Capitolul l

Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.
Oricît de puțin cunoscute ar fi simțămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci cînd apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atît de înrădăcinat în mințile celor din jur, încît burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate.
― Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într-o zi, ai aflat că Netherfield Park a fost în sfîrÈ™it închiriat?
Domnul Bennet răspunse că nu a aflat.
― Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut tocmai pe aci È™i mi-a povestit totul de-a-fir-a-păr.
Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns.
― Nu vrei să È™tii cine l-a închiriat? strigă nerăbdătoare soÈ›ia sa.
― Dumneata vrei neaparat să mi-o spui È™i eu n-am nimic împotrivă s-o aud.
Această invitație a fost de ajuns.
― Ei bine, dragul meu, trebuie să È™tii că doamna Long zice că Netherfield a fost luat de un tînăr putred de bogat, din nordul Angliei; că a sosit luni într-un cupeu cu patru cai ca să vadă locul È™i a fost atît de încîntat, încît a È™i căzut la învoială cu domnul Morris; că trebuie să se instaleze înainte de sfîntul Mihail È™i că vreo cîțiva dintre servitorii săi vor veni acolo, pînă la sfîrÈ™itul săptămînii viitoare.
― Cum se numeÈ™te?
― Bingley.
― E însurat sau burlac?
― Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac È™i putred de bogat; patru sau cinci mii pe an. Ce lucru minunat pentru fetele noastre!
― Cum aÈ™a? Ce legătură are asta cu ele?
― Dragul meu Bennet, îi răspunse soÈ›ia, cum poÈ›i fi atît de sîcîitor? Știi, desigur, că mă gîndesc c-o să se însoare cu una dintre ele.
― Cu scopul ăsta se stabileÈ™te oare aici?
― Scopul? Ce absurditate! Cum poÈ›i vorbi astfel? Dar este foarte posibil să se îndrăgostească de una dintre ele È™i de aceea trebuie să-i faci o vizită, îndată ce va sosi.
― Nu cred că e cazul. Dumneata È™i fetele puteÈ›i merge, sau le poÈ›i trimite singure, ceea ce ar fi încă È™i mai bine, deoarece, dat fiind că eÈ™ti tot atît de frumoasă ca oricare dintre ele, s-ar putea ca domnul Bingley să te placă cel mai mult.
― Dragul meu, mă măguleÈ™ti. Desigur am avut È™i eu epoca mea de frumuseÈ›e, dar nu pretind că aÈ™ mai fi cine È™tie ce acum. Cînd o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunÈ›e să se mai gîndească la propria-i frumuseÈ›e.
― Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are cine È™tie ce frumuseÈ›e la care să se gîndească.
― Dar, dragul meu, trebuie să-i faci neapărat o vizită domnului Bingley cînd va deveni vecinul nostru.
― Este mai mult decît îți pot promite, crede-mă.
― Dar gîndeÈ™te-te la fiicele dumitale. GîndeÈ™te-te numai ce situaÈ›ie ar fi pentru una dintre ele. Sir William È™i Lady Lucas sînt hotărîți să se ducă numai cu scopul acesta, căci în general, È™tii bine, nu fac vizite noilor veniÈ›i. Trebuie, trebuie să te duci pentru că, dacă dumneata nu te vei duce, nouă ne va fi imposibil să-i facem o vizită.
― EÈ™ti exagerat de scrupuloasă, crede-mă. Domnul Bingley va fi, desigur, foarte fericit să vă cunoască; îi voi trimite prin dumneata cîteva rînduri È™i-l voi asigura de consimțămîntul meu total la căsătoria lui cu una dintre fetele mele care îi va plăcea; totuÈ™i, trebuie să pun o vorbă bună pentru mica mea Lizzy.
― Nu vreau să faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai bună decît celelalte È™i sînt convinsă că nu-i nici pe jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia. Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea.
― Nici una dintre ele nu prea are cu ce să se laude, răspunse domnul Bennet. Sînt toate prostuÈ›e È™i ignorante ca È™i alte fete! Lizzy e însă mai isteață decît surorile ei.
― Domnule Bennet, cum poÈ›i vorbi aÈ™a de urît de copiii dumitale? ÃŽÈ›i face plăcere să mă jigneÈ™ti. N-ai nici un pic de milă de bieÈ›ii mei nervi.
― Te înÈ™eli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoÈ™tinÈ›e. Te aud pomenindu-i, cu mare consideraÈ›ie, de cel puÈ›in douăzeci de ani.
― Ah, nu È™tii cît sufăr!
― Sper însă că-È›i va trece È™i că vei trăi să vezi mulÈ›i tineri domni cu un venit de patru mii pe an instalîndu-se prin vecinătate.
― Nu ne va fi de nici un folos, de-ar veni È™i douăzeci din ăștia, dacă nu vrei să le faci o vizită.
― Contează pe mine, scumpa mea, atunci cînd vor fi douăzeci, îi voi vizita pe toÈ›i, deodată.
Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de agerime, sarcasm, rezervă È™i capriciu, încît douăzeci È™i trei de ani de viață conjugală au fost prea puÈ›ini pentru soÈ›ia sa ca să-i înÈ›eleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligență redusă, prea puÈ›ine cunoÈ™tinÈ›e È™i o dispoziÈ›ie instabilă. Cînd era nemulÈ›umită, își închipuia că este nervoasă. Scopul vieÈ›ii sale era să-È™i mărite fetele; plăcerea vieÈ›ii sale ― vizitele È™i noutățile.


Capitolul II

Domnul Bennet a fost printre primii care s-au dus la domnul Bingley. Avusese tot timpul intenția să-i facă această vizită deși, pînă în ultima clipă, o asigurase pe soția sa că nu se va duce; și, pînă în seara zilei în care făcuse vizita, ea nu știuse nimic. Atunci i se dezvălui totul în felul următor: văzîndu-și cea de a doua fiică ocupată eu dichisitul unei pălării, domnul Bennet i se adresă deodată astfel:
― Sper că-i va plăcea domnului Bingley, Lizzy.
― Nu sîntem în situaÈ›ia de a È™ti ce îi place domnului Bingley, răspunse mama înciudată, deoarece nu-i putem face o vizită.
― Dar uiÈ›i, mamă, spuse Elizabeth, că-l vom întîlni la reuniuni È™i că doamna Long a promis să ni-l prezinte.
― Nu cred că doamna Long va face aÈ™a ceva. Are ea însăși două nepoate. E o femeie egoistă, falsă, nu dau doi bani pe ea.
― Nici eu, spuse domnul Bennet, È™i mă bucur că nu vei avea nevoie de serviciile ei.
Doamna Bennet nu binevoi să dea vreun răspuns; dar, incapabilă să se stăpînească, începu să dojenească pe una dintre fete.
― Nu mai tot tuÈ™i, Kitty, pentru numele Domnului! Ai puÈ›ină milă de nervii mei. ÃŽmi calci pe nervi.
― Kitty nu-i deloc discretă cu tusea ei, spuse tatăl. TuÈ™eÈ™te cînd nu trebuie.
― Nu tuÈ™esc de plăcere, spuse Kitty necăjită. Cînd are loc balul tău viitor, Lizzy?
― De mîine în două săptămîni.
― Da, aÈ™a e, întări mama. Și doamna Long nu se va întoarce decît în ajun, aÈ™a că-i va fi imposibil să ni-l prezinte pentru că nu-l va cunoaÈ™te nici ea.
― Atunci, draga mea, s-ar putea să ai superioritate față de prietena dumitale È™i să i-l prezinÈ›i dumneata ei.
― Imposibil, domnule Bennet, imposibil, cînd eu însămi nu-l cunosc. Cum poÈ›i fi atît de sîcîitor?
― Apreciez prudenÈ›a dumitale. O cunoÈ™tință de două săptămîni este, cert, foarte puÈ›in. Nu poÈ›i cunoaÈ™te adevărata fire a unui om după numai două săptămîni. Dar, dacă noi nu îndrăznim, altcineva o va face; È™i, la urma urmelor, doamna Long È™i nepoatele sale trebuie să-È™i încerce È™i ele norocul, È™i de acea, cum domnia sa va considera faptul că renunÈ›i să-È›i facă acest oficiu drept un act de gentileÈ›e, voi prelua eu această sarcină.
Fetele își priviră tatăl încremenite. Doamna Bennet spuse numai: "Prostii, prostii"!
― Care poate fi sensul acestei exclamaÈ›ii emfatice? se repezi el. Consideri formalitatea prezentării È™i importanÈ›a care i se dă drept o prostie? Nu prea pot fi de acord cu dumneata în chestiunea aceasta. Ce spui, Mary? Căci tu eÈ™ti o domniÈ™oară cu idei profunde, È™tiu, citeÈ™ti cărÈ›i serioase È™i scoÈ›i citate din ele.
Mary ar fi dorit să spună ceva foarte inteligent, dar nu știu ce.
― ÃŽn timp ce Mary își pune ideile la punct, continuă el, să ne întoarcem la domnul Bingley.
― M-am săturat de domnul Bingley, replică soÈ›ia sa.
― ÃŽmi pare rău să aud aÈ™a ceva; dar de ce nu mi-ai spus-o mai înainte? Dacă È™tiam acest lucru azi-dimineață, desigur, nu i-aÈ™ fi făcut vizita. Ce ghinion! Dar cum i-am făcut într-adevăr această vizită, nu mai putem să-l evităm.
Uimirea doamnelor fu tocmai ceea ce dorise el, uimirea doamnei Bennet depășind, poate, pe a tuturor, deși, după ce primul val de bucurie trecu, ea le declară că tot timpul se așteptase la asta.
― Ce bun ai fost, dragul meu Bennet! Știam eu că te voi convinge pînă la urmă. Eram sigură că-È›i iubeÈ™ti fetele prea mult ca să nu iei în consideraÈ›ie o asemenea cunoÈ™tință. Vai, ce încîntată sînt! Și ce farsă grozavă, să te fi dus azi-dimineață È™i să nu ne spui un singur cuvînt pînă acum.
― Acum, Kitty, poÈ›i tuÈ™i cît vrei, spune domnul Bennet È™i, rostind aceste vorbe, părăsi camera, sătul de exaltarea soÈ›iei sale.
― Ce tată minunat aveÈ›i, fetelor! spuse ea, după ce se închise uÈ™a. Nu È™tiu cum i-aÈ›i putea mulÈ›umi îndeajuns pentru bunătatea lui; ca È™i mie, de altfel. La vîrsta noastră nu este prea plăcut ― pot să v-o spun ― să faci mereu cunoÈ™tinÈ›e noi; de dragul vostru însă nu È™tiu ce n-am face! Lydia, puiÈ™orul meu, deÈ™i eÈ™ti cea mai mică, sînt sigură că domnul Bingley va dansa cu tine la balul următor.
― Oh! făcu Lydia energică, n-am nici o grijă, căci deÈ™i sînt cea mai mică, eu sînt cea mai înaltă dintre toate.
Restul serii l-au petrecut întrebîndu-se cît de repede va întoarce domnul Bingley vizita domnului Bennet și plănuind cînd să-l invite la masă.


Capitolul III

Toate întrebările pe care doamna Bennet, cu ajutorul celor cinci fiice ale sale, le-a putut pune cu privire la domnul Bingley, n-au fost totuÈ™i de ajuns pentru a-i smulge soÈ›ului său o descriere mulÈ›umitoare a acestuia. L-au atacat în fel È™i chip ― cu întrebări directe, cu insinuări isteÈ›e È™i aluzii ocolite ― dar el le-a dejucat cu dibăcie toată iscusinÈ›a È™i, pînă la urmă, au fost silite să accepte informaÈ›iile de mîna a doua de la vecina lor, Lady Lucas. Raportul acesteia era mai mult decît favorabil. Sir William rămăsese încîntat. Domnul Bingley era tînăr, foarte chipeÈ™, extrem de simpatic È™i ― pentru a încununa toul ― avea intenÈ›ia să vină la viitoarea reuniunea cu un grup mare de prieteni. Nimic nu putea fi mai încîntător! A iubi dansul însemna un prim pas către a te îndrăgosti; È™i inima domnului Bingley stîrnea foarte vii speranÈ›e.
― Dacă mi-aÈ™ putea vedea una dintre fete fericit căsătorită la Netherfield, spuse doamna Bennet soÈ›ului său, È™i pe toate celelalte tot atît de bine măritate, n-aÈ™ mai avea ce dori.
După cîteva zile, domnul Bingley întoarse vizita È™i petrecu cu domnul Bennet, în bibliotecă, vreo zece minute. Nutrise speranÈ›a de a fi admis în prezenÈ›a tinerelor domniÈ™oare, de a căror frumuseÈ›e auzise atîtea; dar îl văzu numai pe tatăl lor. Doamnele au fost ceva mai avantajate pentru că ele avură norocul să constate ― de la o fereastră de sus ― că tînărul purta o haină albastră È™i călărea pe un cal negru.
Curînd după aceasta i se trimise o invitaÈ›ie la masă, iar doamna Bennet alcătuise deja un meniu care să facă cinste artei sale de gospodină, cînd sosi un răspuns ce amîna totul. Domnul Bingley era obligat să fie în oraÈ™ în ziua următoare È™i, ca atare, îi era imposibil să accepte onoarea ce i se făcuse etc. ... Doamna Bennet fu foarte dezamăgită. Nu-È™i putea închipui ce treburi avea la oraÈ™, atît de curînd după sosirea lui în Hertfortshire; È™i începu să se teamă că s-ar putea ca domnul Bingley să zboare mereu dintr-un loc în altul È™i să nu se stabilească niciodată la Netherfield, cum ar fi trebuit să facă. Lady Lucas i-a liniÈ™tit puÈ›in temerile sugerîndu-i că dînsul plecase la Londra numai ca să-È™i aducă prietenii la bal; È™i în curînd se zvoni că domnul Bingley urma să vină cu douăsprezece doamne È™i È™apte domni. Fetele s-au întristat auzind de numărul atît de mare de doamne; dar s-au consolat în ajunul balului, cînd au aflat că, în loc de douăsprezece, a venit de la Londra numai cu È™ase persoane ― cele cinci surori ale sale È™i un văr. Cînd însă grupul È™i-a făcut apariÈ›ia în salon, se compunea numai din cinci, cu totul ― domnul Bingley, cele două surori ale sale, soÈ›ul surorii celei mari È™i încă un bărbat tînăr.
Domnul Bingley era chipeÈ™ È™i avea maniere de domn; o È›inută frumoasă È™i o purtare simplă, neafectată. Surorile sale erau femei subÈ›iri, cu un aer foarte la modă. Cumnatul lui, domnul Hurst, părea să fie un domn; dar prietenul său, domnul Darcy, atrase atenÈ›ia întregului salon prin distincÈ›ia persoanei sale ― înălÈ›imea, trăsăturile frumoase, expresia nobilă ― È™i prin zvonul care, cinci minute după ce intrase, era pe buzele tuturor, că ar avea zece mii pe an. Domnii au declarat că era un bărbat de toată frumuseÈ›ea; doamnele, că era mult mai frumos decît domnul Bingley; È™i a fost privit cu mare admiraÈ›ie cam jumătate din seara aceea, pînă cînd comportarea lui a produs o indignare care a răsturnat valul popularității cîștigate: pentru că descoperiseră că era mîndru, că se credea superior celorlalÈ›i, că era imposibil de mulÈ›umit; È™i nici toată marea lui moÈ™ie din Derbyshire nu l-a mai putut atunci salva de a fi socotit un om cu o purtare dezagreabilă, respingătoare; era de necomparat cu prietenul său.
Domnul Bingley făcuse imediat cunoștință cu toate persoanele mai importante din salon, fusese plin de viață, expansiv; dansase, fiecare dans, îi păruse rău că balul se sfîrșise atît de devreme și spusese că va da el însuși un bal la Netherfield. Asemenea însușiri grăiau de la sine.
Ce contrast între el și prietenul său! Domnul Darcy a dansat numai o dată cu doamna Hurst și o dată cu domnișoara Bingley, a refuzat să fie prezentat vreunei alte doamne și și-a petrecut restul serii învîrtindu-se prin salon și aruncînd o vorbă, cînd și cînd, cîte unuia din grupul său. Se lămuriseră asupra caracterului său. Era omul cel mai înfumurat, cel mai antipatic din lume și toți sperau că nu va mai veni pe acolo niciodată. Printre cei mai porniți împotriva lui era doamna Bennet, a cărei indignare față de purtarea domnului Darcy, în general, se ascuțise pînă la o ranchiună personală, din cauza afrontului adus uneia dintre fiicele sale.
Elizabeth Bennet fusese obligată să piardă două dansuri, din cauză că erau prea puțini domni; și, în acel timp, domnul Darcy se aflase destul de aproape pentru ca ea să audă, întîmplător, o conversație dintre el și domnul Bingley care venise de la dans, pentru o clipă, spre a insista pe lîngă prietenul său să danseze și el.
― Haide, Darcy, îi spuse, te rog, vino. Nu pot să sufăr să te văd stînd deoparte, singur, în felul acesta stupid. Ai face mult mai bine să dansezi.
― Nici nu mă gîndesc. Știi cit detest acest lucru, afară doar de cazul cînd îmi cunosc foarte bine partenera. ÃŽntr-o adunare ca aceasta mi-ar fi insuportabil. Surorile tale sînt angajate È™i în tot salonul nu există o altă femeie cu care să pot dansa, fără să însemne o pedeapsă pentru mine.
― N-aÈ™ putea fi atît de mofturos ca tine, exclamă Bingley, pentru nimic în lume! Pe cuvîntul meu, n-am întîlnit în viaÈ›a mea atîtea fete drăguÈ›e ca în seara asta; È™i cîteva dintre ele, vezi, sînt neobiÈ™nuit de frumoase.
― Tu dansezi cu singura fată frumoasă din această încăpere, spuse domnul Darcy, privind-o pe cea mai mare dintre domniÈ™oarele Bennet.
― Oh! Este făptura cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată! Este însă colo, chiar în spatele tău, una dintre surorile ei care-i foarte drăguță È™i, cred, foarte plăcută. Te rog dă-mi voie să-i cer partenerei mele să i te prezinte.
― Despre care vorbeÈ™ti? È™i, întorcîndu-se, o privi o clipă pe Elizabeth, pînă ce, întîlnindu-i privirea, își plecă ochii È™i răspunse cu răceală; e acceptabila, dar nu destul de frumoasă ca să mă tenteze pe mine È™i, în momentul de față, nu am poftă să dau atenÈ›ie tinerelor domniÈ™oare neglijate de alÈ›i bărbaÈ›i. Ai face mai bine să te întorci la partenera ta, să te bucuri de zîmbetele ei, deoarece cu mine îți pierzi timpul.
Domnul Bingley îi urmă sfatul. Domnul Darcy se îndepărtă, iar Elizabeth rămăsese cu sentimente nu prea cordiale pentru el. Povesti totuși cu mult haz această întâmplare prietenelor sale, căci avea o fire vioaie, glumeață, care se amuza de orice lucru ridicol.
ÃŽn general, seara trecu în mod plăcut pentru toată familia. Doamna Bennet își văzuse fiica cea mare mult admirată de oaspeÈ›ii de la Netherfield. Domnul Bingley dansase cu ea de două ori È™i surorile lui o remarcaseră. Jane era tot atît de încîntată de toate acestea, ca È™i mama ei, dar într-un fel mai rezervat. Elizabeth se bucura de bucuria Janei. Mary auzise cum fusese prezentată domniÈ™oarei Bingley, ca cea mai cultivată fată din împrejurimi; Catherine È™i Lydia fuseseră destul de norocoase È™i nu duseseră lipsă de parteneri, singurul lucru ― după cum li se spusese ― de care trebuiau să se preocupe la un bal. S-au întors deci toate bine dispuse la Longbourn, satul în care trăiau È™i unde treceau drept locuitorii cei mai de vază. L-au găsit pe domnul Bennet încă treaz. Cu o carte în mînă, el uită de timp; È™i, în cazul de față, era È™i foarte curios să afle ce se întîmplase într-o seară ca aceea, care iscase speranÈ›e atît de frumoase. Ar fi preferat, mai degrabă, ca soÈ›ia lui să fie dezamăgită de noul venit, dar își dădu seama imediat că va avea de ascultat cu totul altă poveste.
― Oh! dragul meu Bennet, strigă ea de cum deschise uÈ™a, am avut o seară încîntătoare, un bal nemaipomenit. Cît aÈ™ fi vrut să fii acolo! Jane a fost atît de admirată; ce putea fi mai bine! ToÈ›i au spus că arată foarte bine È™i domnul Bingley a găsit-o tare frumoasă È™i a dansat cu ea de două ori. GîndeÈ™te-te numai la asta dragul meu! ÃŽntr-adevăr au dansat de două ori; ea a fost singura din tot salonul pe care a invitat-o È™i a doua oară. ÃŽn primul rînd a poftit-o pe domniÈ™oara Lucas. M-am simÈ›it atît de jignită cînd l-am văzut pornind cu ea; totuÈ™i, nu a plăcut-o deloc ― într-adevăr, nimeni nu poate s-o placă, È™tii, È™i a părut înnebunit de Jane cînd a văzut-o dansînd. AÈ™a că a întrebat cine e È™i a rugat să-i fie prezentat È™i i-a cerut următoarele două dansuri. ÃŽn al treilea rînd, două le-a dansat cu domniÈ™oara King; È™i în al patrulea rînd, două cu Mary Lucas; È™i în al cincilea, două cu Jane, din nou; È™i în al È™aselea, două cu Lizzy; È™i Boulanger-ul ...
― Dacă ar fi avut niÈ›ică milă de mine, exclamă soÈ›ul enervat, n-ar fi dansat nici pe jumătate cît zici c-a dansat. Pentru numele Domnului, nu-mi mai pomeni de partenerele sale! Doamne, de ce nu È™i-a scrîntit glezna de la primul dans!
― Vai, dragul meu! continuă doamna Bennet, sînt încîntată de el! Este atît de frumos! Și surorile lui sînt fermecătoare! N-am văzut în viaÈ›a mea ceva mai elegant decît rochiile lor. Cred că dantela de pe toaleta doamnei Hurst...
Aci fu din nou întreruptă. Domnul Bennet protestă împotriva oricărei descrieri a vreunei găteli, iar ea fu astfel obligată să caute un alt aspect al subiectului și povesti, plină de amărăciune și cu oarecare exagerare, groaznica bădărănie a domnului Darcy.
― Dar te pot asigura, adaugă ea, că Lizzy n-are prea mult de pierdut dacă nu corespunde gustului său; pentru că este un om grozav de antipatic, oribil, È™i care nu merită să te osteneÈ™ti să-i placi. Atît de distant, atît de trufaÈ™, de nesuferit! Se foia ici, se foia colo, închipuindu-È™i că-i cine È™tie ce! Nu destul de frumoasă pentru a dansa cu el! Tare aÈ™ mai fi vrut să fi fost dumneata acolo, dragul meu, să-i fi spus una cum È™tii dumneata. Eu îl detest.



