dumneavoastră. Și, cu o adîncă plecăciune, o părăsi pentru a-l ataca pe domnul Darcy, ale căruia reacții la avansurile lui fură atent urmărite de Elizabeth, și a cărui uimire era foarte evidentă văzîndu-se astfel interpelat.
Vărul își începu cuvîntarea cu o solemnă plecăciune și, deși Elizabeth n-a putut auzi, o singură vorbă, i se păru că o aude în întregime și descifră pe buzele lui cuvintele "scuză", "Hunsford" și "Lady Catherine de Bourgh'". Se simțea vexată văzîndu-l că se dădea în spectacol în fața unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu fățișă uimire; și cînd, în cele din urmă, domnul Collins îl lăsă și pe el să spună, ceva, acesta îi răspunse cu un aer de politețe distantă. Domnul Collins totuși nu se descurajă și începu să vorbească; disprețul domnului Darcy părea să crească văzînd cu ochii, în proporție cu lungimea celei de a doua cuvîntări, la sfîrșitul căreia făcu numai o ușoară plecăciune și se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse la Elizabeth.
― N-am nici un motiv, vă încredințez, spuse el, să fiu nemulțumit de felul cum am fost primit. Domnul Darcy a părut încîntat de atenția mea. Mi-a răspuns cu politețea cea mai desăvârșită și mi-a făcut chiar cinstea de a-mi spune că era atît de convins de discernămîntul Lady-ei Catherine, încît era sigur că dînsa n-ar fi putut niciodată acorda cuiva o favoare nemeritată. Acesta a fost într-adevăr un gînd foarte frumos. În general sînt foarte mulțumit de dînsul.
Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, își îndreptă atenția, aproape exclusiv, înspre sora ei și domnul Bingley; întreg șirul de plăcute gînduri care se născură din observațiile ei o făcu poate tot atît de fericită cît era și Jane. În mintea ei o văzu stabilită chiar în casa aceasta, în deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o căsătorie din dragoste; și se simți în stare, față de această situație, să încerce chiar să le îndrăgească pe cele două surori ale lui Bingley. Gîndurile doamnei Bennet ― vedea limpede ― erau pornite în aceeași direcție și se hotărî să nu se aventureze înspre mama ei, de teamă să nu audă prea multe. Cînd se așezară la cină consideră prin urmare că numai o întîmplare nenorocită le putuse plasa pe una alături de cealaltă și a fost adînc contrariată să constate că mama ei nu găsise pe altcineva, ci tocmai pe Lady Lucas, cu care să vorbească, fără nici o reținere, deschis, și despre nimic altceva, decît despre speranța ei că Jane se va mărita curînd cu domnul Bingley. Subiectul era captivant și doamna Bennet părea incapabilă să obosească tot enumerînd avantajele acestei căsătorii. Faptul că domnul Bingley era un tînăr atît de fermecător, atît de bogat și că locuia la numai trei mile de ele au fost primele puncte pentru care se felicita; și apoi era așa de plăcut să te gîndești ce mult o iubeau surorile lui pe Jane și să fii sigură că și ele doreau această înrudire tot atît cît și ea. Pe deasupra, ce perspectivă pentru celelalte fiice ale sale, căci Jane, măritîndu-se atît de strălucit, o să le scoată și pe ele în calea unor tineri cu avere; și, în cele din urmă, ce fericire la vîrsta ei, să-și poată lăsa fiicele încă necăsătorite în grija sorei lor, așa ca ea personal să nu mai fie obligată să iasă mai mult decît i-ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să pretindă că lucrul acesta nu era o plăcere căci, în asemenea ocazii, așa cerea eticheta; dar nimeni, desigur, n-ar fi găsit o mai mică bucurie în a sta acasă decît doamna Bennet și la oricare epocă a vieții sale. Încheie urîndu-i de nenumărate ori Lady-ei Lucas să aibă și dînsa parte de un asemenea noroc, deși:― evident, și cu un sentiment de triumf ― era convinsă că nu exista o asemenea șansă.
Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frîna potopul de vorbe al mamei sale, de a o convinge să-și descrie fericirea în șoapte mai puțin sonore căci, spre marea ei mîhnire, își putea da seama că domnul Darcy, care ședea în fața lor, auzea aproape totul. Mama sa o certă, spunîndu-i că e absurdă.
― Și ce mi-e mie, rogu-te, domnul Darcy, ca să-mi fie teamă de el? Sînt încredințată că nu-i datorăm o politețe atît de excesivă încît să ne fie teamă să spunem ceva ce nu i-ar plăcea dumnealui s-audă.
― Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, vorbește mai încet. Ce profit poți avea dacă-l jignești pe domnul Darcy? N-ai să-l cîștigi niciodată pe prietenul lui, procedînd astfel.
Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi dădea înainte pe același ton. Elizabeth roșea și tot roșea de rușine și supărare. Nu se putea stăpîni să nu-și întoarcă mereu ochii către Darcy, deși fiecare privire o convingea de ceea ce se temuse; cu toate că el nu era tot timpul cu ochii asupra doamnei Bennet, era convinsă că atenția lui se fixase într-acolo. Expresia de pe chip i se schimbă încet, încet, de la un dispreț plin de indignare la o calmă și neclintită gravitate.
Pînă în cele din urmă, totuși, doamna Bennet nu mai avu nimic de spus; iar Lady Lucas, care căsca de mult, tot ascultînd descrierea repetată a unor fericiri de care nu vedea cum o să aibă și ea parte, a fost lăsată să se consoleze eu șuncă și pui rece. Elizabeth începu să-și revină. Dar intervalul de liniște nu fu lung deoarece, de cum luă sfîrșit cina, auzi vorbindu-se de muzică și avu de îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicîndu-se, la foarte slabele lor rugăminți, gata să îndatoreze oaspeții. Elizabeth încercă cu multe priviri semnificative și multe rugăminți să împiedice ceea ce era numai o dovadă de politețe; zadarnic însă. Mary nu voia să înțeleagă. Prilejul ce i se oferea de a se produce îi era plăcut și-și începu cîntecul. Ochii Elizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau ațintiți asupra ei urmărind-o în timp ce parcurgea cele cîteva strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfîrșit, căci Mary, auzind printre mulțumirile comesenilor și aluzia la speranța lor că se va lăsa înduplecată să le mai facă iar favoarea de a cînta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt cîntec. Posibilitățile ei nu erau în nici un fel pe măsura unei asemenea manifestări; avea o voce mică și o manieră afectată. Elizabethei îi venea să intre în pămînt. Se uită înspre Jane să vadă cum reacționează ea, dar Jane stătea de vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele două surori ale acestuia și le văzu schimbînd între ele semne de batjocură; apoi la Darcy care rămînea totuși grav, de nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a-l implora să intervină, fiindu-i teamă că Mary ar putea cînta toată noaptea. El îi prinse sugestia și, cînd Mary termină și al doilea cîntec, îi spuse cu glas tare:
― A fost prea destul, fetițo. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă și celorlalte domnișoare rîndul să se producă.
Mary, deși se făcu a nu-l auzi, se simți totuși descumpănită; și Elizabethei îi păru rău pentru sora ei, îi păru rău pentru cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu dusese la nimic bun. Se făcu apel la alte doamne dintre invitate.
― Dacă eu, spuse domnul Collins, aș avea norocul să știu să cînt, m-aș bucura foarte, sînt convins, să îndatorez societatea cu o melodie, deoarece consider muzica drept o petrecere foarte nevinovată și total compatibilă cu profesiunea de cleric. Nu vreau să spun totuși că am putea avea o justificare dacă am consacra prea mare parte din timpul nostru muzicii, deoarece mai sînt desigur și alte treburi de făcut. Vicarul unei parohii are multe de îndeplinit. În primul rînd trebuie să stabilească convenția cu zeciuiala în așa fel, încît lui să-i aducă profit, iar protectorului său să nu-i facă supărare. Trebuie să-și scrie predicile, iar timpul ce-i mai rămîne nu-i va prisosi pentru toate îndatoririle parohiale și pentru întreținerea și îmbunătățirea locuinței pe care nu-i va fi iertat dacă n-o face cit mai confortabilă cu putință. Și nu cred că este de mică importanță ca el să aibă o purtare împăciuitoare și atentă cu fiecare în parte și, în special, cu cei cărora le datorează situația lui. De această îndatorire eu nu-l pot absolvi și nici n-aș putea avea o părere bună despre acela care ar lăsa să-i scape vreun prilej pentru a-și arăta respectul față de oricine ar fi din familia protectorului său. Și își sfîrși cuvîntarea, care fusese rostită atît de tare, încît să fie auzită de jumătate din salon, cu o plecăciune către domnul Darcy. Mulți făcură ochii mari, mulți zîmbiră, dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decît domnul Bennet însuși, în timp ce soția lui îl lăuda cu patos pe domnul Collins pentru vorbirea lui atît de cu judecată și remarca, nu prea în șoaptă, către Lady Lucas, că domnul Collins era un tînăr de soi bun și cum nu se poate mai deștept.
Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s-ar fi vorbit să se dea în spectacol în seara aceea cît vor putea mai bine, le-ar fi fost imposibil să-și joace rolurile cu mai mult haz sau succes; și ce fericire, se gîndea ea, pentru Bingley și sora ei, că lui îi scăpase o parte din reprezentație și că sentimentele lui nu erau dintre acelea care să fie influențate de nerozia la care ar fi putut fi martor. Era totuși destul de rău că cele două surori ale lui și domnul Darcy avuseseră un asemenea prilej de a-și bate joc de rudele ei; și nu-și putea da seama ce fusese mai greu de îndurat, disprețul tăcut al domnului sau surîsurile insolente ale doamnelor.
Restul serii nu-i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o sîcîi mereu și se ținu scai de ea; și cum nu o mai putu convinge să danseze din nou cu el, o puse în situația de a nu mai dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze cu altcineva și îi oferi să-l prezinte vreunei alte domnișoare. El o asigură că dansul nu-i spunea mai nimic și că scopul lui principal era ca prin atenții delicate să i se facă agreabil și că de aceea își va face un punct de onoare din a rămîne lîngă dînsa toată seara. Nu mai era nimic de spus față de asemenea proiect. Elizabeth datoră clipe de mare ușurare prietenei sale, domnișoara Lucas, care veni adesea lîngă ea și, din drăgălășenie, îl atrase pe domnul Collins într-o conversație cu ea.
Elizabeth fu cel puțin scutită de ofensa de a mai fi luată în seamă de domnul Darcy care, deși se aflase adesea foarte aproape de ea și singur, nu se mai apropiase niciodată atît cît să-i poată vorbi. Ea își spuse că era poate urmarea aluziei ce o făcuse cu privire la domnul Wickham și se bucură.
Cei de la Longbourn rămaseră ultimii și, printr-o manevră a doamnei Bennet, trebuiră să aștepte trăsura încă un sfert de oră după plecarea tuturor celorlalți, ceea ce le dădu timp să constate cît de călduros doreau o parte din gazde să-i vadă plecați. Doamna Hurst și sora ei abia dacă mai deschiseră gura și atunci numai ca să se plîngă de oboseală, fiind foarte nerăbdătoare să rămînă singure. Respinseră toate încercările de conversație ale doamnei Bennet, creînd astfel o atmosferă de amorțeală prea puțin înviorată de cuvîntările lungi ale domnului Collins, care îl omagia pe domnul Bingley și pe surorile sale pentru eleganța petrecerii și pentru ospitalitatea și politețea comportării lor față de musafiri. Darcy nu spunea nimic. Domnul Bennet, la fel de tăcut, se delecta de această scenă. Domnul Bingley și Jane își vorbeau, stînd împreună, puțin mai departe de toți ceilalți. Elizabeth păstra o tăcere tot atît de neclintită ca a doamnei Hurst sau a domnișoarei Bingley; chiar și Lydia era prea obosită ca să mai rostească vreo vorbă, afară doar de cîte o exclamație întîmplătoare ca: "Doamne, ce obosită sînt!" însoțită de un căscat pînă la urechi.