Capitolul IV

Cînd Jane și Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului Bingley, îi mărturisi sorei sale cît îl admira.
― Este tocmai cum trebuie să fie un bărbat; cu bun-simÈ›, spiritual, plin de viață. Și n-am mai văzut asemenea maniere perfecte! Atîta simplitate È™i atîta bună creÈ™tere!
― Este È™i frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tînăr, dacă poate! Prin aceasta, caracterul lui devine desăvîrÈ™it.
― Am fost tare măgulită cînd m-a poftit a doua oară la dans. Nu m-am aÈ™teptat la un asemenea compliment.
― Nu te-ai aÈ™teptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe care le primeÈ™ti te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, niciodată. Ce putea fi mai firesc decît să te poftească încă o dată? Și orb să fi fost È™i tot ar fi trebuit să vadă că erai de o mie de ori mai frumoasă decît oricare dintre femeile din salon. Deci fără recunoÈ™tință pentru galanteria lui, în cazul ăsta. AÈ™a... domnul Bingley este, categoric, foarte drăguÈ›, È™i îți dau voie să-l placi. Þi-au plăcut mulÈ›i alÈ›ii mai nerozi.
― Lizzy dragă!
― Oh, È™tii, tu prea eÈ™ti dispusă să iubeÈ™ti oamenii în general. Nu vezi nici un defect la nimeni. ToÈ›i oamenii sînt buni È™i drăguÈ›i în ochii tăi. Niciodată în viaÈ›a mea, nu te-am auzit vorbind de rău pe cineva.
― Doresc din toată inima să nu mă grăbesc cînd judec pe cineva; dar totdeauna cred ceea ce spun.
― Știu că aÈ™a este; È™i tocmai asta e minunea. Cu bunul tău simÈ›, să fii atît de sincer oarbă la neroziile È™i prostia celorlalÈ›i! A vrea să pari sincer este un lucru destul de obiÈ™nuit, îl întîlneÈ™ti la tot pasul. Dar să fii sincer fără ostentaÈ›ie, fără vreun anumit scop, să iei partea bună din firea fiecăruia, să o faci È™i mai bună È™i să nu pomeneÈ™ti nimic de părÈ›ile proaste ― numai tu poÈ›i s-o faci. Eh, È™i-È›i plac È™i surorile acestui tînăr, nu? Manierele lor nu sînt la înălÈ›imea alor lui.
― Desigur nu, la prima vedere; sînt însă femei foarte drăguÈ›e cînd stai de vorbă cu ele. DomniÈ™oara Bingley va locui la fratele ei È™i-i va duce gospodăria; È™i, dacă nu mă înÈ™el, vom avea în ea o vecină încîntătoare.
Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul cum se purtaseră la petrecere, nu urmăriseră, în general să se facă agreabile. Cu un spirit de observaÈ›ie mai viu, cu o fire mai puÈ›in îngăduitoare decît a sorei sale È™i, de asemeni, cu un discernământ nealterat de vreun interes personal, Elizabeth era foarte puÈ›in dispusă să le aprobe. Erau, într-adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziÈ›ie cînd erau mulÈ›umite, nici darul de a se face plăcute cînd o doreau; dar erau mîndre È™i încrezute. Erau destul de frumoase; fuseseră educate într-unul dintre cele mai bune pensioane din oraÈ™; aveau o avere de douăzeci de mii de lire; obiÈ™nuiau să cheltuiască mai mult decît ar fi trebuit È™i să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci îndreptățite, în toate privinÈ›ele, să gîndească bine despre ele È™i rău despre alÈ›ii. Făceau parte dintr-o familie respectabilă din nordul Angliei ― fapt întipărit în minÈ›ile lor mai adînc decît împrejurarea că averea fratelui lor È™i a lor proprie fusese dobîndită prin negoÈ›.
Domnul Bingley moștenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta avusese intenția să cumpere o moșie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul Bingley avea și el aceeași intenție, și uneori alegea chiar și regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună și de toate libertățile vieții de conac, mulți dintre cei care îi cunoșteau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-și va petrece restul zilelor la Netherfield, lăsînd generației următoare sarcina de a cumpăra moșia.
Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-și aibă propria sa moșie. Cu toate că el se stabilise acum numai în calitate de chiriaș, domnișoara Bingley nu era cîtuși de puțin refractară să se așeze în capul mesei lui; și nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai mult elegant decît bogat, nu era mai puțin dispusă să considere casa fratelui său drept a ei proprie, cînd îi convenea.
Abia trecuseră doi ani de cînd domnul Bingley devenise major că a și fost ispitit de o recomandație întâmplătoare să arunce o privire la Netherfield House. Și într-adevăr, a aruncat o privire la casă, și în casă, timp de o jumătate de oră; i-au plăcut poziția și camerele principale, a fost mulțumit de cele spuse de proprietar despre avantajele locuinței, și a luat-o pe loc.
ÃŽntre el È™i Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui Darcy pentru firea sa blîndă, maleabilă, deschisă, deÈ™i nu s-ar fi putut găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a sa proprie È™i deÈ™i niciodată nu părea nemulÈ›umit de ceea ce era el însuÈ™i. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria afecÈ›iunii lui Darcy, iar despre judecata acestuia, părerea cea mai înaltă. InteligenÈ›a lui Darcy era superioară. Lui Bingley nu-i lipsea în nici o privință nimic, dar Darcy era deÈ™tept. Era în acelaÈ™i timp semeÈ›, rezervat È™i pretenÈ›ios; È™i felul său de a fi ― deÈ™i era binecrescut ― nu era atrăgător. ÃŽn această privință prietenul său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu.
Felul în care au discutat despre petrecerea de la Meryton este destul de grăitor. Bingley nu mai întîlnise niciodată în viața sa oameni mai drăguți sau fete mai frumoase; toți fuseseră nespus de amabili și atenți cu el; nu existase nici formalism, nici rigiditate; se simțise imediat ca între vechi cunoștințe, iar în ceea ce privește pe domnișoara Bennet, nu-și putea închipui un înger mai frumos decît ea. Darcy, dimpotrivă, nu văzuse decît o colecție de oameni la care nu găsise nimic agreabil și nimic distins; nu simțise pentru nici unul dintre ei nici cel mai mic interes; nici unul nu-i dăduse atenție și compania nici unuia dintre ei nu-i făcuse vreo plăcere. A recunoscut că domnișoara Bennet era drăguță, dar a găsit că zîmbea prea mult.
Doamna Hurst și sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuși, au plăcut-o și au admirat-o; și au declarat că e o fată drăguță, una pe care n-aveau obiecțiuni s-o cunoască mai îndeaproape. Domnișoara Bennet a fost deci consacrată ca o fată drăguță, iar fratele lor s-a simțit autorizat, datorită acestei laude, să se gîndească la ea cît dorea.


Capitolul V

Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia Bennet era deosebit de strîns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoțul la Meryton, unde făcuse o avere frumușică și se ridicase la rangul de cavaler printr-o suplică adresată regelui, pe vremea cînd era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase silă pentru ocupația și reședința sa într-un tîrgușor și, părăsindu-le pe amîndouă, se strămutase cu familia într-o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la propria se importanță și descătușat de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politețea față de toată lumea. Cu toate că se simțea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaș; din contră, era numai amabilitate față de fiecare. Inofensiv, prietenos și îndatoritor din fire, prezentarea sa la Palatul St. James îl făcuse și curtenitor.
Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deșteaptă, și deci o vecină prețioasă pentru doamna Bennet. Aveau mai mulți copii. Cel mai mare, o tînără fată cam de douăzeci și șapte de ani, inteligentă și cu mult bun simț, era, prietena intimă a Elizabethei.
Fiind absolut necesar ca domnișoarele Bennet și domnișoarele Lucas să se întîlnească pentru a comenta un bal, dimineața următoare petrecerii le aduse pe cele dintîi la Longbourn ca să audă și să se facă auzite.
― Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă stăpînire de sine, domniÈ™oarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a domnului Bingley.
― Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult.
― Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranță, asta părea a fi admiraÈ›ie. Cred că, de fapt, a admirat-o. Am auzit ceva despre asta, dar nu prea È™tiu bine ce ― ceva în legătură cu domnul Robinson.
― Poate vă gîndiÈ›i la conversaÈ›ia auzită de mine din întîmplare, între domnul Bingley È™i domnul Robinson; nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi plăceau petrecerile noastre la Meryton È™i dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulÈ›ime de femei drăguÈ›e, È™i pe care o socotea cea mai drăguță, iar el i-a răspuns prompt la ultima întrebare: "Oh, cea mai mare dintre domniÈ™oarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista două păreri în chestiunea asta".
― Pe cuvîntul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărît; asta, într-adevăr, pare să însemne că... totuÈ™i, poate să nu ducă la nimic, È™tiÈ›i.
― Cele auzite de mine au fost mai cu tîlc decît cele auzite de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy merită mai puÈ›in să fie auzit decît prietenul său, aÈ™a e? Biata Eliza! Auzi, să fii doar acceptabilă!
― Vă rog să nu-i vîrîți lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om atît de antipatic, încît ar fi o adevărată nenorocire să fii preÈ›uită de el. Doamna Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumătate de oră, chiar lîngă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată.
― EÈ™ti absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greÈ™eală la mijloc? întrebă Jane. Sînt sigură că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu-i.
― Da... pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă cum îi place la Netherfield, È™i el n-a avut încotro È™i a trebuit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvîntul.
― DomniÈ™oara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbeÈ™te mult, afară doar cînd e cu vechile sale cunoÈ™tinÈ›e. Cu acestea este deosebit de drăguÈ›.
― Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atît de drăguÈ›, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închipui ce s-a întîmplat. ToÈ›i spun că-i mîndru de nu-i ajungi eu prăjina la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură È™i că a venit la bal într-un cupeu închiriat.
― Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domniÈ™oara Lucas, dar aÈ™ fi vrut să fi dansat cu Eliza.
― Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aÈ™ refuza să dansez cu el, dacă aÈ™ fi în locul tău.
― Cred, doamnă, că-È›i pot promite liniÈ™tită că nu voi dansa cu el niciodată.
― Mîndria lui, interveni domniÈ™oara Lucas, pe mine nu mă supără, aÈ™a cum supără adeseori mîndria, pentru că are o scuză. Nu te poÈ›i mira cînd un tînăr atît de fin, de familie, cu avere, cu tot ce-È™i poate dori cineva, se crede atît de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie mîndru.
― Este foarte adevărat, replică Elizabeth, È™i aÈ™ putea foarte uÈ™or să iert mîndria lui, dacă n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea.
― Mîndria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea reflecÈ›iilor ei, este un simțămînt foarte obiÈ™nuit, cred. Din tot ce am citit pînă acum, sînt convinsă că este foarte obiÈ™nuit, într-adevăr; că natura omenească este deosebit de înclinată către acest simțămînt È™i că foarte puÈ›ini sîntem aceia care nu nutrim un sentiment de automulÈ›umire pentru vreo însuÈ™ire sau alta, reală sau imaginară. Orgoliul È™i mîndria sînt lucruri diferite, deÈ™i adesea cuvintele sînt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mîndru fără a fi orgolios. Mîndria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înÈ™ine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gîndească alÈ›ii despre noi.
― Dacă aÈ™ fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu surorile sale, nu mi-ar păsa cît sînt de mîndru. AÈ™ È›ine o haită de ogari È™i aÈ™ bea o sticlă de vin în fiecare zi.
― Atunci, ai bea cu mult mai mult decît ar trebui, spuse doamna Bennet. Și, dacă te-aÈ™ vedea făcînd-o, È›i-aÈ™ lua pe loc sticla din față.
Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susțină că ar face-o și discuția nu se termină decît o dată cu vizita.