Cînd în sfîrșit se ridicară pentru a-și lua rămas bun, doamna Bennet fu deosebit de stăruitoare în politețea cu care își exprimă speranța de a-i primi în curînd pe toți ia Longbourn, adresîndu-se mai ales domnului Bingley pentru a-l asigura că i-ar face foarte fericiți dacă ar lua un dejun intim la ei, oricînd, fără ceremonia unei invitații formale.
Bingley radia de bucurie și promise, plin de recunoștință, că se va folosi de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile sale, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să plece chiar a doua zi, pentru scurt timp. Doamna Bennet era pe deplin mulțumită și plecă de acolo cu încîntătoarea convingere că, lăsînd o margine pentru pregătirile necesare formalităților, trăsurilor noi și rochiilor de nuntă, era neîndoielnic că, la capătul a trei sau patru luni, fiica ei va fi instalată la Netherfield. La eventualitatea de a-și mai vedea încă una dintre fiice măritată cu domnul Collins se gîndea cu tot atîta certitudine și cu o mare, dar nu egală, plăcere. Elizabeth îi era cea mai puțin dragă dintre fete, și, deși bărbatul și partida erau destul de bune pentru ea, valoarea și a uneia și a celeilalte erau eclipsate de domnul Bingley și de Netherfield.


Capitolul XIX

Dimineața următoare aduse ceva nou la Longbourn, Domnul Collins își prezentă, oficial, cererea. Cum se hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său lua sfîrșit sîmbătă, și neavînd nici un sentiment de sfială care să-l descumpănească, chiar dac-o făcea pe nepregătite, se așternu la lucru metodic, ținînd seamă de toate regulile pe care le socotea parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le împreună pe doamna Bennet, pe Elizabeth și pe una dintre mezine, se adresă mamei în acest fel:
― Pot spera, doamnă, un cuvînt din partea dumneavoastră, pe lîngă frumoasa dumneavoastră fiică, Elizabeth, dat fiind că-i solicit favoarea unei audiențe particulare în cursul acestei dimineți?
Înainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decît pentru a roși de uimire, doamna Bennet răspunse:
― Vai de mine! Da, desigur! Sînt sigură că Lizzy se va simți foarte fericită; sînt sigură că nu poate avea nici o obiecție. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Și, strîngîndu-și lucrul, zori să iasă din cameră în timp ce Elizabeth striga:
― Scumpă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Domnul Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să-mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec și eu.
― Nu! Nu! Asta-i o prostie, Lizzy. Doresc să rămîi pe loc. Și văzînd că Elizabeth, stînjenită și contrariată, părea că este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insist să rămîi și să dai ascultare domnului Collins.
Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; și o clipă de gîndire făcînd-o să vadă că era mai cuminte să termine cît mai repede și mai în liniște cu putință, se așeză și, străduindu-se din răsputeri, încercă să-și ascundă simțămintele care erau împărțite între dispreț și haz. Doamna Bennet și Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră singuri, domnul Collins începu:
― Credeți-mă, dragă domnișoară Elizabeth, că modestia dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă mai curînd la celelalte calități pe care le aveți. Ați fi fost mai puțin plăcută în ochii mei, dacă nu ați fi arătat această mică opunere; permiteți-mi să vă asigur însă că am aprobarea onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu greu v-ați putea îndoi de scopul intervenției mele, oricît de mult pudoarea dumneavoastră firească v-ar îndemna să vi-l ascundeți; atențiile mele au fost prea marcate pentru a vă fi putut înșela. Aproape din clipa cînd am deschis ușa acestei case v-am ales ca tovarășă a vieții mele în viitor. Dar mai înainte de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această temă, ar fi mai cuminte să vă arăt motivele pentru care mă însor și, mai mult decît atît, motivele pentru care am venit în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soție, așa cum desigur am și făcut.
Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth să pufnească în rîs, așa că nu putu folosi scurta pauză pe care el și-o îngădui, încercînd să-l oprească, iar el continuă:
― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menționez mai la început, pentru că acesta este sfatul și recomandarea specială a însăși nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a binevoit domnia sa să-mi spună părerea ei (și încă neîntrebată) în această privință; și chiar în sîmbăta de dinaintea plecării mele din Hunsford, în timpul partidelor noastre de cadril, pe cînd doamna Jenkinson aranja taburetul domnișoarei de Bourgh, mi-a spus: "Domnule Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se însoare. Fă o alegere bună, găsește o femeie de calitate, de dragul meu și al dumitale; să fie dintre cele active, utile, nu crescută cu pretenții; să fie în stare să facă mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. Găsește o femeie de acest fel, cît poți de repede, adu-o la Hunsford și am să vin să vă vizitez". Îngăduiți-mi ― fiindcă veni vorba ― să vă mărturisesc, frumoasă verișoară, că nu consider sfaturile și amabilitățile Lady-ei Catherine de Bourgh ca cele mai mici dintre darurile pe care am putința să vi le ofer. Veți găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le descriu; iar agerimea și vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special cînd vor fi temperate de tăcerea și respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le impună. Atîta, privitor la intenția mea, în general, în favoarea căsătoriei; mai rămîne acum de spus ceea ce m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mîne înspre împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeți, există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum sînt, moștenitorul acestei moșii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuși poate să mai trăiască încă mulți ani), nu m-am putut împăca deloc cu gîndul să nu-mi aleg o soție dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie pentru ele cît mai mică posibil, atunci cînd va avea loc tristul eveniment, care totuși, așa cum am mai spus-o, s-ar putea să nu se producă încă vreo cîțiva ani. Acesta mi-a fost, scumpă verișoară, motivul; și-mi place să cred că el nu mă va coborî în stima domniei-voastre. Și acum, nu-mi mai rămîne nimic altceva decît să vă încredințez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violența sentimentelor mele. Sînt total indiferent la avere și nu voi adresa tatălui domniei-voastre nici o cerere de acest fel, deoarece știu prea bine că n-ar putea fi satisfăcută și că mia aceea de lire cu patru la sută, care nu vă va reveni decît după decesul mamei dumneavoastră, este singurul lucru la care veți avea vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere și puteți fi încredințată că de pe buzele mele nu veți auzi vreodată vreun reproș meschin, atunci cînd vom fi soț și soție.