Capitolul VI

Doamnele din Longbourn s-au prezentat curînd la cele din Netherfield. Vizita a fost întoarsă după toate regulile. Bunele maniere ale domniÈ™oarei Bennet înfloreau, încurajate de bunăvoinÈ›a doamnei Hurst È™i a domniÈ™oarei Bingley; È™i, deÈ™i pe mamă au găsit-o de netolerat È™i pe fetele mai mici nevrednice să le adreseze o vorbă, È™i-au exprimat totuÈ™i dorinÈ›a, față de cele două mai mari, de a le cunoaÈ™te mai bine. Jane a primit această atenÈ›ie cu cea mai mare plăcere; dar Elizabeth vedea totuÈ™i cît de arogant se poartă cu ele, făcînd cu greu excepÈ›ie pentru sora ei ― È™i nu le putea simpatiza; totuÈ™i, amabilitatea lor față de Jane, atît cît era, avea valoare datorîndu-se, după toate probabilitățile, admiraÈ›iei fratelui lor pentru Jane. Era foarte limpede ― ori de cîte ori se întâlneau ― că domnul Bingley o plăcea cu adevărat; dar Elizabethei îi era tot atît de limpede că Jane ceda pornirii pe care o simÈ›ise pentru el din prima clipă È™i că era pe cale să se îndrăgostească de-a binelea; își spunea de asemenea cu plăcere că era imposibil ca lumea să afle ceva, deoarece Jane unea o mare putere de simÈ›ire cu stăpînirea de sine È™i cu o fire ponderată, care o puteau pune la adăpost de bănuielile inoportunilor. Ea îi împărtăși toate astea prietenei sale, domniÈ™oara Lucas.
― Este, poate, agreabil, replică Charlotte, să fii în stare, în asemenea caz, să te poÈ›i stăpîni în faÈ›a lumii; dar este uneori o greÈ™eală să fii atît de reÈ›inută. Dacă o femeie își ascunde sentimentele cu aceeaÈ™i iscusință È™i față de obiectul afecÈ›iunii sale, poate pierde prilejul de a-l captiva; È™i atunci, n-ar fi decît o slabă consolare să crezi că lumea nu È™tie nimic. Aproape în fiecare ataÈ™ament există atît de multă gratitudine sau vanitate, că nu e bine să le laÈ™i în voia lor. Sîntem toÈ›i în stare să facem începutul singuri ― o uÈ™oară preferință este destul de firească; dar prea puÈ›ini dintre noi sînt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, fără încurajare. ÃŽn nouă cazuri din zece e mai bine ca o femeie să arate mai multă afecÈ›iune decît simte. Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s-ar putea ca niciodată să nu facă mai mult decît s-o placă dacă ea nu-l ajută puÈ›in.
― Dar ea îl ajută, atît cît îi permite firea. Dacă eu îmi pot da seama de interesul ei pentru el, Bingley ar trebui să fie un nerod să nu-l observe.
― Nu uita, Eliza, că el nu cunoaÈ™te firea Janei aÈ™a cum o cunoÈ™ti tu.
― Dar dacă o femeie are o înclinaÈ›ie pentru un bărbat È™i nu încearcă să i-o ascundă, el trebuie să-È™i dea seama de acest lucru.
― Poate că trebuie, dacă o vede îndeajuns... deÈ™i Bingley È™i Jane se întîlnesc destul de des, nu sînt niciodată mult timp împreună; ― È™i cum se văd întotdeauna într-o societate numeroasă, este imposibil să folosească fiecare clipă pentru a sta împreună de vorbă. De aceea ar trebui ca Jane să profite cît mai mult de fiecare moment în care-i poate capta atenÈ›ia. Cînd va fi sigură de el, va avea timp destul să se îndrăgostească È™i ea cît o vrea.
― Planul tău e bun, îi răspunse Elizabeth, cîtă vreme nu ai în vedere altceva decît dorinÈ›a de a te mărita bine; È™i dacă m-aÈ™ hotărî să-mi găsesc un bărbat bogat sau, pur È™i simplu un bărbat, oricare, cred că aÈ™ adopta planul tău. Dar nu acestea sînt simțămintele Janei; ea nu are un scop anume. Deocamdată nu poate fi încă sigură de seriozitatea pornirii ei, sau dacă aceasta este un lucru înÈ›elept. ÃŽl cunoaÈ™te doar de două săptămîni. A dansat cu el la Meryton patru dansuri; l-a văzut într-o dimineață ― acasă la el ― È™i de atunci a cinat în compania lui de patru ori. Nu este deloc suficient pentru a-i cunoaÈ™te firea.
― Nu, aÈ™a cum prezinÈ›i tu lucrurile. Din faptul că au cinat împreună, ar fi putut afla numai dacă el are poftă de mîncare sau nu; dar trebuie să-È›i aminteÈ™ti că au petrecut, de asemenea, patru seri împreună ― È™i patru seri pot însemna foarte mult.
― Da, aceste patru seri le-au dat posibilitatea să constate că amîndurora le place Douăzeci È™i unu mai mult decît ComerÈ›, însă în privinÈ›a vreunei alte însuÈ™iri caracteristice, nu-mi închipui să-È™i fi putut dezvălui mare lucru.
― Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toata inima, noroc. Dacă ar fi să se mărite cu el mîine, cred că ar avea tot atîtea È™anse de fericire cîte ar avea dacă i-ar studia firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căsnicie este numai o chestiune de noroc. Faptul că în momentul căsătoriei partenerii își cunosc foarte bine firea, sau faptul că au firi foarte asemănătoare nu le măreÈ™te cîtuÈ™i de puÈ›in È™ansele de fericire. După căsătorie, deosebirile dintre ei se vor accentua de ajuns pentru ca să-È™i aibă partea lor de suferință; È™i e mai bine să cunoÈ™ti cît mai puÈ›in posibil defectele omului cu care-È›i vei petrece viaÈ›a.
― Mă faci să rîd, Charlotte; dar asta nu e o judecată sănătoasă. Știi bine că nu e un lucru sănătos È™i că tu însăți nu ai proceda astfel.
Fiind foarte prinsă să observe atențiile domnului Bingley față de sora sa, Elizabeth era departe de a bănui că și ea devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii prietenului acestuia. La început, domnul Darcy admisese, cu greutate, că era drăguță; la bal o privise cu indiferență; și cînd se întîlniseră din nou, o privise numai pentru a-i aduce critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească și să-și lămurească prietenii că Elizabeth n-avea o singură trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a și început să găsească același chip neobișnuit de inteligent, datorită expresiei frumoase din ochii ei întunecați. Acestei descoperiri i-au urmat altele tot atît de vexante pentru el. Deși, cu un ochi critic, descoperise în înfățișarea ei mai mult decît o singură abatere de la perfecta simetrie, a fost obligat să constate că avea o siluetă zveltă și plăcută; și, deși afirma că manierele ei nu erau cele obișnuite în lumea bună, fusese captivat de încîntătoarea lor naturalețe.
Elizabeth era total inconștientă de acest lucru; pentru ea, Darcy era omul care nu se făcea plăcut nicăieri și care n-o socotise destul de frumoasă pentru a o invita la dans. Darcy începu să dorească s-o cunoască mai bine și înainte de a sta el însuși de vorbă cu ea, ca un prim pas, începu să asculte discuțiile ei cu alții. Faptul acesta atrase atenția Elizabethei. Asta s-a petrecut la reședința lui Sir William Lucas, unde se organizase o mare reuniune.
― Ce-o fi vrînd domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe Charlotte, că stă È™i ascultă conversaÈ›ia mea cu colonelul Forster?
― Aceasta este o întrebare la care nu-È›i poate răspunde decît domnul Darcy.
― Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să priceapă că È™tiu ce urmăreÈ™te. Are o privire foarte ironică È™i, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în curînd mă voi teme de el.
Puțin mai tîrziu, în timp ce dînsul se apropia de ele, fără să aibă însă aerul că dorește să participe la conversație, domnișoara Lucas spuse prietenei sale:
― Te desfid să deschizi un asemenea subiect față de domnul Darcy.
Aceasta fu o provocare pentru Elizabeth, care se întoarse către el și-i spuse:
― Nu credeÈ›i, domnule Darcy că m-am exprimat remarcabil de bine adineauri, cînd l-am tot sîcîit pe colonelul Forster să ne dea un bal la Meryton?
― Cu o mare hotărîre! Dar acesta este un subiect care întotdeauna face pe o doamnă să fie hotărîtă!
― SînteÈ›i pornit împotriva noastră.
― ÃŽn curînd va fi rîndul ei să fie sîcîită, interveni domniÈ™oara Lucas. Mă duc să deschid pianul, Eliza; È™tii ce urmează.
― Ca prietenă, eÈ™ti o făptură tare ciudată, dorind mereu să mă produc în faÈ›a oricui È™i a tuturor. Dacă vanitatea mea ar avea veleități muzicale, ai fi de nepreÈ›uit; dar, aÈ™a cum stau lucrurile, aÈ™ dori să nu mă produc în faÈ›a acelora care sînt obiÈ™nuiÈ›i să se delecteze cu cei mai buni artiÈ™ti. TotuÈ™i, la insistenÈ›ele domniÈ™oarei Lucas, adăugă; foarte bine, dacă trebuie să fie aÈ™a, aÈ™a să fie; È™i cu o căutătură gravă spre domnul Darcy: e un vechi È™i minunat proverb pe care-l cunosc, desigur, toÈ›i cei de față:
"Þine-ți răsuflarea ca să ai cu ce-ți răci fiertura". Eu o țin pe a mea ca să-mi înalț cîntecul.
Interpretarea ei fu plăcută, dar prin nimic excepțională. După vreo două cîntece și înainte de a fi putut răspunde rugăminților unora de a mai cînta fu înlocuită la pian cu nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urîțică dintre fetele Bennet, se străduia din greu să-și desăvîrșească educația și cunoștințele și era mereu dornică să și le etaleze.
Mary nu avea nici talent, nici gust; și deși ambiția o făcuse silitoare, îi dăduse în același timp un aer pedant și încrezut, care ar fi dăunat chiar și cuiva ajuns la un grad de perfecțiune mai mare decît cel atins de ea. Elizabeth, simplă și naturală, fusese ascultată cu mult mai multă plăcere, deși nu cîntase nici pe jumătate atît de bine; pe cînd Mary, la sfîrșitul unui lung concerto, fu bucuroasă să vîneze prețuire și mulțumiri, cîntînd melodii scoțiene și irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, împreună cu tinerii Lucas și doi, trei ofițeri, se porniseră nerăbdătoare să danseze într-un capăt al salonului.
Domnul Darcy ședea în preajma lor. Într-o tăcută indignare față de modul acesta de a petrece seara, fără nici un fel de conversație; era prea cufundat în propriile sale gînduri și nici nu băgă de seamă că alături de el se afla Sir William Lucas, pînă ce acesta nu-i vorbi.
― Ce petrecere încîntătoare pentru tineret, domnule Darcy! Pînă la urmă, nimic nu se compară cu dansul. ÃŽl socotesc ca pe una dintre primele manifestări de rafinament ale societăților omeneÈ™ti civilizate.
― AveÈ›i dreptate, Sir, È™i mai prezintă în plus avantajul de a fi foarte "la modă" în societățile mai puÈ›in civilizate ale lumii ― fiecare sălbatic È™tie să danseze!
Sir William zîmbi doar.
― Prietenul dumneavoastră dansează splendid, continuă el după o pauză, cînd îl văzu pe Bingley intrînd în dans, È™i nu mă îndoiesc că sînteÈ›i È™i dumneavoastră, domnule Darcy, un adept al acestei arte.
― Cred că m-aÈ›i văzut dansînd la Meryton, Sir.
― Da, într-adevăr, È™i nu mică mi-a fost plăcerea privindu-vă. DansaÈ›i adesea la St.James?
― Niciodată, Sir.
― Nu credeÈ›i că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case?
― Este un omagiu pe care nu-l aduc niciodată vreunei case cînd pot evita s-o fac.
― AveÈ›i o reÈ™edință la Londra, înÈ›eleg.
Domnul Darcy se înclină.
― Am avut cîndva de gînd să mă instalez È™i eu acolo, pentru că îmi place o societate aleasă, dar nu am fost destul de sigur că aerul Londrei îi va prii Lady-ei Lucas.
Se opri așteptînd un răspuns, dar interlocutorul lui nu era dispus să i-l dea și, cum în clipa aceea Elizabeth se îndrepta către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de galanterie și îi strigă:
― Scumpă domniÈ™oară Eliza, de ce nu dansaÈ›i? Domnule Darcy, vă rog să-mi îngăduiÈ›i să vă prezint, în persoana acestei tinere domniÈ™oare, o încîntătoare parteneră. Nu puteÈ›i refuza să dansaÈ›i, sînt sigur, cînd aveÈ›i în față atîta frumuseÈ›e! Și, luînd mîna fetei, ar fi pus-o într-a lui Darcy care, deÈ™i surprins peste măsură, ar fi dorit să i-o ia, cînd Elizabeth È™i-o retrase brusc È™i-i spuse lui Sir William cu oarecare nervozitate:
― CredeÈ›i-mă, Sir, nu am nici cea mai mică intenÈ›ie să dansez. Vă implor să nu presupuneÈ›i că am venit spre dumneavoastră ca să solicit un partener.
Cu multă cuviință, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, dar a fost zadarnic. Elizabeth era hotărîtă; și zadarnice au fost și toate încercările lui Sir William de a o îndupleca.
― SînteÈ›i desăvîrÈ™ită la dans, domniÈ™oară Eliza, È™i este o cruzime să mă lipsiÈ›i de fericirea de a vă admira È™i, deÈ™i domnului Darcy îi displace, în general, acest amuzament, sînt convins că nu are nimic împotrivă să ne îndatoreze timp de o jumătate de oră.
― Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Elizabeth surîzînd.
― Este, într-adevăr; È™i dacă È›inem seama de obiectul tentaÈ›iei, dragă domniÈ™oară Eliza, nu ne putem mira de complezenÈ›a sa, căci cine ar putea obiecta ceva unei asemenea partenere?
Elizabeth se îndepărtă cu o privire ștrengărească. Refuzul ei nu-l supără pe domnul Darcy, care se gîndea tocmai la ea cu oarecare bunăvoință, cînd fu acostat de domnișoara Bingley.
― Pot să vă spun de ce aÈ›i căzut pe gînduri.
― Cred că nu puteÈ›i.
― Vă gîndiÈ›i cît de insuportabil ar fi să petreceÈ›i multe seri în acest fel, într-o astfel de societate; È™i, într-adevăr, sînt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m-am plictisit niciodată atît! Și toÈ›i aceÈ™ti oameni insipizi È™i totuÈ™i zgomotoÈ™i, mărunÈ›i È™i totuÈ™i plini de ei! Ce n-aÈ™ da să aud sarcasmele dumneavoastră la adresa lor.
― Presupunerea dumneavoastră este total greÈ™ită, vă asigur. Gîndul meu luneca pe un făgaÈ™ mult mai plăcut. Meditam la marea plăcere pe care È›i-o pot da doi ochi frumoÈ™i pe chipul unei femei drăguÈ›e.
Domnișoara Bingley își aținti îndată privirile pe fața lui și îi ceru să-i spună ce doamnă reușise să-i inspire asemenea reflecții. Domnul Darcy îi răspunse cu multă îndrăzneală:
― DomniÈ™oara Elizabeth Bennet.
― DomniÈ™oara Elizabeth Bennet, repetă domniÈ™oara Bingley. Sînt uluită! De cînd se bucură de această favoare? Și, mă rog, cînd să vă prezint urările mele de fericire?
― Chiar aceasta este întrebarea pe care mă aÈ™teptam s-o puneÈ›i. ImaginaÈ›ia unei doamne este foarte aprinsă; sare de la admiraÈ›ie la dragoste È™i de la dragoste la căsătorie, într-o clipă. Știam că veÈ›i fi gata să-mi prezentaÈ›i urările dumneavoastră.
― Oh! nu! Dacă luaÈ›i lucrurile atît de serios, voi considera chestiunea perfect rezolvată. VeÈ›i avea, într-adevăr, o soacră fermecătoare È™i va fi desigur mereu prezentă la Pemberley împreună cu dumneavoastră.
Darcy o ascultase cu o totală indiferență în timp ce dînsa se amuză în acest fel pe tema ce-și alesese; și deoarece calmul lui o convinsese că nu era nici un pericol, spiritele domnișoarei Bingley se revărsară în continuare.


Capitolul VII

Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o moÈ™ie cu un venit de două mii de lire anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese lăsată prin testament ― în lipsă de moÈ™tenitori direcÈ›i de parte bărbătească ― unei rude îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumuÈ™ică pentru situaÈ›ia ei, putea cu greu compensa veniturile insuficiente ale soÈ›ului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton È™i îi lăsase moÈ™tenire patru mii de lire.
Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei și îi succedase în afaceri, și un frate stabilit la Londra; într-o ramură comercială respectabilă.
Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; distanță foarte potrivită pentru tinerele domniÈ™oare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămînă, pentru a-È™i îndeplini îndatoririle față de mătuÈ™a lor È™i, față de o modistă ― chiar peste drum. Cele două fete mai mici, Catherine È™i Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atenÈ›ii; aveau È™i mai puÈ›ină minte decît surorile lor È™i, cînd nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare pînă la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineață È™i să le dea material de conversaÈ›ii pentru seară; È™i oricît de sărac în È™tiri era, în general, È›inutul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva de la mătuÈ™a lor. ÃŽn prezent, erau într-adevăr doldora È™i de veÈ™ti È™i de bucurii, căci tocmai venise în apropiere un regiment de miliÈ›ie care urma să rămînă acolo toată iarna, iar cartierul general era în Meryton.
Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor știri grozav de interesante. În fiecare zi cunoștințele lor cu privire la numele și relațiile ofițerilor sporeau. Adresele lor n-au rămas mult timp un secret pentru ele și, în curînd, au început să-i cunoască personal. Domnul Philips era în vizită cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursă de fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decît despre ofițeri; averea domnului Bingley, care dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preț în ochii lor, în comparație cu uniforma unui stegar.
După ce le ascultă o dimineață întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală:
― După cît pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sînteÈ›i două dintre cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins.
Catherine se tulbură și nu mai spuse nimic , dar Lydia, cu o perfectă indiferență, continuă să-și exprime admirația pentru căpitanul Carter și speranța de a-l întîlni în cursul zilei, deoarece în dimineața următoare acesta pleca la Londra.
― Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că eÈ™ti atît de repede dispus să-È›i crezi copiii nerozi. Dacă aÈ™ vrea să gîndesc rău de copiii cuiva, n-aÈ™ alege totuÈ™i pentru asta propriii mei copii.
― Dacă ai mei sînt niÈ™te nerozi, sper să rămîn mereu conÈ™tient de asta.
― Da, dar se întîmplă că ai noÈ™tri sînt toÈ›i foarte deÈ™tepÈ›i.
― Acesta este singurul punct ― îndrăznesc s-o cred ― în care nu sîntem de aceeaÈ™i părere. Am sperat întotdeauna că părerile noastre vor coincide pînă în cele mai mici amănunte, dar în chestiunea asta sînt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două mezine ale noastre cum nu se poate mai zănatece.
― Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aÈ™tepÈ›i să aibă mintea tatălui sau mamei lor. Cînd vor atinge vîrsta noastră, sînt sigură că nu se vor mai gîndi la ofiÈ›eri, cum nici noi nu ne gîndim. Mi-amintesc de vremurile cînd È™i mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie ― È™i, într-adevăr, în fundul inimii îmi place È™i acum; È™i dacă un tînăr colonel isteÈ›, cu cinci, È™ase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William, colonelul Forster mi s-a părut tare chipeÈ™ în uniforma lui.
― Mamă, strigă Lydia, mătuÈ™a mi-a spus că domnul colonel Forster È™i domnul căpitan Carter nu se mai duc la domniÈ™oara Watson atît de des ca la început, cînd au venit aici; îi vede acum mereu la bazar la Clarke.
Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă tocmai atunci intrase valetul cu un bilet pentru domnișoara Bennet; fusese trimis de la Netherfield și aducătorul aștepta răspuns. Cu ochii scînteind de plăcere, doamna Bennet repezi întrebare după întrebare, în timp ce Jane citea:
― Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, grăbeÈ™te-te È™i spune-ne, grăbeÈ™te-te, inimioara mea.
― Este de la domniÈ™oara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.

"Draga mea prietenă,
Dacă nu ai atîta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine È™i cu Luiza, riscăm să ne duÈ™mănim pe tot restul vieÈ›ilor noastre, căci un tête-à-tête de o zi întreagă, între două femei, nu poate să se sfîrÈ™ească fără o ceartă. Vino cît poÈ›i mai repede după primirea biletului. Fratele meu È™i ceilalÈ›i domni vor lua masa în oraÈ™ cu domnii ofiÈ›eri.

Cu toată dragostea,
Caroline Bingley"

― Cu ofiÈ›erii! exclamă Lydia; cum de nu mi-a spus mătuÈ™a nimic despre una ca asta?
― Ia masa în oraÈ™, interveni doamna Bennet. Mare ghinion!
― Pot să iau trăsura? întrebă Jane.
― Nu, draga mea, e mai bine să te duci călare, pentru că vremea e a ploaie È™i atunci o să trebuiască să rămîi acolo toată noaptea.
― Bun plan! exclamă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s-o trimită înapoi cu trăsura lor.
― Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton È™i familia Hurst nu are cai pentru ai lor.
― Mi-ar place mult mai mult să merg cu trăsura.
― Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sînt sigură. E nevoie de ei la cîmp; nu este aÈ™a, domnule Bennet?
― E nevoie de ei la cîmp mult mai des decît îi pot avea.
― Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.
Pînă la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într-adevăr că nu se putea lipsi de cai; Jane fu astfel silită să plece călare, iar mama sa o conduse pînă la ușă cu multe și vesele preziceri de vreme proastă. Speranțele sale se împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se și porni ploaia.
Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încîntată. Ploaia continuă fără încetare toată seara. Fără îndoială, Jane nu se putea întoarce.
― Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca È™i cînd meritul de a fi dezlănÈ›uit ploaia era cu totul al ei.
Pînă a doua zi de dimineață, ea n-a fost totuși conștientă de întreaga valoare a mașinațiilor sale.
Nici nu terminaseră bine micul dejun, cînd un servitor de la Netherfield se prezentă cu un bilețel pentru Elizabeth.

"Scumpa mea Lizzy,
M-am simțit foarte rău astăzi de dimineață, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri care m-a udat pînă la piele. Dragele mele prietene nici nu vor să audă să mă întorc acasă pînă nu mă voi simți bine. Ele insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, așa că nu vă alarmați dacă veți auzi că a fost chemat aici. În afară de durerea de cap și o durere în gît, nu mai am nimic."

― Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, cînd Elizabeth sfîrÈ™i de citit biletul, dacă fiica dumitale se va îmbolnăvi grav, dacă se va întîmpla să moară, vom avea mîngîierea de a È™ti că totul a fost din ordinul dumitale, în goană după domnul Bingley.
― Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de răceală. Va fi foarte bine îngrijită. Atîta vreme cît rămîne acolo, toate sînt cum nu se poate mai bine. M-aÈ™ duce s-o văd, dacă aÈ™ putea avea trăsura.
Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deși trăsura nu era disponibilă; și, cum nu călărea, singura soluție era să se ducă pe jos. Ea le împărtăși hotărîrea luată.
― Cum poÈ›i fi atît de nesăbuită încît să-È›i treacă măcar prin minte aÈ™a ceva, pe noroiul ăsta! strigă doamna Bennet. E nepotrivit să te arăți astfel acolo.
― E foarte potrivit să văd cum arată Jane ― È™i asta e tot ce doresc.
― Lizzy, îmi dai a înÈ›elege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să trimit după cai?
― Nu, deloc. Pot foarte bine să merg pe jos. DistanÈ›a nu înseamnă nimic cînd ai un motiv serios; nu sînt decît trei mile. Voi fi înapoi pentru masă.
― ÃŽÈ›i admir bunăvoinÈ›a, se amestecă Mary, dar orice impuls ar trebui să fie controlat de raÈ›iune; È™i, după părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporÈ›ie cu ceea ce doreÈ™ti sa obÈ›ii.
― Te vom conduce pînă la Meryton, spuseră Catherine È™i Lydia.
Elizabeth acceptă propunerea și cele trei domnișoare porniră împreună.
― Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte să plece.
La Meryton se despărțiră; surorile mai mici se îndreptară înspre locuința soției unuia dintre ofițeri, iar Elizabeth își continuă drumul singură, străbătînd cîmp după cîmp, sărind cu nerăbdare peste pîrleazuri și smîrcuri; în cele din urmă, ajunse în fața casei, cu gleznele obosite, ciorapii murdari și un chip strălucind de înfierbîntarea mersului.
A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toÈ›i ai casei, în afară de Jane, È™i unde apariÈ›ia Elizabethei stîrni mare uimire. Pentru doamna Hurst È™i domniÈ™oara Bingley era de neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură È™i pe o vreme imposibilă, trei mile pe jos; Elizabeth era convinsă că o dispreÈ›uiau din această cauză. Au primit-o totuÈ™i cu multă politeÈ›e, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decît simplă politeÈ›e ― era bunăvoință È™i amabilitate. Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. Cel dintîi se simÈ›ea împărÈ›it între un simțămînt de admiraÈ›ie pentru strălucirea pe care efortul o dăduse chipului ei È™i unul de îndoială, întrebîndu-se dacă împrejurarea merita ca ea să vină de atît de departe, singură. Cel de-al doilea domn se gîndea numai la micul său dejun.
Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea mulțumitor. Domnișoara Bennet dormise prost; și, cu toate că se sculase, avea febră mare și nu se simțea destul de bine pentru a putea părăsi camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă imediat la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încîntată s-o vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult de vorbă; și cînd domnișoara Bingley ieși, lăsîndu-le singure, ea nu putu spune cine știe ce; își exprimă numai recunoștința pentru deosebita gentilețe cu care fusese tratată. Elizabeth se ocupă în tăcere de bolnavă.
După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu È™i ea să le îndrăgească, văzînd cîtă afecÈ›iune È™i solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi È™i spiÈ›erul care după ce examină bolnava, spuse ― ceea ce era de la sine înÈ›eles ― că aceasta răcise foarte tare È™i că trebuiau să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou in pat È™i promise să-i trimită doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura È™i o durea capul îngrozitor. Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă, È™i nici celelalte doamne nu lipsiră mult de lîngă ea; domnii ieÈ™iseră È™i ele nu aveau de fapt nimic altceva de făcut.
Cînd ceasul bătu ora trei, Elizabeth simÈ›i că era timpul să plece È™i pomeni ― fără să fie prea încîntată ― de lucrul acesta. DomniÈ™oara Bingley ii oferi trăsura È™i Elizabeth aÈ™tepta ca aceasta să mai stăruie puÈ›in înainte de a primi, cînd Jane manifestă o asemenea îngrijorare la gîndul de a se despărÈ›i de sora ei, încît domniÈ™oara Bingley se văzu obligată să schimbe propunerea de a-i oferi trăsura în invitaÈ›ia de a rămîne, pentru moment, la Netherfield. Elizabeth acceptă plină de recunoÈ™tință È™i un servitor fu apoi trimis la Longbourn pentru a înÈ™tiinÈ›a familia că va rămîne acolo È™i pentru a le aduce veÈ™minte de schimb.


Capitolul VIII

La orele cinci, cele două doamne se retraseră ca să se schimbe pentru masa de seară È™i la È™ase È™i jumătate Elizabeth fu poftită la cină. Ea nu putu da un răspuns îmbucurător potopului de întrebări politicoase, printre care le remarcă, încîntată, pe cele pline de o caldă solicitudine ale domnului Bingley, Jane nu se simÈ›ea deloc mai bine. La auzul acestei veÈ™ti, surorile repetară de trei, patru ori că erau grozav de mîhnite, că era grozav de neplăcut să fii grav răcit È™i că le displăcea teribil cînd erau ele însele bolnave ― pe urmă nu se mai gîndiră nici un moment la acest lucru; indiferenÈ›a lor față de Jane, cînd aceasta nu era de față, o făcea pe Elizabeth să resimtă vechea ei antipatie pentru ele.
Fratele lor era, într-adevăr, singurul din familie pe care-l putea privi cu plăcere. Îngrijorarea lui pentru Jane era vădită, iar atențiile față de ea însăși, încîntătoare; acestea o împiedicară să se simtă atît de nepoftită pe cît credea că este în ochii celorlalți. Nimeni, în afară de el, nu o lua în seamă. Domnișoara Bingley era preocupată de domnul Darcy; sora ei, nu mai puțin; în ceea ce-l privea pe domnul Hurst, lîngă care ședea Elizabeth, acesta era un bărbat indolent, care nu trăia decît pentru mîncare, băutură și jocul de cărți și care, aflînd că dînsa prefera o mîncare simplă în locul unui ragout nu mai găsi ce să-i spună.
Cînd se sfîrÈ™i cina, Elizabeth se reîntoarse lîngă Jane È™i, cum se închise uÈ™a în urma ei, domniÈ™oara Bingley se porni s-o vorbească de rău. Purtarea Elizabethei fu calificată ca foarte rea, într-adevăr ― un amestec de mîndrie È™i impertinență; nu avea nici conversaÈ›ie, nici stil, nici gust È™i nu era nici frumoasă.
La fel gîndea și doamna Hurst care adăugă:
― Pe scurt, n-are nici o calitate, în afară de aceea că este un as al mersului pe jos. N-am să uit în viaÈ›a mea apariÈ›ia ei aici, astăzi de dimineață. ÃŽntr-adevăr arăta ca o sălbatică.
― Chiar aÈ™a, Luiza. Cu greu mi-am putut păstra seriozitatea. O neghiobie, să vină aici. De ce, mă rog, a trebuit să gonească peste cîmpuri, pentru o răceală a surorii ei? Cu părul în aÈ™a neorînduială, atît de răvășit!
― Da, È™i juponul; sper că i-ai văzut juponul. Tăvălit prin noroi, de un lat de palmă ― sînt absolut sigură; È™i fusta lăsată în jos ca să-l ascundă, fără să izbutească.
― Portretul făcut de tine, Luiza, s-ar putea să fie foarte exact, spuse Bingley, dar eu nu am băgat nimic de seamă. Mi s-a părut că domniÈ™oara Eliza Bennet arăta nespus de bine, azi-dimineață cînd a intrat aici. Nici n-am observat juponul murdar.
― Dumneata l-ai remarcat, de bună seamă, domnule Darcy, spuse domniÈ™oara Bingley, È™i înclin să cred că nu È›i-ar plăcea s-o vezi pe sora dumitale prezentîndu-se astfel.
― Desigur, nu.
― Auzi, să meargă trei mile sau patru, sau cinci, sau cîte or fi, cu noroiul trecîndu-i peste glezne, È™i singură, singură de tot! Ce-a vrut să arate cu asta? Mi se pare că asta dovedeÈ™te un gen oribil de independență plină de înfumurare È™i o indiferență, cu totul provincială, față de etichetă.
― DovedeÈ™te dragoste pentru sora ei, ceea ce este încîntător, interveni Bingley.
― Mă tem, domnule Darcy, remarcă aproape în È™oaptă domniÈ™oara Bingley, că această întîmplare a alterat, întrucâtva, admiraÈ›ia dumitale pentru ochii ei frumoÈ™i.
― Deloc, replică el, efortul le dăduse È™i mai multă strălucire.
Urmă o mică tăcere, apoi doamna Hurst reluă firul.
― O preÈ›uiesc foarte mult pe Jane Bennet ― este într-adevăr o fată tare drăguță ― È™i doresc din toată inima să se căpătuiască bine, dar, cu asemenea părinÈ›i È™i cu rude atît de modeste, mă tem că nu prea are È™anse.
― Te-am auzit ― cred ― spunînd că au un unchi, avocat la Meryton.
― Da, È™i mai au unul care locuieÈ™te pe undeva prin apropiere de Cheapside.
― Asta este culmea! adăugă sora ei È™i izbucniră în hohote de rîs.
― Dacă ar avea atîția unchi cît să umple întregul Cheapside, exclamă Bingley, asta tot nu le-ar face, nici cu o iotă, mai puÈ›in fermecătoare.
― Le-ar micÈ™ora însă simÈ›itor È™ansele de a se mărita cu bărbaÈ›i cu o oarecare greutate în lume, replică Darcy.
Bingley nu răspunse nimic; surorile lui însă îl aprobară cu entuziasm și continuară să facă haz pe seama vulgarității rudelor dragei lor prietene.
TotuÈ™i, cînd ieÈ™iră din sufragerie, s-au dus ― iarăși pline de tandreÈ›e ― în camera bolnavei, unde au rămas pînă ce au fost poftite la cafea. Jane se simÈ›ea încă foarte rău È™i Elizabeth n-o mai lăsă singură, nici o clipă, pînă seara tîrziu, cînd avu mîngîierea de a-È™i vedea sora dormind, È™i atunci i se păru mai curînd potrivit, decît plăcut, să coboare în salon. Cînd intră, îi găsi pe toÈ›i jucînd "100" È™i fu imediat poftită să ia parte la joc; dar, bănuind că jucau tare, se scuză pretextînd starea surorii sale È™i spunînd că-È™i va petrece puÈ›inul timp cît va rămîne jos, cu o carte. Domnul Hurst o privi mirat.
― PreferaÈ›i cititul, jocului de cărÈ›i? Foarte ciudat! se miră el.
― DomniÈ™oara Eliza Bennet, interveni domniÈ™oara Bingley, dispreÈ›uieÈ™te jocul de cărÈ›i. E o mare cititoare È™i nu găseÈ™te plăcere în nimic altceva.
― Nu merit nici asemenea preÈ›uire, nici asemenea critică. Nu sînt o mare cititoare È™i găsesc plăcere în multe alte lucruri.
― ÃŽn a vă îngriji sora, sînt sigur, spuse Bingley. Sper că plăcerea dumneavoastră va fi curînd È™i mai mare, văzînd-o iar sănătoasă.
Elizabeth îi mulÈ›umi din toată inima, apoi se îndreptă spre o masă pe care se aflau cîteva cărÈ›i. El se oferi să-i mai aducă altele ― tot ceea ce se găsea în biblioteca sa.
― Ce mult aÈ™ dori să am o colecÈ›ie mai mare, spre bucuria dumneavoastră È™i cinstea mea; sînt însă cam leneÈ™ È™i, deÈ™i nu am multe cărÈ›i, am mai multe decît am răsfoit vreodată.
Elizabeth îl asigură că se putea perfect mulțumi cu cele care se găseau acolo.
― Sînt uimită, spuse domniÈ™oara Bingley, că tatăl meu a lăsat o colecÈ›ie atît de mică de cărÈ›i. Ce bibliotecă minunată aveÈ›i la Pemberley, domnule Darcy!
― Ar trebui să fie bună, răspunse el, căci reprezintă strădania multor generaÈ›ii.
― Și apoi, dumneata însuÈ›i ai îmbogățit-o atît! Mereu cumperi cărÈ›i.
― Nu pot concepe să-È›i neglijezi biblioteca personală, în zilele noastre.
― S-o neglijezi! Sînt sigură că nu neglijaÈ›i nimic din ce ar putea adăuga ceva la frumuseÈ›ile acelei nobile reÈ™edinÈ›e. Charles, cînd îți vei construi casa ta, aÈ™ dori să, fie măcar pe jumătate atît de încîntătoare pe cît e Pemberley.
― Și eu la fel.
― Te-aÈ™ sfătui să cumperi un loc în vecinătate È™i să iei Pemberley ca model; în Anglia nu există È›inut mai minunat ca Derbyshire.
― Cu dragă inimă. Voi cumpăra chiar reÈ™edinÈ›a Pemberley, dacă Darcy mi-o vinde.
― Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles.
― Pe cinstea mea, Caroline, cred că e mult mai posibil să capeÈ›i Pemberley-ul cumpărîndu-l, decît copiindu-l.
Elizabeth era atît de prinsă de ceea ce se petrecea, încît nu se prea putea concentra asupra cărții; așa că o lăsă curînd deoparte, se apropie de masa de joc și se așeză între domnul Bingley și sora lui mai mare, ca să privească jocul.
― DomniÈ™oara Darcy a crescut mult de astă-primăvară? continuă domniÈ™oara Bingley; este oare cît mine de înaltă?
― Cred că da. E cam de înălÈ›imea domniÈ™oarei Elizabeth Bennet; chiar mai înaltă.
― Ce dor îmi e s-o văd din nou! N-am întîlnit niciodată pe cineva care să mă fi încîntat mai mult. Ce înfățiÈ™are, ce maniere, È™i atît de desăvîrÈ™ită pentru vîrsta ei! Cîntă dumnezeieÈ™te la pian.
― Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reuÈ™esc toate tinerele domniÈ™oare să fie atît de desăvîrÈ™ite.
― DesăvîrÈ™ite! Toate tinerele domniÈ™oare! Dragul meu Charles, ce vrei să spui?
― Da, toate, cred. Toate pictează măsuÈ›e, È™i îmbracă paravane, È™i împletesc punguÈ›e. Nu cunosc una care să nu È™tie să facă toate astea È™i, pe cuvînt, nu mi s-a întîmplat să mi se vorbească pentru prima oară de vreo domniÈ™oară, fără să mi se spună cît e de desăvîrÈ™ită.
― Lista dumitale cuprinzînd enumerarea însuÈ™irilor comune atîtor domniÈ™oare, spuse Darcy, este mult prea adevărată. Cuvîntul este însă folosit pentru o mulÈ›ime de femei care nu-l merită decît pentru că îmbracă paravane È™i împletesc punguÈ›e; dar eu personal sînt departe de a fi de acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general. Nu mă pot lăuda că aÈ™ avea, printre toate cunoÈ™tinÈ›ele mele, mai mult de o jumătate de duzină care să fie cu adevărat desăvîrÈ™ite.
― Nici eu, sînt convinsă, conchise domniÈ™oara Bingley.
― Atunci, remarcă Elizabeth, desigur că ideea dumneavoastră despre o femeie desăvîrÈ™ită este foarte cuprinzătoare.
― Da! Foarte cuprinzătoare! repetă Darcy.
― Oh! desigur, strigă susÈ›inătoarea-i devotată, nimeni nu poate fi considerat desăvîrÈ™it, dacă nu depășeÈ™te ceea ce poÈ›i întîlni în mod obiÈ™nuit. O femeie trebuie să cunoască bine muzica, pictura, cîntul, dansul È™i limbile moderne, pentru a merita acest calificativ; È™i, în afară de acestea toate, trebuie să aibă încă un nu È™tiu ce în înfățiÈ™area ei, în felul ei de a merge, în tonul glasului, în È›inuta È™i felul său de a se exprima; altfel nu merită calificativul acesta decît pe jumătate.
― Trebuie să posede într-adevăr toate aceste însuÈ™iri, confirmă Darcy; È™i la acestea toate, mai trebuie totuÈ™i să adauge încă ceva È™i mai esenÈ›ial ― îmbogățirea minÈ›ii sale printr-o lectură neîntreruptă.
― Nu mă miră faptul că nu cunoaÈ™teÈ›i decît È™ase femei desăvîrÈ™ite. ÃŽn aceste condiÈ›ii, m-ar mira să cunoaÈ™teÈ›i măcar una.
― SînteÈ›i atît de pornită împotriva propriului dumneavoastră sex, încît vă îndoiÈ›i de această posibilitate?
― Eu nu am văzut niciodată o astfel de femeie. Eu nu am văzut niciodată îmbinate laolaltă atîta har, È™i gust, È™i hărnicie, È™i distincÈ›ie...
Doamna Hurst și domnișoara Bingley se revoltară de injustețea îndoielii exprimate de Elizabeth și continuau amîndouă să protesteze, spunînd că ele cunoșteau o mulțime de femei care corespundeau acestei descrieri, cînd domnul Hurst le cheamă la ordine, cu reproșuri amare pentru lipsa lor de atenție la joc. Intervenția lui puse capăt oricărei conversații și, după cîteva clipe, Elizabeth ieși din salon.
― Eliza Bennet, spuse domniÈ™oara Bingley, cînd uÈ™a se închise în urma ei, este una dintre acele domniÈ™oare care doresc să se pună în valoare în faÈ›a sexului opus prin subaprecierea propriului lor sex, È™i sistemul reuÈ™eÈ™te, cred, cu mulÈ›i bărbaÈ›i; dar, după părerea mea, acesta este un mijloc vrednic de dispreÈ›, un procedeu josnic.
― Fără îndoială, răspunse Darcy, căruia îi fusese mai ales adresată această remarcă, josnicie există în toate mijloacele pe care doamnele își îngăduie uneori să le folosească pentru a captiva. Tot ce are afinitate cu viclenia e vrednic de dispreÈ›.
Domnișoara Bingley n-a fost destul de mulțumită de răspunsul lui, pentru a mai continua discuția pe această temă.
Elizabeth reveni numai pentru a-i informa că sora ei se simțea mai rău și că nu putea pleca de lîngă ea. Bingley porunci să fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui însă, convinse că avizul unui spițer de țară nu putea fi de nici un folos, au fost de părere să fie trimis un curier la oraș, după unul dintre doctorii cei mai renumiți. Elizabeth nici nu a vrut să audă de așa ceva, dar nu se împotrivea propunerii fratelui lor și hotărîră ca, a doua zi dis-de-dimineață, să fie chemat domnul Jones, în cazul că sora ei nu se va simți incontestabil mai bine. Bingley era foarte abătut; surorile sale au declarat că erau nenorocite. Cu toate acestea, după cină, și-au alinat durerea cîntînd duete; el însă nu a putut găsi o mai bună ușurare a durerii sale decît dînd instrucțiuni menajerei să aibă toată grija de bolnavă și de sora ei.