Era absolut necesar să-l întrerupă, acum.
― Sînteți prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. Uitați că nu v-am dat nici un răspuns. Dați-mi voie s-o fac, fără să mai pierdem timpul. Primiți mulțumirile mele pentru omagiul pe care mi l-ați adus. Sînt foarte impresionată de cinstea cererii ce mi-ați făcut, dar îmi este imposibil să fac altfel decît s-o resping.
― Nu aflu acum pentru prima oară, replică domnul Collins, cu o fluturare a mîinii, că printre tinerele domnișoare se obișnuiește a respinge propunerile bărbatului pe care, în secret, au de gînd să-l accepte, cînd acesta le solicită mîna pentru întîia oară, și că uneori refuzul este repetat a doua și chiar a treia oară. Nu sînt deci deloc descumpănit de ceea ce mi-ați spus și sper să nu treacă mult și să vă conduc în fața altarului.
― Pe cuvîntul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranța dumneavoastră este extraordinară, după cele ce v-am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere domnișoare (dacă există cumva astfel de tinere domnișoare) care sînt atît de curajoase, încît să-și pună fericirea în joc, luîndu-și riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este foarte hotărît. Dumneavoastră nu m-ați putea face fericită și sînt convinsă că eu sînt ultima femeie din lume care v-ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine, m-ar cunoaște, am convingerea că m-ar găsi din toate punctele de vedere neindicată pentru această situație.
― Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel... spuse domnul Collins foarte grav; dar nu pot să-mi închipui că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumneavoastră. Și puteți fi sigură că, atunci cînd voi avea cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în modul cel mai strălucitor despre modestia, spiritul dumneavoastră gospodăresc și alte frumoase însușiri pe care le aveți.
― Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. Trebuie să-mi îngăduiți să judec singură și să-mi faceți cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiți foarte fericit și foarte bogat și, refuzîndu-vă mîna, fac tot ce-mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerîndu-mă în căsătorie, ați dat probabil satisfacție delicateței sentimentelor dumneavoastră față de familia mea și puteți intra în posesia moșiei Longbourn cînd va fi cazul, fără să vă faceți nici un reproș. Chestiunea poate fi deci socotită complet închisă.
La aceste vorbe se ridică și ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel:
― Cînd voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil decît mi-ați dat acum; sînt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în prezent de cruzime, deoarece știu că așa se obișnuiește printre persoanele de sexul dumneavoastră ― să respingă bărbatul la prima lui cerere; și poate că mi-ați spus deja atît cît trebuie, în conformitate cu adevăratul simț de pudoare al firii femeiești, pentru a mă încuraja în cererea mea.
― Într-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oarecum enervată, mă uimiți la culme. Dacă ceea ce v-am spus pînă acum vă poate părea o încurajare, nu știu cum să-mi exprim refuzul într-un mod care să vă poată convinge că este un refuz.
― Trebuie să-mi dați voie, scumpă verișoară, să cred că cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele pentru care cred astfel sînt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de dumneavoastră, sau că situația pe care v-o pot oferi ar fi altfel decît foarte dezirabilă. Situația mea, legăturile mele cu familia de Bourgh și rudenia mea cu familia dumneavoastră sînt tot atîtea împrejurări foarte favorabile mie; și ar trebui să mai țineți seama că, în ciuda numeroaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atît de mică, încît, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălășeniei dumneavoastră și al bunelor dumneavoastră însușiri. Deoarece trebuie să conchid că refuzul dumneavoastră nu este serios, îmi place să-l atribui dorinței dumneavoastră de a-mi stîrni și mai mult dragostea, ținîndu-mă în nesiguranță, în acord cu practica obișnuită printre femeile distinse.
― Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pretenție că aș fi dotată cu acest fel de distincție care constă în a chinui un om onorabil. Aș prefera să mi se aducă omagiul de a nu mi se contesta sinceritatea. Vă mulțumesc iară și iară pentru cinstea ce mi-ați făcut-o, dar îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Din toate punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să vă vorbesc deschis? Nu mă considerați acum ca pe o femele distinsă care are de gînd să vă chinuie, ci ca pe o făptură rațională care vă spune adevărul adevărat.
― Sînteți mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemînatică galanterie, și sînt convins că atunci cînd cererea mea va fi consfințită de autoritatea expresă a ambilor dumneavoastră excelenți părinți, ea nu va putea fi socotită decît acceptabilă.
Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încăpățînare într-o voită amăgire de sine și se retrase imediat în tăcere, hotărîtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere repetatele ei refuzuri drept măgulitoare încurajări, să se adreseze tatălui ei al cărui "nu" ar putea fi rostit în așa fel, încît să fie decisiv, și a cărui purtare, cel puțin, nu va putea fi luată drept mofturi și cochetărie de femeie distinsă.


Capitolul XX

Domnul Collins n-a fost lăsat mult timp să contemple în tăcere reușita sa în dragoste, căci doamna Bennet, care-și făcuse de lucru în hol așteptînd sfîrșitul convorbirii, nici n-o văzu bine pe Elizabeth deschizînd ușa și trecînd cu pași zoriți pe lîngă ea înspre scară, că și intră în sufragerie ca să se felicite și să-l felicite, în cuvinte calde, pentru fericita perspectivă a unei legături mai strînse între ei. Domnul Collins primi și-i întoarse felicitările cu o egală plăcere, pornindu-se apoi să-i relateze amănuntele convorbirii, de rezultatul căreia era încredințat că avea toate motivele să fie mulțumit, deoarece refuzul ferm al verișoarei sale izvora, în mod natural, din firea-i rușinoasă și din autentica pudoare a caracterului ei.
Pe doamna Bennet, această știre o sperie totuși; ar fi fost bucuroasă să creadă, ca el, că fiica sa avusese de gînd să-l încurajez refuzîndu-i cererea în căsătorie, dar nu îndrăznea, și nu se putu stăpîni să nu i-o spună.
― Contați, domnule Collins, adăugă ea, că o s-o facem să-și bage mințile în cap. Am să-i vorbesc despre aceasta chiar eu, imediat. Este foarte încăpățînată și nesăbuită și nu-și cunoaște propriul interes; dar am s-o fac eu să și-l cunoască.
― Iertați-mă că vă întrerup, doamnă; strigă domnul Collins, dar dacă este într-adevăr încăpățînată și nesăbuită, nu știu dacă ar fi o soție cu adevărat potrivită pentru un bărbat în situația mea care, firește, caută fericirea în instituția căsătoriei. Dacă deci persistă într-adevăr să-mi respingă cererea, ar fi poate mai bine să n-o siliți să mă accepte ca soț căci, dacă are o tendință spre asemenea defecte, n-ar putea face mare lucru pentru fericirea mea,
― Domnule, m-ați înțeles foarte greșit, spuse doamna Bennet alarmată. Lizzy este încăpățînată numai în chestiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s-a mai pomenit o fată cu o fire mai bună. Mă duc imediat la domnul Bennet și vom aranja asta cu ea, sînt sigură.
Nu-i lăsă timp să mai zică ceva și porni în grabă la soțul ei; deschizînd ușa bibliotecii, exclamă:
― Oh, dragă domnule Bennet, este urgent nevoie de dumneata; sîntem cu toții înnebuniți. Trebuie să vii s-o convingi pe Lizzy să se mărite cu domnul Collins, pentru că jură că nu-l vrea și dacă nu te grăbești, dînsul o să-și schimbe gîndul și n-o să mai vrea el s-o ia.
Cînd doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de pe carte și-i fixă pe chipul ei, cu o calmă indiferență, deloc tulburată de vestea ce-i aducea.
― Nu am plăcerea să te înțeleg, spuse, cînd soția lui își isprăvi tirada. Despre ce este vorba?
― Despre domnul Collins și Lizzy. Lizzy a declarat că nu-l vrea pe domnul Collins și domnul Collins a început să spună că nu o vrea pe Lizzy.
― Și ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o situație fără ieșire.
― Vorbește dumneata însuți cu Lizzy, spune-i că stărui să se mărite cu el.
― Să fie poftită aici. Va trebui să audă părerea mea. Doamna Bennet sună și domnișoara Elizabeth a fost
somată să vină în bibliotecă.
― Apropie-te, fetițo, exclamă tatăl, cînd Elizabeth își făcu apariția. Am trimis să te cheme pentru o chestiune importantă. Am aflat că domnul Collins ți-a făcut o cerere în căsătorie. Este adevărat? Elizabeth răspunse că așa era. Foarte bine. Și această cerere ai refuzat-o?
― Da, domnule.
― Foarte bine. Acum ajungem la punctul esențial. Mama dumitale stăruie să o accepți. Nu este așa, doamnă Bennet?
― Da! Altfel nu vreau s-o mai văd niciodată în ochii mei.
― Elizabeth, ai în față o tristă alternativă. Din ceasul acesta va trebui să devii o străină pentru unul dintre părinții dumitale. Mama dumitale nu vrea să te mai vadă în ochii ei dacă nu te măriți cu domnul Collins, iar eu nu vreau să te mai văd în ochii mei dacă o faci.
Elizabeth nu putu decît să zîmbească la o astfel de concluzie a unui astfel de început; doamna Bennet însă, care fusese convinsă că soțul său privea chestiunea așa cum dorea ea însăși, rămase consternată.
― Ce vrei să spui, domnule Bennet, cu felul acesta de a vorbi? Mi-ai promis să stărui ca ea să se mărite cu domnul Collins.
― Draga mea, îi replică soțul. Am de cerut două mici favoruri: primul, să-mi îngădui, în împrejurarea de față, liberul uz al propriului meu cap; și al doilea, al camerei mele. Voi fi încîntat să beneficiez singur de bibliotecă, imediat ce va fi cu putință.
Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de purtarea soțului, doamna Bennet nu renunță încă la scopul său. Îi vorbi Elizabethei iară și iară ― cînd cu lingușiri, cînd cu amenințări. Încercă s-o atragă pe Jane de partea ei, dar Jane, cu toată blîndețea posibilă, refuză să intervină; iar Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale cîteodată cu toată seriozitatea și cîteodată cu o veselie nebunească. Deși felul în care o făcea varia, hotărîrea ei, niciodată.
În acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele întîmplate. Avea o părere prea bună despre el ca să poată pricepe motivul pentru care verișoara lui putea să-l refuze: și, deși mîndria-i fusese rănită, nu suferea în nici un alt fel. Înclinația pentru ea era cu totul imagiginară, iar eventualitatea ca fata să merite învinuirile mamei sale îl împiedica să simtă vreun regret.