Capitolul IX

Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale și dimineața avu bucuria de a putea da un răspuns mulțumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupîneasă și, nițel mai târziu, celor două elegante cameriste ale surorilor lui. Totuși, în ciuda acestei îmbunătățiri, ea ceru să se trimită un bilețel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane și să judece chiar dînsa ce trebuie făcut. Biletul a fost imediat expediat și tot atît de urgent s-au îndeplinit și cele cuprinse în el. Doamna Bennet, însoțită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun.
Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzînd-o, își dădu seama că boala fiicei sale nu era îngrijorătoare È™i nu prea dorea ca Jane să se facă bine atît de repede, deoarece însănătoÈ™irea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă ― prin urmare ― de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; È™i nici spiÈ›erul, care sosise cam în acelaÈ™i timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puÈ›in cu Jane, la invitaÈ›ia personală a domniÈ™oarei Bingley, mama È™i cele trei fiice o însoÈ›iră în sufrageria mică. Bingley le întîmpină exprimîndu-È™i speranÈ›a că doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decît se aÈ™teptase.
― Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puÈ›in de gentileÈ›ea dumneavoastră,
― S-o luaÈ›i de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de aÈ™a ceva. Sora mea, sînt sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru.
― PuteÈ›i conta, doamnă, spuse domniÈ™oara Bingley cu o rece politeÈ›e, că domniÈ™oara Bennet se va bucura de toată atenÈ›ia posibilă cîtă vreme se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu mulțumirile.
― Sînt încredinÈ›ată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atît de buni nu È™tiu ce s-ar fi ales de ea; deoarece este într-adevăr foarte bolnavă È™i suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, că aÈ™a e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sînt nici la degetul ei mic. AveÈ›i o cameră tare dulce, domnule Bingley, È™i o priveliÈ™te încîntătoare înspre cărarea aceasta cu pietriÈ™. Nu È™tiu, în tot È›inutul, un loc care să se compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte să plecaÈ›i curînd de aici, deÈ™i aveÈ›i un contract pe termen scurt.
― Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aÈ™ zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuÈ™i stabilit aici.
― Chiar aÈ™a mi-am închipuit că sînteÈ›i, exclamă Elizabeth.
― ÃŽncepeÈ›i să mă cunoaÈ™teÈ›i, nu? spuse Bingley întorcîndu-se către ea.
― Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect.
― AÈ™ dori să pot lua afirmaÈ›ia dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atît de transparent ― mă tem că e jalnic.
― Asta e după cum se-ntîmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai mică preÈ›uire decât o fire ca a dumneavoastră.
― Lizzy, strigă mama sa, adu-È›i aminte unde te afli È™i nu-È›i lua nasul la purtare, aÈ™a cum îți îngăduim să faci acasă.
― N-am È™tiut, continuă Bingley imediat, că vă ocupaÈ›i cu studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu amuzant.
― Da, iar firile complicate sînt cele mai amuzante. Ele prezintă, cel puÈ›in, acest avantaj.
― ViaÈ›a la È›ară, interveni Darcy, îți poate oferi în general prea puÈ›ine subiecte pentru un asemenea studiu. La È›ară te miÈ™ti într-o societate foarte restrînsă È™i lipsită de variaÈ›ie.
― Dar oamenii se schimbă atît de mult, încît mereu, mereu poÈ›i observa ceva nou la ei.
― Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jignită de felul lui de a vorbi despre viaÈ›a la È›ară. Vă asigur că se întîmplă din astea tot atît de mult È™i la È›ară ca È™i la oraÈ™.
Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut într-altă parte. Doamna Bennet, care-și închipuia că repurtase o totală victorie asupra lui, continuă triumfătoare:
― ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, nu găsesc că Londra ar prezenta cine È™tie ce avantaje, în afară de magazine È™i localuri publice. ViaÈ›a la È›ară este infinit mai plăcută, nu-i aÈ™a, domnule Bingley?
― Cînd sînt la È›ară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte să plec de acolo, iar cînd sînt la oraÈ™, simt cam acelaÈ™i lucru. Au fiecare avantajele lor È™i pot fi tot atît de fericit È™i într-o parte È™i-n cealaltă.
― Da, pentru că sînteÈ›i aÈ™a cum trebuie să fie un om, dar domnul de colo ― È™i-È™i aruncă ochii înspre Darcy ― pare să creadă că viaÈ›a la È›ară nu înseamnă absolut nimic.
― Vai, mamă, te înÈ™eli! spuse Elizabeth, roÈ™ind pentru mama sa. L-ai înÈ›eles total greÈ™it pe domnul Darcy. Dînsul a vrut să spună că la È›ară nu găseÈ™ti o gamă atît de variată de oameni ca la oraÈ™, ceea ce trebuie să recunoÈ™ti că este adevărat.
― Sigur, draga mea, n-a zis nimeni că găseÈ™ti; dar în ceea ce priveÈ™te ocazia de a întîlni multă lume aici, cred că sînt puÈ›ine localități mai mari. Eu una È™tiu că sîntem în vizită cu douăzeci È™i patru de familii.
Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se stăpînească. Sora lui fu mai puțin delicată și-și îndreptă ochii către domnul Darcy, cu un surîs foarte expresiv. Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe gîndurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de cînd plecase ea de acasă.
― Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încîntător e Sir William; nu este aÈ™a, domnule Bingley? Un bărbat atît de elegant! Atît de amabil È™i de degajat! GăseÈ™te întotdeauna un cuvînt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre bună-creÈ™tere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante È™i nu-È™i dezlipesc niciodată buzele se înÈ™ală amarnic.
― Charlotte a luat masa la noi?
― Nu, a È›inut morÈ›iÈ™ să plece acasă. ÃŽmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, domnule Bingley, eu È›in slugi care se pricep să facă treabă. Fetele mele sînt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie capul È™i domniÈ™oarele Lucas sînt un soi foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sînt arătoase! Nu că eu aÈ™ socoti-o pe Charlotte atît de urîtă! Și, pe urmă, ea este prietena noastră intimă.
― Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley.
― Vai, da! Dar trebuie să recunoaÈ™teÈ›i că e foarte urîtă. Lady Lucas a spus È™i ea adeseori lucrul ăsta È™i mă invidiază pentru frumuseÈ›ea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane ― nu se vede des fată mai frumoasă. AÈ™a spune toată lumea. Nu mă iau după ce simt eu. Cînd avea numai cincisprezece ani, un domn care stătea la fratele meu Gardiner, în oraÈ™, se îndrăgostise atît de tare de Jane, încît cumnată-mea era sigură c-o s-o ceară înainte să plece de la ei. TotuÈ™i n-a cerut-o. Poate a găsit că era prea tînără. A scris totuÈ™i niÈ™te versuri despre ea; È™i tare drăguÈ›e mai erau.
― Și cu asta s-a sfîrÈ™it È™i dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. MulÈ›i s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.
― Am fost obiÈ™nuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste, spuse Darcy.
― Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, sănătoasă. Totul hrăneÈ™te ceea ce este deja viguros. Dar, dacă e vorba numai de o înclinaÈ›ie uÈ™oară, superficială, sînt convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă.
Darcy zâmbi doar, și liniștea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus. După o scurtă tăcere, doamna Bennet reîncepu să-i mulțumească domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzîndu-se că-l deranja și cu prezența Elizei. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească politețe și o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni politicoasă și să spună ceea ce se cuvenea. Ea își făcu datoria fără prea multă bunăvoință; dar doamna Bennet se simți mulțumită și, curînd după aceasta, ceru să-i vină trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete șușotiseră între ele și hotărîseră ca mezina să-i amintească domnului Bingley promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield.
Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos și o fire veselă; era preferata mamei sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnică și avea un fel de siguranță de sine firească; aceasta se transformase în îndrăzneală, datorită atențiilor ofițerilor încurajați de propria ei frivolitate și de mesele copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să-i vorbească domnului Bingley despre bal și îi aminti, cu bruschețe, de promisiunea făcută, adăugînd că ar fi un lucru tare rușinos dacă nu și-ar respectat-o. Răspunsul lui la acest atac neașteptat fu o încîntare pentru urechile doamnei Bennet.
― Sînt cu totul gata, vă asigur, să-mi È›in promisiunea; È™i, cînd sora dumneavoastră se va însănătoÈ™i, va trebui ― dacă vă face plăcere ― să fixaÈ›i precis ziua balului. Dar nu cred c-aÈ›i dori să dansaÈ›i, atîta vreme cît dînsa este suferindă.
Lydia se declară mulțumită.
― Oh, da, ar fi mult mai bine să aÈ™teptăm ca Jane să se însănătoÈ™ească È™i, foarte probabil, pînă atunci domnul căpitan Carter va fi înapoi la Meryton. Și după ce veÈ›i da dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea È™i ei unul. Am să-i spun domnului colonel Forster că ar fi ruÈ™inos dacă n-ar face-o.
Apoi, doamna Bennet și fiicele sale plecară, iar Elizabeth se întoarse numaidecît la Jane, lăsînd pe cele două doamne și pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei și a familiei sale; totuși nu-l putură determina să înceapă s-o ponegrească pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor domnișoarei Bingley asupra ochilor frumoși.


Capitolul X

Ziua trecu cam tot cum trecuse și cea dintîi. Doamna Hurst și domnișoara Bingley petrecură, în cursul dimineții, cîteva ore cu bolnava care continua, deși încet, să se refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. Totuși masa de "100" nu mai apăru. Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domnișoara Bingley, stînd lîngă el, îl privea cum scrie și-i sustrăgea mereu atenția cu mesaje pentru sora lui. Domnul Hurts și domnul Bingley jucau pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul.
Elizabeth se apucă să brodeze ceva și se amuza destul de bine, observînd cele ce se petreceau între domnul Darcy și domnișoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, cînd pentru caligrafia lui, cînd pentru rîndurile lui drepte, cînd pentru lungimea scrisorii, și perfecta indiferență cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; și toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amîndoi.
― Ce încîntată va fi domniÈ™oara Darcy să primească o astfel de scrisoare!
Darcy nu răspunse.
― ScrieÈ›i neobiÈ™nuit de repede.
― Vă înÈ™elaÈ›i; scriu destul de încet.
― Ce multe scrisori aveÈ›i prilejul să scrieÈ›i în cursul unui an ― scrisori de afaceri, de asemeni! Ce odioase cred că sînt!
― Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea È™i nu a dumneavoastră.
― Vă rog, spuneÈ›i-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de dînsa.
― La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată.
― Mă tem că nu sînteÈ›i mulÈ›umit de pana dumneavoastră. DaÈ›i-mi voie să v-o pregătesc eu È™tiu să pregătesc splendid pana de scris.
― MulÈ›umesc, dar întotdeauna mi-o pregătesc singur.
― Cum de reuÈ™iÈ›i să scrieÈ›i atît de uniform?
El tăcu.
― SpuneÈ›i-i surorii dumneavoastră că sînt încîntată de progresul pe care-l face la harpă È™i, vă rog, aduceÈ›i-i la cunoÈ™tință că am rămas extaziată de micul È™i frumosul ei model pentru măsuță È™i că-l găsesc infinit superior celui făcut de domniÈ™oara Grantley.
― ÃŽmi îngăduiÈ›i oare să amîn extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i fac cinstea cuvenită.
― Oh! Nu are nici o importanță. O voi vedea pe domniÈ™oara Darcy în luna ianuarie. ÃŽi scrieÈ›i totdeauna scrisori atît de fermecătoare È™i de lungi, domnule Darcy?
― Da, ele sînt în general lungi; dacă sînt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sînt eu acela care s-o poată spune.
― Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu uÈ™urință o scrisoare lungă nu poate să scrie prost.
― Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Caroline, interveni fratele ei, căci el nu scrie uÈ™or. ÃŽÈ™i alege cu prea mare grijă cuvintele; nu este aÈ™a, Darcy?
― Felul meu de a scrie se deosebeÈ™te mult de al tău.
― Oh! exclamă domniÈ™oara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putință. Jumătate din cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzgăleÈ™te.
― Ideile îmi curg atît de repede, încît nu am timpul să le exprim; È™i, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele nu transmit nici o idee celor cărora le scriu.
― Modestia dumneavoastră, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează ― fireÈ™te ― reprobarea.
― Nimic nu este mai înÈ™elător, spuse Darcy, decît falsa modestie. Ea înseamnă adesea neglijență în opinii È™i, uneori, laudă indirectă.
― Și în care dintre aceste două intră ultima mea neînsemnată probă de modestie?
― Laudă indirectă, căci te mîndreÈ™ti cu defectele tale la scris, deoarece eÈ™ti convins că ele provin dintr-o rapiditate de gîndire È™i neglijență în transpunere care, dacă nu e de admirat, este ― crezi tu ― deosebit de interesantă. Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna preÈ›uită de cel care o are È™i care adesea nu dă nici o atenÈ›ie imperfecÈ›iunii execuÈ›iei. Cînd i-ai spus doamnei Bennet azi-dimineață că, dacă te-ai hotărî vreodată să pleci din Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric, ca un elogiu pe care È›i-l aduceai singur; totuÈ™i, ce găseÈ™ti atît de lăudabil într-o grabă care poate lăsa nefăcute treburi foarte importante È™i care nu poate fi de real folos nici È›ie, nici nimănui?
― Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-È›i aminteÈ™ti seara de toate năzbîtiile spuse dimineaÈ›a! Și totuÈ™i, pe cuvîntul meu de cinste, am crezut că e adevărat ceea ce am spus despre mine È™i aÈ™a cred È™i acum. Prin urmare, cel puÈ›in nu mi-am atribuit calitatea de om inutil grăbit numai È™i numai pentru a mă lăuda în faÈ›a doamnelor.
― Presupun că aÈ™a ai crezut, dar nu sînt deloc convins că ai pleca atît de grabnic. Purtarea ta ar depinde de împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i cunosc, È™i dacă, în clipa cînd ai încăleca, un prieten È›i-ar spune: "Bingley, ar fi mai bine să rămâi pînă săptămîna viitoare"', probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; È™i dacă È›i-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămîi o lună.
― N-aÈ›i dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decît că domnul Bingley nu s-a preÈ›uit îndeajuns. Dumneavoastră l-aÈ›i lăudat acum mai mult decît a făcut-o el însuÈ™i.
― Vă sînt foarte recunoscător, spuse Bingley, pentru că aÈ›i transformat cele spuse de prietenul meu într-o preÈ›uire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că daÈ›i lucrurilor o întorsătură la care acest domn nici nu s-a gîndit; părerea lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea pomenită, aÈ™ refuza net È™i aÈ™ da pinteni calului, gonind cît mai repede.
― Ar considera atunci domnul Darcy că bruscheÈ›ea primei dumneavoastră hotărîri e compensată de încăpățînarea cu care vă È›ineÈ›i de ea?!
― Pe cuvîntul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are de spus.
― Vă aÈ™teptaÈ›i acum să justific păreri pe care vă place să le numiÈ›i ale mele, dar pe care nu le-am recunoscut niciodată ca atare. Luînd totuÈ™i cazul ca fiind aÈ™a cum îl prezentaÈ›i dumneavoastră, nu trebuie să uitaÈ›i, domniÈ™oară Bennet, că am presupus că prietenul care doreÈ™te întoarcerea celuilalt din drum È™i amînarea hotărîrii lui de a pleca n-a făcut decît să-È™i exprime dorinÈ›a, i-a cerut aceasta fără un singur argument justificator.
― A ceda fără ezitare ― simplu ― la insistenÈ›a unui prieten nu are nici un merit în ochii dumneavoastră.
― A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru înÈ›elegerea nici unuia dintre ei.
― ÃŽmi pare, domnule Darcy, că nu puneÈ›i preÈ› pe înrîurirea pe care o au prietenia È™i dragostea. PreÈ›uirea pe care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i îndeplineÈ™ti cererea fără să mai aÈ™tepÈ›i argumente care să te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe care l-aÈ›i imaginat dumneavoastră referitor la domnul Bingley. Poate că ar fi mai bine să aÈ™teptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de acÈ›iune. Dar în general È™i-n cazuri obiÈ™nuite, între prieteni, cînd unul dintre ei doreÈ™te ca celălalt să schimbe o hotărîre fără prea mare importanță, aÈ›i avea o proastă părere despre aceia care e de acord cu dorinÈ›a prietenului său, fără să aÈ™tepte să fie convins cu argumente?
― Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai multă precizie, gradul de importanță al cererii respective, precum È™i gradul de apropiere dintre prieteni?
― Oh, desigur, spuse Bingley, să auzim tot, toate amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălÈ›imea È™i grosimea lor comparativă, pentru că acestea, domniÈ™oară Bennet, au în discuÈ›ie mai multă greutate decît vă daÈ›i dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atît de mare È™i de falnic în comparaÈ›ie cu mine, nu aÈ™ avea pentru el nici jumătate din deferenÈ›a pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai oribil decît Darcy, în anumite împrejurări È™i în anumite locuri ― acasă la el în special ― într-o seară de duminică în care nu are nimic de făcut.
Domnul Darcy zîmbi; Elizabeth avu impresia că se simțea jignit și de aceea își stăpîni rîsul. Domnișoara Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy și își mustră fratele pentru absurditățile spuse.
― Văd ceea ce urmăreÈ™ti, Bingley, îi spuse prietenul său. Nu-È›i plac discuÈ›iile È™i doreÈ™ti s-o înăbuÈ™i pe cea de acum.
― Poate că nu-mi plac. DiscuÈ›iile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu È™i domniÈ™oara Bennet aÈ›i amîna-o pe cea de față pînă ce voi ieÈ™i din cameră, v-aÈ™ rămîne foarte îndatorat; după aceea puteÈ›i spune despre mine tot ce vreÈ›i.
― Ceea ce doriÈ›i, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un sacrificiu din partea mea; iar domnul Darcy ar face mult mai bine să-È™i sfîrÈ™ească scrisoarea.
Domnul Darcy îi urmă sfatul și se apucă îndată de scris.
Cînd sfîrși, ceru domnișoarei Bingley și Elizabethei favoarea de a asculta puțină muzică. Domnișoara Bingley se îndreptă cu vioiciune spre pian și, după o politicoasă invitație, adresată Elizabethei de a cînta prima, ceea ce aceasta refuză cu tot atîta politețe, dar mai hotărît, se așeză ea însăși.
Doamna Hurst cîntă împreună cu sora ei, și în timp ce ele erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia niște caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau ochii domnului Darcy asupra ei.
Îi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admirației unui bărbat atît de important, dar era încă și mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. În cele din urmă, nu putu totuși să-și închipuie decît că îi atrăsese atenția deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai nepotrivit și mai de reprobat decît în oricare altul dintre cei prezenți. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puțin ca să-i pese de aprobarea lui.
După cîteva cîntece indiene, domnișoara Bingley aduse o variație cu un vioi cîntec scoțian și atunci domnul Darcy, apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse:
― DomniÈ™oară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitaÈ›i de acest prilej pentru a dansa o ScoÈ›iană?
Ea surîse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea.
― Oh, v-am auzit, dar n-am putut hotărî imediat ce răspuns să vă dau. Știu că doreaÈ›i să vă spun "da" ca să aveÈ›i satisfacÈ›ia de a-mi dispreÈ›ui gustul; dar mie îmi face întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri È™i să lipsesc oamenii de satisfacÈ›ia unui dispreÈ› premeditat. M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc cîtuÈ™i de puÈ›in să dansez o ScoÈ›iană È™i, acum, dispreÈ›uiÈ›i-mă, dacă îndrăzniÈ›i.
― Cu adevărat, nu îndrăznesc.
Elizabeth, care se așteptase să-l fi jignit, rămase uluită de gentilețea lui; era însă în felul ei de a fi un amestec de drăgălășenie și malițiozitate care o făceau incapabilă de a jigni pe cineva; iar Darcy nu fusese în viața lui vrăjit de o femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc inferioritatea rudelor ei, dînsul s-ar fi aflat oarecum în pericol.
Domnișoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pentru a fi geloasă, și marea ei îngrijorare pentru însănătoșirea dragei sale prietene Jane era alimentată, întrucîtva, de dorința de a se vedea scăpată de sora acesteia.
Încerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie și despre fericirea ce-l aștepta într-o asemenea alianță.
― Sper, îi spuse a doua zi, pe cînd se plimbau împreună printre boschete, că atunci cînd fericitul eveniment va avea loc, îi veÈ›i da soacrei dumneavoastră a înÈ›elege ce folositor este să-È™i È›ină gura; È™i, dacă puteÈ›i reuÈ™i, lecuiÈ›i-le pe fetele mai mici de a se È›ine după ofiÈ›eri. Și, dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atît de delicat, încercaÈ›i să stăviliÈ›i acel ceva minuscul, la limita dintre orgoliu È™i impertinență, din firea doamnei dumneavoastră.
― Mai aveÈ›i È™i altceva să-mi propuneÈ›i pentru fericirea mea conjugală?
― Oh! da! DaÈ›i ordin să se atîrne în galeria de la Pemberley portretele unchiului È™i mătuÈ™ii Philips. PuneÈ›i-le lîngă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, judecătorul. Sînt în aceeaÈ™i profesiune ― È™tiÈ›i ― numai pe poziÈ›ii diferite. Cît priveÈ™te portretul dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercaÈ›i să comandaÈ›i vreunul; ce pictor ar putea oare izbuti să redea frumuseÈ›ea ochilor ei?
― Nu ar fi deloc uÈ™or să le prinzi expresia; dar forma È™i culoarea È™i genele atît de minunate ar putea fi zugrăvite.
In clipa aceea se întîlniră cu doamna Hurst și cu Elizabeth, care apăruseră de pe o altă alee.
― N-am È™tiut că aveÈ›i intenÈ›ia să faceÈ›i o plimbare, spuse domniÈ™oara Bingley, destul de încurcată, de teamă să nu fi fost auziÈ›i.
― Ce urît aÈ›i procedat, răspunse doamna Hurst, dispărînd fără să ne spuneÈ›i că ieÈ™iÈ›i să vă plimbaÈ›i!
Apoi, luînd brațul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru trei persoane. Domnul Darcy simți mojicia lor și spuse îndată:
― Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toÈ›i. Am face mai bine să trecem pe alee.
Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămînă cu ei, le spuse rîzînd:
― Nu, nu! RămîneÈ›i unde sînteÈ›i. FormaÈ›i un grup încîntător È™i apăreÈ›i neobiÈ™nuit de avantajaÈ›i. Pitorescul ar fi stricat prin intervenÈ›ia unui al patrulea. La revedere.
Fugi veselă de lîngă ei și, străbătînd parcul, se bucura la gîndul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane se simțea destul de în putere și avea de gînd să iasă vreo două ore din cameră, spre seară.