În timp ce întreaga familie era atît de tulburată, sosi Charlotte Lucas să petreacă ziua împreună cu ei. La intrare fu întîmpinată de Lydia care, zburînd către ea, îi spuse mai multă în șoaptă:
― Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s-a întîmplat azi dimineață? Domnul Collins a cerut-o pe Lizzy, și ea nu-l vrea.
Charlotte aproape nici n-avu timp să răspundă, căci Kitty se și ivise lîngă ele cu aceleași vești; și, nici nu intraseră bine în sufragerie, unde o găsiră pe doamna Bennet singură, că aceasta începu și ea același subiect, făcînd apel la înțelegerea domnișoarei Lucas și implorînd-o s-o convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorințelor întregii familii.
― Te implor, scumpă domnișoară Lucas, fă acest lucru, adăugă ea pe un ton melancolic, căci nimeni nu e cu mine, nimeni nu e de partea mea! Sînt tratată cu atîta cruzime! Nimeni nu are milă de sărmanii mei nervi.
Charlotte fu scutită de a-i răspunde căci chiar atunci intrară Jane și Elizabeth.
― Da, iat-o că vine, continuă doamna Bennet, iat-o, avînd aerul cel mai indiferent posibil, fără să-i pese de noi mai mult decît dacă ne-am aflat la York, numai să poată face după capul ei. Dar să-ți spun eu ceva, domnișoară Lizzy: dacă ți-ai vîrît în cap s-o ții așa, refuzînd oricare cerere în căsătorie, n-ai să te alegi în viața dumitale cu un soț și nu știu cine o să te țină cînd s-o prăpădi tatăl dumitale. Eu n-am să te pot ține și, de aceea, te avertizez. Am terminat cu dumneata din clipa asta chiar. Þi-am spus cînd eram în bibliotecă, știi, că n-am să-ți mai vorbesc în viața mea și ai să vezi că mă țin de cuvînt. Nu-mi face nici o plăcere să vorbesc cu copiii nesupuși. Nu că mi-ar face de fapt plăcere să vorbesc cu oricine ar fi. Oamenii care suferă de nervi ca mine nu pot avea mare poftă de vorbă. Nu știe nimeni ce îndur eu! Dar așa se întîmplă întotdeauna. Cei care nu se plîng n-au niciodată parte de compătimire.
Fiicele sale ascultară într-o tăcere totală această revărsare de cuvinte, conștiente că orice tentativă de a argumenta sau de a o consola i-ar fi mărit numai enervarea. Ea continuă deci să vorbească, fără să fie întreruptă de vreuna dintre ele, pînă ce intră domnul Collins, cu un aer mai important ca de obicei; văzîndu-l, doamna Bennet spuse fetelor:
― Acum, insist să tăceți cu toatele din gură și să ne lăsați, pe domnul Collins și pe mine, să stăm puțin de vorbă.
Elizabeth ieși tăcută; Jane și Kitty o urmară, dar Lydia nu se mișcă, hotărîtă să audă tot ce se va putea auzi. Charlotte, reținută în primul rînd de amabilitatea domnului Collins, care-i puse întrebări foarte amănunțite în privința ei și a familiei sale, și apoi de o ușoară curiozitate, se mulțumi să se apropie de fereastră, prefăcîndu-se că nu aude nimic. Doamna Bennet începu conversația plănuită, pe un ton plîngăreț: "Oh, domnule Collins...".
― Scumpă doamnă, o întrerupse el, să păstrăm în veci tăcere în chestiunea asta. Departe fie de mine, continuă el imediat pe un ton care-i sublinia nemulțumirea, gîndul de a avea vreun resentiment față de comportarea fiicei dumneavoastră. Resemnarea în fața relelor de neînlăturat este datoria noastră a tuturor, datorie mai cu osebire a unui tînăr care a avut, cum am avut eu, norocul unei înălțări în grad timpurii; iar eu am credință că sînt resemnat. Poate că aceasta ― nu într-o mică măsură ― din sentimentul de îndoială în privința fericirii mele certe, dacă frumoasa mea verișoară m-ar fi onorat, acordîndu-mi mîna sa; căci am băgat adesea de seamă că resemnarea nu este niciodată atît de perfectă ca în cazul în care fericirea refuzată începe să piardă în ochii noștri ceva din valoarea ei. Sper că nu veți lua drept o lipsă de respect față de familia dumneavoastră, scumpă doamnă, faptul că îmi retrag pretențiile la mîna fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră și domnului Bennet omagiul de a vă cere să vă impuneți autoritatea în favoarea mea. Conduita mea ar putea fi ― mă tem ― considerată ca neconformă, deoarece am primit refuzul de pe buzele fiicei dumneavoastră în loc de a-l primi din gura dumneavoastră; sîntem însă toți supuși greșelii. Am avut tot timpul numai gînduri bune. Scopul meu a fost să-mi procur o amabilă tovarășă de viață, cu respectarea cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii și, dacă purtarea mea a fost cît de cît criticabilă, rog să-mi fie îngăduit acum să vă prezint scuzele mele.


Capitolul XXI

Discuția în legătură cu cererea domnului Collins era acum aproape sfîrșită, iar Elizabeth mai avea doar de suportat neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod inevitabil, și, din cînd în cînd, cîte o aluzie morocănoasă din partea mamei sale. Cît privește pe domnul Collins, el nu-și exprima sentimentele printr-o jenă sau deprimare, sau prin vreo încercare de a o evita pe Elizabeth, ci mai ales printr-o atitudine înțepată și o tăcere plină de resentiment. Abia dacă îi mai vorbea și atențiile insistente de care el însuși fusese atît de mîndru fură îndreptate în restul zilei către domnișoara Lucas, a cărei amabilitate, ascultîndu-l, constitui o ușurare temporară pentru ei toți și în special pentru prietena ei.