Capitolul XI

După masă, cînd doamnele ieșiră din sufragerie, Elizabeth fugi la sora ei și, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, unde fu întîmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atît de drăguțe ca în ceasul petrecut împreună, înainte de apariția domnilor.
Aveau o imensă capacitate de a conversa și erau în stare să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu mult umor o anecdotă și să facă haz de cunoscuți.
Cînd însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenției lor; în aceeași clipă, ochii domnișoarei Bingley se întoarseră către Darcy și, înainte ca acesta să fi făcut cîțiva pași, ea și avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct domnișoarei Bennet, felicitînd-o cu politețe; domnul Hurst se înclină și el ușor, spunînd că era "foarte bucuros"; salutul lui Bingley fu însă plin de căldură și entuziasm.
A fost vesel și foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o petrecu ațîțînd focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; și, la dorința lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de ușă. Apoi, se așeză lîngă ea și aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. Elizabeth, brodînd în colțul opus, urmărea totul încîntată.
După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea știa, din observații personale, că domnul Darcy nu voia să joace, și domnul Hurst își văzu refuzată chiar și dorința direct exprimată. Domnișoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenția să joace și tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decît să se lungească pe una dintre canapele și să adoarmă. Darcy luă o carte în mînă. Domnișoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucîndu-se cu brățările și inelele sale, se amesteca din cînd în cînd în conversația dintre fratele ei și domnișoara Bennet.
Domnișoara Bingley era aproape tot atît de preocupată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărții lui, cît și de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări și se uita la pagina la care ajunsese el. Totuși, nu-l putu atrage într-o conversație; el îi răspundea doar la întrebări și continua să citească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărții pe care o citea el, căscă lung și spuse:
― Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai mare decît cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decît de o carte. Cînd voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă nu voi avea o bibliotecă excepÈ›ională.
Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvîrli cartea deoparte și își roti ochii prin cameră, căutînd o altă distracție; cînd îl auzi pe fratele său pomenindu-i domnișoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el și-i spuse:
― Apropo, Charles, te gîndeÈ™ti serios să dai o serată la Netherfield? Te-aÈ™ sfătui, înainte de a lua o hotărîre, să-i consulÈ›i È™i pe ceilalÈ›i de aici. Sînt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai curînd o pedeapsă, decît o plăcere.
― Dacă te gîndeÈ™ti la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz că preferă asta; cît despre bal, e lucru aproape hotărît È™i, de îndată ce Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi trimite invitaÈ›iile.
― Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obiÈ™nuit de desfășurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai raÈ›ional dacă, în locul dansului, conversaÈ›ia ar fi pe ordinea de zi.
― Mult mai raÈ›ional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal.
Domnișoara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curînd și începu să se plimbe prin salon. Avea o siluetă elegantă și se mișca frumos; însă Darcy, pentru care făcea toate astea, continua cu încăpățînare să citească. Exasperată, domnișoara Bingley se hotărî să mai facă o sforțare și, întorcîndu-se către Elizabeth, îi spuse:
― DomniÈ™oară Eliza Bennet, dă-mi voie să stărui să-mi urmezi exemplul È™i să te miÈ™ti puÈ›in prin salon. Te asigur că este foarte înviorător, după ce ai stat atît pe loc.
Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. Domnișoara Bingley avu succes și în ceea ce privește scopul real al acestei gentileți: domnul Darcy își ridică privirea.
Era și el tot atît de surprins ca și Elizabeth de neașteptata atenție venind din partea domnișoarei Bingley și, fără să-și dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture grupului lor, dar refuză, remarcînd că nu-și putea închipui decît două motive pentru care se plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna și unuia și celuilalt. Domnișoara Bingley murea să știe ce voia să spună și o întrebă pe Elizabeth dacă ea înțelegea ceva.
― Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie sever cu noi È™i modul cel mai sigur de a-l necăji este să nu-l întrebăm nimic.
Domnișoara Bingley însă nu era în stare să-l necăjească pe domnul Darcy în nici un fel, și insistă să i se explice cele două motive.
― N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domniÈ™oara Bingley îi îngădui să vorbească. AÈ›i ales acest fel de a vă petrece seara, fie pentru că sînteÈ›i una confidenta celeilalte È™i aveÈ›i secrete de discutat, fie pentru că È™tiÈ›i că siluetele dumneavoastră sînt puse în valoare cînd vă miÈ™caÈ›i: dacă-i vorba de primul motiv, v-aÈ™ stînjeni; dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul meu, de lîngă foc.
― Oh! E scandalos! exclamă domniÈ™oara Bingley. N-am mai auzit ceva atît de îngrozitor. Cum să-l pedepsim pentru asemenea cuvinte?
― Nimic mai simplu; numai s-o doriÈ›i, răspunse Elizabeth. Putem toÈ›i să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe alÈ›ii. SîcîiÈ›i-l, rîdeÈ›i de el. SînteÈ›i atît de intimi, încît trebuie să È™tiÈ›i cum s-o faceÈ›i.
― Dar pe cuvîntul meu că nu È™tiu. Vă asigur că intimitatea noastră nu m-a învățat încă acest lucru. Să sîcîi calmul însuÈ™i È™i prezenÈ›a de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta vom fi bătute. Cît priveÈ™te rîsul, nu ne putem face ridicole ― dacă nu vă este cu supărare ― încercînd să rîdem de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate felicita.
― Nu se poate rîde de domnul Darcy! se miră Elizabeth. Aceasta este o prerogativă foarte neobiÈ™nuită È™i neobiÈ™nuită sper să rămînă, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac-aÈ™ avea multe cunoÈ™tinÈ›e de felul acesta. Ador rîsul.
― DomniÈ™oara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Cei mai înÈ›elepÈ›i È™i mai buni dintre oameni ― ba nu! ― cele mai înÈ›elepte È™i mai bune dintre faptele lor pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viață este hazul.
― Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oameni, dar sper că nu fac parte dintre ei. Sper că nu ridiculizez niciodată ceea ce este înÈ›elept sau bun. Nerozia È™i prostia, capriciul È™i inconsecvenÈ›a mă amuză copios. O recunosc; rîd de ele ori de cîte ori pot. Dar astea, presupun, sînt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveÈ›i.
― Poate că nu-i cu putință ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieÈ›ii mele să evit acele slăbiciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului.
― Defecte ca orgoliul È™i mîndria.
― Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mîndria, însă, acolo unde există o minte cu adevărat superioară, mîndria va fi întotdeauna È›inută în frîu.
Elizabeth se întoarse pentru a-și ascunde un surîs.
― AÈ›i terminat, cred, analizarea caracterului domnului Darcy, spuse domniÈ™oara Bingley, È™i care este, mă rog, rezultatul?
― M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are nici un defect. O recunoaÈ™te el însuÈ™i, fără înconjur.
― Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pretenÈ›ie. Am destule defecte, dar nu sînt, sper, ale raÈ›iunii. Pentru firea mea, nu pun mîna în foc. Este, cred, prea puÈ›in îngăduitoare; sigur, prea puÈ›in, pentru a conveni celorlalÈ›i. Nu pot uita prostiile È™i păcatele oamenilor atît de repede pe cît ar trebui, È™i nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă las impresionat de orice încercare ce s-ar face de a mă emoÈ›iona. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. Buna mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru vecie.
― Acesta este într-adevăr un păcat, strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar v-aÈ›i ales bine păcatul cu adevărat, nu pot rîde de el. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, sînteÈ›i în siguranță.
― Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinaÈ›ie pentru un păcat anume, un defect firesc pe care nici educaÈ›ia cea mai perfectă nu-l poate înăbuÈ™i.
― Și al dumneavoastră este tendinÈ›a de a-i dispreÈ›ul pe toÈ›i.
― Și al dumneavoastră, replică Darcy cu un surîs, este de a-i înÈ›elege pe toÈ›i greÈ™it, cu bună È™tiință.
― Să facem puÈ›ină muzică, interveni domniÈ™oara Bingley, sătulă de o conversaÈ›ie la care nu-È™i dăduse contribuÈ›ia. Louiza, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst?
Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecție; pianul fu deschis și Darcy, după ce se reculese timp de cîteva clipe, nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth.


Capitolul XII

Ca urmare a înÈ›elegerii dintre cele două surori, a doua zi de dimineață Elizabeth scrise mamei lor, rugînd-o să trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. ÃŽnsă doamna Bennet, care socotise că fetele vor rămîne la Netherfield pînă marÈ›ea următoare, ceea ce ar fi făcut o săptămînă întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le primească mai devreme, cu plăcere. Răspunsul său, deci, nu a fost satisfăcător, în tot cazul nu pentru Elizabeth ― care era nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le trimise vorbă că nu putea să dispună de trăsură înainte de marÈ›i È™i adăugă într-un post-scriptum că, dacă domnul Bingley È™i sora lui insistau să le mai reÈ›ină, ea se putea foarte bine lipsi de ele. Elizabeth, însă, era absolut hotărîtă să nu mai rămînă acolo È™i nici nu se prea aÈ™tepta la asemenea insistenÈ›e; din contră, temîndu-se că È™ederea lor putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lîngă Jane ca să-l roage ea pe domnul Bingley să le dea imediat trăsura; hotărîră deci să vorbească în cursul dimineÈ›ii despre intenÈ›ia lor de a pleca de la Netherfield si să ceară È™i trăsura.
Hotărîrea lor provocă din partea surorilor domnului Bingley multe demonstrații de regret și insistară destul pentru a o convinge pe Jane să rămînă pînă a doua zi; plecarea fu deci amînată pentru ziua următoare. Domnișoarei Bingley îi părea rău că propusese această amînare, căci gelozia și antipatia ei pentru una dintre surori depășeau cu mult afecțiunea pentru cealaltă.
Stăpînul casei află, cu sinceră mîhnire, că plecau atît de curînd și încercă, în repetate rînduri, s-o convingă pe domnișoara Bennet că nu era un lucru cuminte din partea ei, că nu se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci cînd simțea că are dreptate.
Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Elizabeth stătuse destul la Netherfield. Îl atrăgea mai mult decît dorea, iar domnișoara Bingley era nepoliticoasă cu ea și mai sîcîitoare decît de obicei cu el. Darcy luă hotărîrea înțeleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales acum, să nu-i scape vreun gest de admirație, nimic care ar putea trezi în Elizabeth speranța de a însemna ceva pentru fericirea lui, conștient că, dacă în mintea ei și-a putut face loc un asemenea gînd, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă toată forța de a-l confirma sau zdrobi. Neclintit în hotărîrea lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de sîmbătă și, deși la un moment dat rămaseră singuri o jumătate de oră, el își văzu conștiincios de lectură și nu-i aruncă nici măcar o privire.
Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărțirea atît de plăcută aproape pentru toți. Amabilitatea domnișoarei Bingley față de Elizabeth, ca și afecțiunea ei pentru Jane crescuseră, spre sfîrșit, foarte simțitor și, cînd s-au despărțit, după ce o asigură pe aceasta din urmă de plăcerea ce-i va face întotdeauna să se vadă, fie la Longbourn, fie la Netherfield, și după ce o îmbrățișă cu toată căldura, dădu chiar mîna cu cea dintîi. Elizabeth își luă rămas bun de la toți, în cea mai perfectă stare de spirit.
Acasă, nu fură întîmpinate cu prea multă căldură de mama lor. Doamna Bennet fu surprinsă că s-au întors, spuse că au făcut rău să pună oamenii pe foc și că era sigură că Jane răcise iarăși. Tatăl lor însă, deși foarte laconic în exprimarea bucuriei sale, era foarte vesel să le vadă acasă; le simțise mult lipsa. Conversațiile de seară, cînd se strângeau cu toții, pierduseră mult din vioiciune, și aproape că nu-și mai aveau rostul dacă lipseau Jane și Elizabeth.
Au găsit-o pe Mary, ca de obicei, adîncită în studiul armoniei și contrapunctului și al naturii omenești, și-au trebuit să admire noi extrase și să asculte noi remarci de etică răsuflată. Catherine și Lydia aveau de dat vești de altă natură. Multe se mai întîmplaseră și multe se mai spuseseră în regiment, de miercurea trecută; cîțiva dintre ofițeri cinaseră, în ultimele zile, la unchiul lor; un soldat fusese bătut cu biciul; și se zvonise că domnul colonel Forster era pe cale să se însoare.


Capitolul XIII

― Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soÈ›iei sale, a doua zi de dimineață, la micul dejun, că ai comandat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aÈ™tept un adaos la grupul nostru familial.
― La cine te gîndeÈ™ti, dragul meu? Sînt sigură că nu È™tiu să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întîmpla să treacă pe aici Charlotte Lucas È™i sper că mesele mele sînt destul de bune pentru dînsa. Nu cred să aibă multe prînzuri de astea acasă la ea.
― Persoana despre care vorbesc este un domn È™i un străin.
Ochii doamnei Bennet scînteiară.
― Un domn È™i un străin! E domnul Bingley, sînt sigură. Vai, Jane, n-ai lăsat să-È›i scape o vorbă despre asta, È™ireată ce eÈ™ti! Ei bine, sînt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe domnul Bingley. Dar, Doamne Dumnezeule! Ce nenorocire! Nu s-a găsit o bucățică de peÈ™te, astăzi. Lydia, sufleÈ›elul meu, sună te rog. Trebuie să vorbesc imediat cu Hill.
― Nu este domnul Bingley, o întrerupse soÈ›ul său, este cineva pe care nu l-am văzut în viaÈ›a mea.
Lucrul acesta stîrni o uimire generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soția și cele cinci fiice ale sale, deodată.
După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicație:
― Acum aproape o lună, am primit această scrisoare È™i, acum aproape două săptămîni, ara răspuns la ea, fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care necesită multă atenÈ›ie. Este o scrisoare de la vărul meu, domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară din această casă, cînd i-o plăcea.
― Vai, dragul meu, strigă soÈ›ia, nu pot s-aud pomenindu-se de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul ăsta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moÈ™ia dumitale să fie lăsată moÈ™tenire altuia, È™i nu propriilor noÈ™tri copii, È™i te asigur că, în locul dumitale, aÈ™ fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta.
Jane și Elizabeth încercară să-i explice natura unui astfel de legat. Încercaseră adesea și mai înainte, dar era un subiect ce o depășea pe doamna Bennet, care continua să blesteme cruzimea testării unei moșii în defavoarea unei familii cu cinci fete și în favoarea unuia de care nu-i păsa nimănui.
― Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate spăla de vina de a moÈ™teni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i asculÈ›i scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de a spune lucrurile să te liniÈ™tească puÈ›in.
― Nu! Sînt sigură că n-am să mă liniÈ™tesc È™i cred că este o mare obrăznicie È™i o mare ipocrizie din parte lui că È›i-a scris. Detest asemenea prieteni falÈ™i. Ce-l împiedica oare să continue să se războiască mai departe cu noi, aÈ™a cum a făcut È™i tatăl său, înaintea lui?
― Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, aÈ™a cum vei auzi chiar acum.

Hunsford
lîngă Westerham
Kent
Octombrie, 15

Scumpe domn,

Neplăcerile existente între dumneavoastră și al meu defunct prea stimat tată m-au nemulțumit foarte tare și, de cînd am avut nefericirea de a-l pierde, am fost adesea însuflețit de dorința unei reconcilieri; m-au reținut, un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dînsul a binevoit a fi în discordie, ar putea părea o lipsă de respect față de memoria domniei sale!

― Ei, ce spui, doamnă Bennet?

Acum însă m-am hotărît în privința aceasta deoarece, fiind hirotonisit de Paște, am avut marele noroc de a fi distins cu protecția înălțimii sale Lady Catherine de Bourgh, văduva lui Sir Lewis de Bourgh, datorită mărinimiei și bunătății căreia am fost recomandat pentru rangul de rector 1 al acestei parohii, unde mă voi strădui, în mod neprecupețit, să mă comport cu un respect plin de recunoștință față de senioria sa, fiind totdeauna gata să îndeplinesc ritualul și ceremoniile instituite de Biserica Anglicană. Ca un om al bisericii simt că este de datoria mea să promovez și să instaurez binecuvîntarea păcii în sînul tuturor familiilor din sfera mea de influență și, pe aceste temeiuri, mă mîndresc că prezenta mea ofertă de bună înțelegere este demnă de toată lauda și că împrejurarea că sînt moștenitorul testamentar al proprietății Longbourn va fi trecută cu vederea de către domnia voastră și că nu veți fi ispitit să refuzați ramura de măslin ce vi se întinde. Nu pot fi decît afectat de faptul că sînt instrumentul unor neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice și vă solicit îngăduința de a-mi cere iertare pentru aceasta și de a vă asigura de dorința mea de a le aduce orice reparare posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai tîrziu. Dacă nu aveți nici o opunere în a mă primi în casa domniei-voastre, mi-am propus marea bucurie de a vă prezenta respectele mele, domniei-voastre și familiei domniei-voastre, luni, noiembrie optsprezece, la orele patru, și de a abuza de ospitalitatea domniei-voastre, pînă sîmbăta ce urmează, ceea ce pot face fără nici o împiedicare, deoarece Lady Catherine este departe de a se împotrivi unei absențe ocazionale în ziua de duminică, numai ca un alt preot să fie angajat pentru slujba din acea zi.
Cu respectuoase omagii pentru doamna și fiicele domniei-voastre, rămîn, scumpe domn, al domniei-voastre voitor-de-bine și prieten.

William Collins

― La orele patru, deci, putem aÈ™tepta pe acest domn făcător de pace, spuse domnul Bennet în timp ce împăturea la loc scrisoarea. Pe cuvîntul meu, pare să fie un tînăr foarte scrupulos È™i amabil È™i nu mă îndoiesc că se va dovedi a fi o cunoÈ™tință preÈ›ioasă, în special dacă Lady Catherine va fi atît de îngăduitoare È™i-l va lăsa să mai vină pe la noi.
― E totuÈ™i oarecare bun simÈ› în cele ce spune în privinÈ›a fetelor È™i, dacă este dispus să repare cumva prejudiciile create, n-am să fiu eu aceea care să-l împiedic.
― DeÈ™i, spuse Jane, este greu să ghiceÈ™ti în ce mod are de gînd să facă îndreptările care crede că ni se cuvin, dorinÈ›a asta îi face cinste.
Elizabeth fu profund uimită de marele lui respect pentru Lady Catherine și de intenția-i binevoitoare de a-și boteza, cununa și îngropa enoriașii ori de cîte ori va fi nevoie.
― Trebuie să fie un fenomen, cred, spuse ea. Nu mi-l pot închipui. Este ceva atît de pompos în stilul lui! Și ce-o fi vrînd să spună cu scuzele pentru faptul că e moÈ™tenitor testamentar? Nu-mi închipui c-ar face ceva, dacă i-ar fi posibil. S-ar putea să fie un om cu bun simÈ›, Sir?
― Nu, draga mea, nu cred. Mă aÈ™tept să-l găsesc tocmai contrariul. ÃŽn scrisoarea lui este uri amestec de servilism È™i laudă de sine, care promite multe. Sînt nerăbdător să-l cunosc.
― Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, scrisoarea lui nu pare să aibă cusururi. Ideea cu ramura de măslin nu este poate nouă de tot, cred totuÈ™i că este bine exprimată.
Pentru Catherine și Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei nu prezentau vreun interes. Era mai mult ca imposibil ca vărul lor să apară într-o tunică stacojie și, de săptămîni întregi, nu se mai puteau bucura de societatea unui bărbat dacă purta altă culoare. Cît despre mama lor, scrisoarea domnului Collins estompase mult din reaua ei voință și se pregătea să-l primească cu o liniște care a uimit pe soțul și pe fiicele sale.
Domnul Collins sosi punctual pînă la secundă și fu primit de întreaga familie, cu multă amabilitate. Domnul Bennet vorbi într-adevăr foarte puțin; doamnele, însă, erau destul de dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea nici să aibă nevoie de încurajare și nici să fie înclinat spre tăcere. Era un tînăr înalt, greoi, în vîrstă de douăzeci și cinci de ani. Avea un aer grav, impozant și un fel de a fi ceremonios. De-abia se așezase și îi și făcu doamnei Bennet complimente pentru fiicele sale atît de frumoase; îi spuse că a auzit mult despre frumusețea lor, dar că, în cazul de față, faima nu era la înălțimea adevărului și, adăugă el, nu se îndoia că, la timpul potrivit, mama le va vedea pe toate bine rostuite la casa lor. Galanteria aceasta n-a prea fost pe placul unora dintre auditoare, dar doamna Bennet, care nu făcea nazuri la nici un compliment, răspunse pe loc:
― SînteÈ›i foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, È™i doresc din toată inima să fie aÈ™a căci, altfel, vor rămîne tare nevoiaÈ™e. Lucrurile sînt atît de ciudat aÈ™ezate.
― FaceÈ›i aluzie, probabil, la moÈ™tenirea acestei proprietăți.
― Oh, domnule, aÈ™a e, într-adevăr. Este un lucru tare întristător pentru bietele mele copile, trebuie s-o recunoaÈ™teÈ›i. Nu că vreau să vă fac vinovat pe dumneavoastră pentru că, È™tiu, asemenea lucruri È›in de întîmplare în viață. Nu se poate È™ti ce se întîmplă cu moÈ™iile, în lipsă de moÈ™tenitori legali, direcÈ›i.
― Sînt foarte conÈ™tient, doamnă, de necazurile frumoaselor mele veriÈ™oare È™i-aÈ™ putea spune multe în chestiunea asta, dacă nu m-aÈ™ teme să nu par îndrăzneÈ› È™i pripit. Pot să le admir. Acum, nu am să spun mai mult, dar cînd ne vom cunoaÈ™te mai bine, poate.
Domnul Collins fu întrerupt ― erau poftiÈ›i la masă. Și fetele își zîmbiră una alteia; ele nu erau singurele È›inte ale admiraÈ›iei domnului Collins. Salonul, sufrageria È™i toată mobila fură examinate È™i admirate; iar laudele lui pentru fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei Bennet dacă nu ar fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe toate ca pe niÈ™te viitoare posesiuni. Cina, la rîndul ei, fu de asemenea mult lăudată È™i musafirul rugă să i se spună căreia dintre frumoasele sale veriÈ™oare se datora gustul excelent al bucatelor. Aici însă fu pus la punct de doamna Bennet care-l asigură, oarecum scorÈ›oasă, că erau foarte bine în stare să È›ină o bucătăreasă bună È™i că fiicele ei nu aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins își ceru iertare pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe un ton mai moale, că nu se simÈ›ea deloc jignită; dar el continuă să se scuze aproximativ un sfert de ceas.


Capitolul XIV

ÃŽn timpul masei, domnul Bennet aproape că nu deschise gura; dar cînd servitorii s-au retras, crezu că era timpul să facă puÈ›ină conversaÈ›ie cu oaspetele său È™i atacă, în acest scop, un subiect în care se aÈ™tepta ca domnul Collins să strălucească, spunîndu-i că părea să fi avut mare noroc cu protectoarea lui. Grija È™i consideraÈ›ia Lady-ei Catherine de Bourgh pentru dorinÈ›ele È™i confortul lui păreau excepÈ›ionale. Domnul Bennet nu ar fi putut alege mai bine. Domnul Collins o lăudă cu elocvență. Subiectul acesta îl făcu să se comporte È™i mai solemn decît îi era felul È™i, cu un aer foarte important, declară că în viaÈ›a lui nu mai văzuse o asemenea purtare la o persoană de rang ― atîta afabilitate È™i condescendență ― cîtă îi arătase lui Lady Catherine. Dînsa binevoise, în mod graÈ›ios, să aprobe ambele predici pe care el avusese onoarea să le È›ină în prezenÈ›a domniei sale. ÃŽl poftise, de asemenea, de două ori să ia masa la Rosings È™i chiar sîmbăta trecută, seara, trimisese după el să fie al patrulea la o partidă de cadril. MulÈ›i o socoteau pe Lady Catherine trufașă, È™tia el, dar dînsul, personal, nu găsise niciodată la dînsa decît afabilitate. Vorbise întotdeauna cu el aÈ™a cum ar fi făcut-o cu oricare gentilom; nu arătase nici cea mai mică împotrivire ca el să frecventeze societatea din vecinătate sau să plece ocazional din parohie pentru o săptămînă-două, să-È™i vadă rudele. Domnia sa binevoise chiar să-l sfătuiască să se însoare cît mai repede cu putință, cu condiÈ›ia să facă o alegere chibzuită; È™i o dată venise în vizită în umila lui casă parohială, unde aprobase în întregime toate modificările făcute de el È™i binevoise să sugereze ea însăși unele schimbări ― niÈ™te rafturi în dulapuri, la etaj.
― Sînt convinsă că purtarea ei este tocmai cum trebuie È™i civilizată, spuse doamna Bennet; cred că este o femeie foarte plăcută. E păcat că doamnele din lumea mare nu seamănă, în general, mai mult cu dînsa. LocuieÈ™te în apropierea dumneavoastră, domnule?
― Grădina în care este situată ultima mea locuință e despărÈ›ită de Rosings Park, reÈ™edinÈ›a domniei-sale, doar printr-o potecă.
― Parcă aÈ›i spus că e văduvă, domnule, nu? Are familie?
― Are o singură fiică, moÈ™tenitoarea domeniului Rosings È™i a unei averi foarte mari.
― Ah! exclamă doamna Bennet, dînd din cap; înseamnă că este bine situată, nu ca alte fete. Și cum arată? E frumoasă?
― Este într-adevăr o tînără cum nu se poate mai încîntătoare. Lady Catherine însăși zice că, după canoanele adevăratei frumuseÈ›i, domniÈ™oara de Bourgh întrece cu mult pe cele mai frumoase reprezentate ale sexului său, căci în făptura ei se găseÈ™te acel ceva caracteristic unei tinere femei de viță nobilă. Are însă din nenorocire o constituÈ›ie bolnăvicioasă, care a împiedicat-o să facă, pentru desăvîrÈ™irea sa, progresele pe care, altfel, nu s-ar fi putut să nu le facă, după cum am fost informat de doamna care s-a ocupat de educaÈ›ia ei È™i care locuieÈ™te È™i acum cu domniile lor. Dar este deosebit de amabilă È™i adeseori are condescendenÈ›a de a trece în faetonul ei tras de ponei prin faÈ›a umilei mele locuinÈ›e.
― A fost prezentată la palat? Nu-mi amintesc de numele ei printre doamnele de la curte.
― Starea precară a sănătății o împiedică, din nenorocire, să stea la Londra È™i, în acest fel, aÈ™a cum însumi i-am spus într-o zi Lady-ei Catherine, lipseÈ™te Curtea Britanică de podoaba ei cea mai strălucitoare. Domnia-sa a părut încîntată de această idee È™i vă puteÈ›i imagina că sînt fericit ori de cîte ori se iveÈ™te prilejul să fac astfel de mici È™i delicate complimente, atît de plăcute totdeauna. Nu o singură dată am remarcat față de Lady Catherine că fermecătoarea sa fiică pare născută pentru a fi ducesă È™i că rangul cel mai înalt, în loc să dea strălucire fiicei sale, ar fi el împodobit prin persoana sa. Acest gen de mici atenÈ›ii este cel care îi face senioriei sale plăcere È™i este felul de atenÈ›ii pe care mă simt deosebit de obligat să-l folosesc.
― JudecaÈ›i aÈ™a cum trebuie, spuse domnul Bennet, È™i e o fericire că aveÈ›i harul de a măguli cu gingășie. Vă pot întreba dacă aceste plăcute atenÈ›ii vă vin pe moment, datorită împrejurării, sau sînt rezultatul unui studiu anterior?
― Ele îmi vin, mai cu deosebire, datorită lucrurilor care se întîmplă în clipa aceea È™i, deÈ™i uneori mă amuz cu alcătuirea È™i aranjarea unor astfel de mici complimente elegante, care să poată fi adaptate unor prilejuri obiÈ™nuite, sînt plin de dorinÈ›a de a le da întotdeauna un aer cît mai spontan cu putință.
Speranțele domnului Bennet se adeveriseră întocmai. Vărul său nu era mai puțin absurd decît se așteptase. Îl ascultă, delectîndu-se din plin, păstrînd însă în același timp cea mai mare seriozitate, fără să simtă nevoia de a împărți cu cineva această plăcere altfel decît schimbînd cîte-o privire din cînd în cînd cu Elizabeth.
Pînă la ora ceaiului însă, doza îi fusese de ajuns, așa că domnul Bennet fu fericit să-și reconducă musafirul în salon și, după ceai, să-l poftească să citească cu glas tare doamnelor. Domnul Collins consimți cu voie bună și i se aduse o carte; dar văzînd-o (după toate semnele provenea dintr-o bibliotecă de împrumut) o dădu înapoi și rugă să-i fie cu iertare, însă el nu citea niciodată romane. Kitty căscă ochii mari la el, iar Lydia scoase o exclamație de uimire. I se prezentară alte cărți și, după oarecare cumpănire, alese Predicile lui Fordyce. De la primele rînduri, Lydia căscă și, înainte ca dînsul să fi apucat să citească, cu o solemnă monotonie, trei pagini, ea îl întrerupse în acest fel:
― Știi, mamă, că unchiul Philips se gîndeÈ™te să-l dea afară pe Richard? Și dacă o face, îl va angaja domnul colonel Forster. Chiar mătuÈ™a mi-a spus aÈ™a, sâmbătă. Mîine am să mă duc la Meryton să mai aflu cîte ceva despre chestiunea asta È™i să-ntreb cînd se întoarce domnul Denny de la oraÈ™.
Lydia fu poftită de cele două surori mai mari să-și țină gura; dar domnul Collins, foarte ofensat, lăsă cartea deoparte și spuse:
― Am remarcat deseori ce puÈ›in interes manifestă tinerele domniÈ™oare pentru cărÈ›ile de factură serioasă, deÈ™i sînt scrise exclusiv pentru binele lor. Sînt uluit, v-o mărturisesc, deoarece nimic nu le poate folosi atît cît învățătura. Dar nu vreau s-o mai plictisesc pe tînăra mea veriÈ™oară.
Întorcîndu-se apoi către domnul Bennet i se oferi drept partener la o partidă de table. Domnul Bennet acceptă oferta, remarcînd că făcea un lucru înțelept lăsînd fetele să-și vadă de micile lor distracții. Doamna Bennet și fiicele sale se scuzară în modul cel mai politicos pentru întreruperea Lydiei și îi promiseră că nu se va mai repeta, dacă el va voi să reia lectura; dar domnul Collins, după ce le dădu asigurări că nu purta nici un resentiment tinerei sale verișoare și că nu ar putea niciodată lua purtarea ei drept un afront, se așeză cu domnul Bennet la o altă masă pentru a juca table.