Ziua următoare nu aduse nici o ameliorare în proasta dispoziție sau în sănătatea doamnei Bennet. Domnul Collins se afla în aceeași stare de mîndrie înfuriată. Elizabeth sperase că resentimentele îl vor face să-și scurteze vizita, dar programul lui nu părea să fi suferit nici o modificare din această cauză. Fusese mereu vorba să plece sîmbătă și pînă sîmbătă avea de gînd să stea.
După micul dejun, fetele plecaseră la Meryton să se intereseze dacă domnul Wickham se întorsese și să-i deplîngă absența de la balul de la Netherfield. El le întîlni la intrarea în oraș și le conduse la mătușa lor, unde s-a discutat, amplu, regretul și dezolarea lui de a fi lipsit, precum și chestiunile care-i interesau pe toți. Față de Elizabeth, totuși, el recunoscu de bună voie că din proprie inițiativă găsise necesar să-și impună această absență.
― Pe măsură ce se apropia data balului mi-am dat seama, spuse el, că era mai bine să nu dau ochii cu domnul Darcy ; că a ne afla în aceeași încăpere, în aceeași societate, atîtea ore împreună, ar fi fost mai mult decît eram în stare să suport; și că s-ar fi putut ivi situații neplăcute nu numai pentru mine.
Elizabeth aprobă întru totul; avură răgaz să discute pe îndelete acest lucru și să-și facă în mod politicos tot felul de complimente, pe drum spre Longbourn, căci domnul Wickham, împreună cu un alt ofițer, le conduse acasă și, pe drum, el se ocupă în mod special de dînsa. Faptul de a le fi însoțit prezenta un dublu avantaj: Elizabeth simțea ce compliment i se făcea și apoi, era un prilej foarte nimerit de a-l prezenta mamei și tatălui ei.
Îndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru domnișoara Bennet; venea de la Netherfield și a fost deschisă pe loc. Plicul conținea o foaie mică, elegantă, de hârtie satinată, acoperită cu scrisul frumos și curgător al unei, mîini de femeie; Elizabeth observă expresia de pe chipul surorii sale schimbîndu-se în timp ce citea și o văzu stăruind asupra unor anumite pasaje. Jane se stăpîni imediat și, punînd scrisoarea de o parte, încercă, cu veselia ei obișnuită, să ia parte la conversația generală; Elizabeth însă se simți neliniștită de această întîmplare, fapt care o făcu să nu-i mai poată da atenție nici măcar iui Wickham; și nici nu-și luaseră bine rămas bun, el și prietenul lui, că Jane o pofti din ochi s-o urmeze sus. Cînd ajunseră în camera lor, Jane scoase scrisoarea și-i spuse:
― Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m-a surprins nespus de mult. La ora aceasta sînt cu toții plecați din Netherfield; sînt în drum spre Londra și fără vreo intenție de a se mai întoarce. Ascultă ce scrie.
Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informația că se hotărîseră tocmai să-și urmeze, imediat, fratele la Londra și că vor lua în ziua aceea dejunul în Grosvenor Street, unde domnul Hurst avea o casă. Următoarea frază suna astfel: "Nu pretind că regret ceva din cele ce las la Hertfordshire, în afară de societatea dumitale, prietenă dragă; sperăm însă, cîndva în viitor, să ne bucurăm de repetate ori de aceleași încîntătoare clipe de apropiere, ca acelea pe care le-am avut împreună; și, între timp, putem să ne micșorăm mîhnirea despărțirii printr-o corespondență cît mai frecventă și mai sinceră, pentru care lucru contez pe dumneata". Elizabeth ascultă cu toată indiferența provocată de neîncrederea în aceste expresii pompoase și, deși bruschețea plecării o surprinsese, nu văzu nimic într-adevăr de regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că absența lor din Netherfield îl va putea împiedica pe domnul Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce privește pierderea companiei doamnelor, era convinsă că în curînd Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi în compania lui.
― Ce ghinion, spuse după o mică pauză, că n-ai mai putut să-i vezi înainte de plecare. Dar nu ne e oare îngăduit să sperăm că viitorul fericit, pe care domnișoara Bingley îl nădăjduiește, ar putea veni mai curînd decît crede ea? Și că încântătoarele clipe de apropiere pe care le-ați avut ca prietene vor fi reînnoite cu încă și mai mare plăcere, ca surori? Ele nu vor reuși să-l rețină pe domnul Bingley la Londra.
― Caroline spune hotărît că iarna aceasta nici unul dintre ei nu va reveni în Hertfordshire. Am să citesc mai departe:
"Ieri, cînd am plecat, fratele nostru era încredințat că treburile care-l reclamau la Londra ar fi putut fi terminate în trei, patru zile; cum însă sîntem sigure că nu poate fi astfel și, în același timp, fiind convinse că, odată la Londra, Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de acolo, ne-am hotărît să-l urmăm, ca să nu fie obligat să-și petreacă orele de răgaz într-un hotel lipsit de confort. Multe dintre cunoștințele mele sînt deja acolo pentru sezonul de iarnă; aș dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai intenția să fii una dintre ele; dar din acest punct de vedere, mă cuprinde disperarea. Sper din toată inima că sărbătoarea Crăciunului în Hertfordshire va fi pentru dumneavoastră plină de bucuriile pe care de obicei acesta le aduce și că numărul curtezanilor dumitale va fi atît de mare, încît te va împiedica să simți pierderea celor trei de care noi te vom lipsi". Reiese limpede de aici, adăugă Jane, că iarna aceasta el nu se va mai reîntoarce.
― Este limpede numai că domnișoara Bingley nu vrea ca el să se reîntoarcă.
― Ce te face să crezi asta? Trebuie să fie propria lui hotărîre; el este propriul lui stăpîn. Dar nu știi încă totul. Vreau să-ți citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu vreau să-ți ascund nimic: "Domnul Darcy este nerăbdător să-și revadă sora și, ca să-ți mărturisesc adevărul, nici noi înșine nu sîntem mai puțin. Sînt convinsă că Georgiana Darcy nu-și are egal în frumusețe, eleganță, talente, iar afecțiunea pe care ne-o inspiră, Louizei și mie, se ridică pînă la ceva încă și mai interesant, datorită speranței pe care îndrăznim a o nutri ca ea să devină în viitor sora noastră. Nu știu dacă ți-am pomenit vreodată de sentimentele mele în această privință, dar nu vreau să părăsesc ținutul fără să ți le destăinuiesc și sînt încredințată că nu le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o admiră deja foarte mult; el va avea acum adesea prilejul s-o vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc această unire tot atît de mult cît și ale lui; și cred că dragostea mea de soră nu mă face să mă-nșel cînd îl cred pe Charles în stare să cucerească inima oricărei femei. Þinînd seama de toate aceste împrejurări favorabile unei apropieri căreia nimic nu îi este potrivnic, greșesc oare, scumpa mea Jane, cînd mă las legănată de speranța într-un eveniment care va aduce fericirea atîtora?".
― Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă Jane, după ce sfîrși de citit. Nu este destul de limpede? Nu mărturisește ea oare, în mod expres, că domnișoara Bingley nici nu așteaptă și nici nu dorește să devin sora ei? Că e total convinsa de indiferența fratelui ei și că, dacă bănuiește natura sentimentelor mele pentru el, dorește (foarte amabil!) să mă pună în gardă? Mai poate exista o a doua părere în chestiunea aceasta?
― Da, mai poate, căci părerea mea este total diferită. Vrei s-o auzi?
― Cît se poate de mult.
― Am să ți-o spun în cîteva cuvinte. Domnișoara Bingley își dă seama că fratele ei este îndrăgostit de tine și vrea să-l însoare cu domnișoara Darcy. Pleacă deci după el la oraș, sperînd să-l rețină acolo, și încearcă să te convingă că el nici nu se gîndește la tine.
Jane clătină din cap.
― Jane, trebuie într-adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care să vă fi văzut împreună și să se poată îndoi de dragostea lui. Nici domnișoara Bingley, sunt sigură, nu e chiar atît de proastă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy pe jumătate doar atîta dragoste pentru ea, și-ar fi comandat deja rochia de mireasă. Despre altceva este însă vorba: noi nu sîntem destul de bogați sau destul de nobili pentru ei; și ea este cu atît mai dornică s-o cîștige pe domnișoara Darcy pentru fratele ei, cu cît are convingerea că, o dată ce s-a făcut o căsătorie între familiile lor, ar avea mai puține dificultăți cu o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare ingeniozitate și cred că ar reuși dacă domnișoara de Bourgh ar ieși din circuit. Dar, scumpă Jane, nu-ți poți închipui cu adevărat că dacă domnișoara Bingley zice că fratele său are o mare admirație pentru domnișoara Darcy, el este cît de cît mai puțin sensibil, la farmecele tale decît era marți, cînd și-a luat rămas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să-l convingă că nu este îndrăgostit de tine, ci este tare îndrăgostit de prietena ei.
― Dacă am avea aceeași părere despre domnișoara Bingley, replică Jane, cele spuse de tine mi-ar putea ajuta mult. Dar știi că premisa ta nu este dreaptă. Caroline nu este în stare să înșele cu tot dinadinsul pe cineva, și singurul lucru care-mi mai rămîne de sperat în acest caz este că ea însăși se înșeală.
― E perfect. N-ai fi putut avea o idee mai fericită, de vreme ce ideea mea nu te mulțumește; crede ― în orice caz ― că domnișoara Bingley se înșeală. Þi-ai făcut acum datoria față de ea și nu mai trebuie să te frămînți.
― Dar, surioară dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi oare fericită acceptînd un bărbat ale cărui surori și ai cărui prieteni doresc, toți, ca el să se căsătorească cu altcineva?
― Trebuie să hotărăști singură, spuse Elizabeth, și dacă după o matură chibzuință vei găsi că mâhnirea de a le nemulțumi pe cele două surori ale lui este mai mare decît fericirea de a-i fi soție, te sfătuiesc, desigur, să-l refuzi.
― Cum poți vorbi astfel? o întrebă Jane, cu un zîmbet încîntător. Trebuie să știi că, deși aș fi grozav de mîhnită din cauza dezaprobării lor, n-aș putea șovăi.
― Știam că n-ai să șovăi și, așa stînd lucrurile, nu te pot compătimi.
― Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va mai fi nevoie niciodată de hotărîrea mea. În șase luni, cîte nu se pot întîmpla?!
Elizabeth nici nu luă în considerație eventualitatea ca el să nu se mai întoarcă. Ei îi apăreau toate numai ca o insinuare a dorințelor interesate ale Carolinei și nu-și putu închipui ― nici măcar pentru o clipă ― că dorințele acelea, oricît de direct și oricît de dibaci ar fi fost ele înfățișate, ar fi putut influența un bărbat atît de independent.
Îi arătă Janei, cît mai convingător cu putință, ce credea în privința aceasta și avu curînd bucuria de a vedea efectul fericit al intervenției sale. Firea Janei nu era plecată spre descurajare și, încet, încet, îi reveni speranța, cu toate că uneori neîncrederea îi copleșea nădejdea că Bingley se va reîntoarce la Netherfield și va răspunde tuturor dorințelor inimii ei.
Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre plecarea familiei, dar nu despre purtarea domnului, pentru a nu se alarma; dar chiar și această comunicare parțială o neliniști foarte tare și deplînse marele nenoroc care făcuse ca doamnele să trebuiască să plece tocmai cînd în