Capitolul XV

Domnul Collins nu era un om cu bun-simț și deficiențele sale naturale fuseseră prea puțin ajutate de educație sau societate, căci cea mai mare parte a vieții și-o petrecuse sub îndrumarea unui tată incult și avar; și deși urmase o facultate, trecuse numai prin ea, fără să-și fi făcut acolo un fel de relații folositoare. Supunerea în care îl crescuse tatăl său pusese, de la început, pecetea unui mare servilism în felul lui de a fi; dar acum acesta era simțitor contrabalansat de o îngîmfare de om prost, de viața retrasă pe care o ducea și de ceea ce resimțea ca urmare a unei timpurii și neașteptate prosperități. O întîmplare fericită îl scoase în calea Lady-ei Catherine de Bourgh, tocmai cînd parohia Hunsford devenise vacantă; respectul pe care-l avea pentru rangul ei, venerația față de ea ca protectoare, amestecate cu o părere foarte bună despre propria lui persoană, despre autoritatea lui de om al bisericii, și situația de paroh făcură din el un perfect amestec de trufie, supunere, îngîmfare și umilință.
Acum, că avea o casă bună È™i un venit foarte frumos, își propusese să se însoare; urmărind o reconciliere cu familia din Longbourn, avea în vedere o nevastă È™i se gîndea să aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit că erau atît de frumoase È™i binecrescute cum le mergea vestea. Acesta era planul lui de îndreptare ― de reparare ― a faptului că moÈ™tenea proprietatea tatălui lor; È™i-l socotea un plan admirabil, foarte potrivit È™i foarte avantajos, foarte nobil È™i dezinteresat din partea lui.
Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul încîntător al domniÈ™oarei Jane Bennet îi confirmă punctul de vedere È™i îi întări convingerile foarte stricte cu privire la drepturile ei de întâietate; pentru prima seară, ea fu deci aleasa lui; ziua următoare însă aduse o modificare; într-un tête-à-tête de un sfert de oră cu doamna Bennet, înaintea micului dejun, în timpul unei conversaÈ›ii care începu cu casa parohială È™i, fireÈ™te, alunecă spre mărturisirea nădejdilor lui că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpînă pentru Hunsford, doamna Bennet avu, printre zîmbete foarte binevoitoare È™i încurajări totale, o rezervă, tocmai în privinÈ›a Janei, asupra căreia se fixase el. Cît despre fiicele mai mici, nu putea lua asupra ei să răspundă... nu putea da un răspuns precis... dar nu avea cunoÈ™tință de vreo propunere; fiica sa cea mare... trebuia să menÈ›ioneze acest lucru... simÈ›ea că e datoare să-i dea a înÈ›elege că... urma probabil, să se logodească foarte curînd.
Domnul Collins nu trebui decît să-și mute gîndul de la Jane la Elizabeth, ceea ce și făcu imediat, în timp ce doamna Bennet ațîța focul în cămin; prima după Jane ca vîrstă și frumusețe urma, desigur, la rînd.
Doamna Bennet, încîntată de aluzia lui, spera să poată avea curînd două fete măritate; iar omul de care ieri nu putea auzi vorbindu-se se afla acum foarte sus în stima și grațiile sale.
IntenÈ›ia Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese uitată; toate surorile, în afară de Mary, consimÈ›iră să meargă cu ea; iar domnul Collins urma să le însoÈ›ească, aceasta la cererea domnului Bennet care abia aÈ™tepta să scape de el È™i să-È™i aibă biblioteca numai pentru sine. Căci acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, È™i acolo, răsfoind de formă unul dintre cele mai voluminoase in-folio-uri din colecÈ›ie, continua în realitate să-i vorbească aproape fără încetare de casa È™i grădina de la Hunsford. Asemenea procedee îl scoteau pe domnul Bennet din sărite. ÃŽn biblioteca lui, fusese totdeauna sigur de răgaz È™i liniÈ™te; È™i deÈ™i se aÈ™tepta ― aÈ™a cum îi spunea Elizabeth ― să dea de nerozie È™i înfumurare în oricare dintre celelalte încăperi ale casei, în bibliotecă se obiÈ™nuise să fie la adăpost de ele. PoliteÈ›ea lui deci fusese extrem de promptă cînd îl invitase pe domnul Collins să-i însoÈ›ească fiicele la plimbare; iar domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu mult mai bine decît lectura, fu extrem de bucuros să închidă tomul acela gros È™i să plece.
Cu nimicuri bombastice din partea lui È™i cu aprobări politicoase din partea veriÈ™oarelor sale, le trecu timpul pînă ce intrară în Meryton. AjunÈ™i acolo însă, el nu mai fu în stare să reÈ›ină atenÈ›ia celor mai tinere dintre fete. Ochii acestora fugiră îndată în lungul străzii, în căutarea ofiÈ›erilor È™i, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă sau de vreo muselină ― absolut o noutate ― în vreo vitrină, nimic nu le putea interesa.
Dar atenÈ›ia tuturor fetelor fu în curînd atrasă de un tînăr pe care nu-l mai văzuseră pînă atunci; avea o înfățiÈ™are foarte distinsă È™i se plimba împreună cu un ofiÈ›er de partea cealaltă a drumului. OfiÈ›erul era chiar acel domn Denny despre a cărui întoarcere venise Lydia să se intereseze È™i care se înclină cînd îi văzu trecînd. ToÈ›i fură izbiÈ›i de înfățiÈ™area străinului È™i se întrebară cine putea fi; È™i Kitty È™i Lydia, hotărîte să afle acest lucru, traversară strada, urmate de ceilalÈ›i, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia de peste drum È™i, din fericire, ajunseră pe trotuarul opus tocmai cînd cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră È™i ei în acelaÈ™i punct. Domnul Denny li se adresă imediat, cerîndu-le permisiunea de a-l prezenta pe prietenul său, domnul Wickham, care venise cu el în ziua precedentă de la Londra È™i despre care era bucuros să le spună că acceptase o însărcinare în unitatea lor. Asta era tocmai ce trebuia pentru că tînărului nu-i lipsea decît uniforma pentru a fi cu adevărat fermecător. ÃŽnfățiÈ™area îl favoriza foarte mult: frumuseÈ›ea lui era fără cusur ― avea un chip încîntător, o siluetă perfectă È™i un fel plăcut de a se prezenta. După ce făcură cunoÈ™tință, el dovedi o fericită uÈ™urință în conversaÈ›ie ― o uÈ™urință în acelaÈ™i timp foarte corectă È™i total lipsită de pretenÈ›ii; întregul grup se întreÈ›inea încă în mod foarte agreabil cînd le atrase atenÈ›ia un tropot de cai. Darcy È™i Bingley veneau călare. Remarcînd doamnele din grup, cei doi domni se îndreptară imediat către ele È™i urmară politeÈ›ile de rigoare. Bingley fu principalul interlocutor, iar domniÈ™oara Jane Bennet subiectul principal. Era, spuse dînsul, în drum către Longbourn, anume pentru a se interesa de sănătatea ei. Domnul Darcy confirmă cu o plecăciune È™i lua tocmai hotărîrea de a nu-È™i fixa ochii asupra Elizabethei, cînd privirile îi fură atrase de străin, iar Elizabeth, care, din întîmplare văzuse expresia de pe chipul amîndurora, în timp ce se uitau unul la altul, rămase surprinsă de efectul acestei întîlniri. Ambii se schimbaseră la față: unul pălise, celălalt roÈ™ise. Domnul Wickham, după o ezitare, își ridică puÈ›in pălăria ― salut la care domnul Darcy abia consimÈ›i să-i răspundă. Ce putea să însemne asta? Era imposibil să-È›i închipui; era imposibil să nu vrei să afli.
O clipă mai tîrziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, domnul Bingley își luă rămas bun și împreună cu prietenul său călări mai departe.
Domnul Denny și domnul Wickham conduseră tinerele domnișoare pînă la ușa casei domnului Philips, apoi se înclinară de plecare, în pofida stăruințelor domnișoarei Lydia de a-i pofti înăuntru și chiar în pofida doamnei Philips care, dînd de perete fereastra salonului, susținea zgomotos invitația nepoatei sale.
Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să-È™i vadă nepoatele, iar cele două mai mari erau ― după recenta lor absență ― deosebit de binevenite; își exprima tocmai, cu zel, surpriza pentru neaÈ™teptata lor întoarcere acasă ― despre care n-ar fi aflat nimic, deoarece trăsura lor nu fusese trimisă să le aducă, dacă nu s-ar fi întîmplat să-l întîlnească pe stradă pe băiatul de prăvălie de la domnul Jones, care-i spusese că nu mai era nevoie să trimită doctorii la Netherfield, pentru că domniÈ™oarele Bennet plecaseră ― cînd fu obligată să-È™i îndrepte amabilitățile către domnul Collins, pe care Jane tocmai i-l prezenta. ÃŽl primi cu toată politeÈ›ea de care era capabilă, politeÈ›e pe care el i-o întoarse cu vîrf È™i îndesat, scuzîndu-se pentru faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a-i fi fost prezentat în prealabil, împrejurare de care se simÈ›ea măgulit totuÈ™i, ea fiind justificată de înrudirea lui cu tinerele domniÈ™oare care-l prezentaseră atenÈ›iei domniei-sale. Doamna Philips se sperie de atîta exces de bună-creÈ™tere, dar admiraÈ›ia ei față de acest necunoscut fu curmată de exclamaÈ›iile È™i întrebările despre celălalt, în privinÈ›a căruia totuÈ™i nu putu spune nepoatelor decît ceea ce ele È™tiau deja ― anume că domnul Denny venise cu el de la Londra È™i urma să primească decretul de locotenent în regimentul... Spunea că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce el se plimba în sus È™i-n jos pe stradă; È™i dacă ar fi apărut domnul Wickham, Kitty È™i Lydia È™i-ar fi continuat cu siguranță ocupaÈ›ia; dar, din fericire, nu mai trecea nimeni pe la ferestre, afară doar de cîțiva ofiÈ›eri care în comparaÈ›ie cu noul venit, deveniseră niÈ™te tineri dezagreabili È™i stupizi. Unii dintre aceÈ™tia erau aÈ™teptaÈ›i a doua zi la masă la familia Philips È™i mătuÈ™a promise fetelor să-l hotărască pe soÈ›ul ei să-i facă domnului Wickham o vizită È™i să-l invite È™i pe el, dacă ar veni È™i rudele de la Longbourn în cursul serii.
Toți fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor organiza o veselă și zgomotoasă partidă de "loterie", cum le plăcea lor, după care vor lua o ușoară cină caldă. Perspectiva unor asemenea desfătări era foarte îmbucurătoare și se despărțiră într-o dispoziție excelentă. Înainte de a ieși din cameră, domnul Collins își repetă scuzele și fu asigurat, cu o neobosită politețe, că scuzele lui erau lipsite de temei.
În drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce observase petrecîndu-se între cei doi domni; și cu toate că Jane era dispusă să-i apere pe oricare dintre ei sau pe ambii, dacă ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum nu găsise nici sora ei, vreo explicație pentru purtarea lor.
Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet exprimîndu-È™i admiraÈ›ia pentru comportamentul È™i politeÈ›ea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady Catherine È™i de fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atîta stil, deoarece dînsa nu numai că-l primise cu cea mai perfectă afabilitate, dar îl inclusese în mod special în invitaÈ›ia pentru seara următoare, deÈ™i pînă atunci nici nu-l cunoscuse. ÃŽntr-o oarecare măsură ― presupunea el ― invitaÈ›ia se datora rudeniei sale cu familia Bennet; totuÈ™i nu mai văzuse atîta amabilitate, în tot cursul vieÈ›ii sale.


Capitolul XVI

Cum nu se făcuse nici o obiecție în legătură cu vizita proiectată de cei tineri la mătușa lor și cum se opusese o rezistență dîrză tuturor scrupulelor domnului Collins de a-i lăsa pe domnul și doamna Bennet singuri fie chiar și o singură seară în timpul vizitei sale, la ora potrivită cupeul îi transportă pe domnul Collins și pe cele cinci verișoare la Meryton; la intrarea în salon, avură plăcerea să afle că domnul Wickham acceptase invitația unchiului și se afla acolo.
După ce auziră vestea și luară toți loc, domnul Collins avu răgazul să privească în jur și să admire; și fu atît de surprins de mărimea apartamentului și de mobilier, încît declară că aproape ar fi putut să se creadă la Rosings, în sufrageria mică de vară, comparație care, la început, nu produse mare satisfacție. Dar cînd doamna Philips înțelese ce însemna Rosings și cine îi era stăpîn și după ce auzi descrierea unuia doar dintre saloanele Lady-ei Catherine și află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simți întreaga greutate a complimentului și n-ar mai fi avut nimic de zis împotriva unei comparații, fie și cu odaia menajerei.
Pînă ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins își petrecu timpul în mod plăcut descriindu-i întreaga grandoare a Lady-ei Catherine È™i a reÈ™edinÈ›ei sale, făcînd digresiuni ocazionale pentru lauda propriei È™i umilei lui locuinÈ›e È™i a îmbunătățirilor pe care i le aducea, È™i găsi în doamna Philips o auditoare foarte atentă a cărei părere în privinÈ›a importanÈ›ei lui se contura văzînd cu ochii È™i care, ascultîndu-l, luă hotărîrea de a raporta vecinilor totul È™i cît mai repede cu putință. Fetelor însă, care se săturaseră să-l tot audă vorbind pe vărul lor È™i n-aveau nimic altceva de făcut decît să dorească un pian È™i să examineze banalele imitaÈ›ii de porÈ›elan de pe cămin, aÈ™teptarea li se păru tare lungă. Dar, în cele din urmă, se termină. Domnii se apropiau; È™i cînd domnul Wickham intră în salon, Elisabeth simÈ›i că nu-l privise È™i nu se gîndise niciodată la dînsul cu o admiraÈ›ie pe care să n-o fi meritat în întregime; ofiÈ›erii din regimentul... formau în general un grup de domni foarte onorabili È™i cei mai străluciÈ›i dintre ei erau prezenÈ›i la petrecere, în seara aceea; domnul Wickham însă era atît de departe de ei toÈ›i ca persoană, È›inută, înfățiÈ™are È™i umblet, pe cît erau ei de superiori unchiului Philips ― cu obrazul lui lat ― care, îmbuibat È™i mirosind a vin de Porto, îi urma în cameră.
Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se întoarseră toate privirile femeilor, iar Elizabeth fericita femeie lîngă care el luă, în sfîrșit, loc; și felul plăcut cum începu imediat conversația, deși numai despre faptul că noaptea era umedă și că probabil vor avea o toamnă ploioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obișnuit, mai plicticos și mai banal putea deveni interesant în gura unui vorbitor priceput.
Cu rivali ca domnul Wickham și domnii ofițeri, domnul Collins părea să se fi scufundat în neființă. El nu însemna desigur nimic în ochii tinerelor domnișoare; totuși, din cînd în cînd, mai găsea la doamna Philips o ureche binevoitoare și datorită atenției acesteia fu servit din belșug cu prăjiturele și cafea.
Cînd s-au alcătuit mesele pentru cărți avu, la rîndul lui, prilejul s-o îndatoreze, așezîndu-se la o partidă de whist.
― Cunosc prea puÈ›in acest joc, îi spuse, dar sînt fericit, să mă perfecÈ›ionez, deoarece în situaÈ›ia mea... Doamna Philips îi era foarte recunoscătoare pentru consimțămîntul lui de a juca, dar nu avu răbdare să-i asculte motivele.
Domnul Wickham nu juca whist È™i se aÈ™eză între Elizabeth È™i Lydia, care-l primiră cu mare bucurie la masa lor. La început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm să stea de vorbă, să-l monopolizeze; cum însă era È™i o mare amatoare de loterie fu, în curînd, prea prinsă de joc, pariind È™i exclamînd prea pătimaÈ™ cînd se strigau premiile, pentru a mai putea da vreo atenÈ›ie cuiva. Domnul Wickham însă, acordînd jocului numai atenÈ›ia obiÈ™nuită, avu răgazul să stea de vorbă cu Elizabeth. Foarte bucuroasă să-l asculte, deÈ™i nu spera să i se spună ceea ce dorea îndeosebi ― povestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea nici măcar nu îndrăzni să aducă vorba despre acel domn. TotuÈ™i curiozitatea îi fu pe neaÈ™teptate potolită. Domnul Wickham atacă, chiar el, acest subiect. Se interesă la ce distanță de Meryton se află Netherfield È™i, după ce primi răspunsul, întrebă, È™ovăind, de cîtă vreme se afla domnul Darcy acolo.
― Cam de o lună, răspunse Elizabeth. Și, cum nu dorea să lase să-i scape acest subiect, adăugă: După cîte înÈ›eleg, are un foarte mare domeniu în Derbyshire.
― Da, răspunse Wickham, moÈ™ia lui de acolo este o proprietate seniorială, zece mii net per annum. N-aÈ›i fi găsit pe nimeni mai indicat decît mine pentru a vă da informaÈ›ii în chestiunea asta căci, din prima mea copilărie, am fost legat de familia sa într-un fel foarte special.
Elizabeth nu-și putu stăpîni uimirea.
― AveÈ›i tot dreptul să păreÈ›i uimită de afirmaÈ›ia mea, domniÈ™oară Bennet, dacă aÈ›i remarcat ― cum poate aÈ›i È™i făcut ― marea răceală a întîlnirii noastre de ieri. ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i bine pe domnul Darcy?
― Atît cît să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu patimă. Am petrecut patru zile în aceeaÈ™i casă cu el È™i-l consider un om foarte dezagreabil.
― Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eu nu am dreptul să-mi spun părerea. Nu am această calitate. ÃŽl cunosc prea mult È™i prea bine pentru a fi un judecător drept. Mie mi-e imposibil să rămîn nepărtinitor. Cred însă că părerea dumneavoastră despre el ar produce, în general, uimire È™i poate că nu v-aÈ›i exprima atît de tare nicăieri în alt loc. Aici sînteÈ›i în mijlocul familiei dumneavoastră.
― Pe cuvîntul meu, nu spun aici mai mult decît aÈ™ spune în oricare altă casă din vecinătate, exceptînd Netherfield. ÃŽn Herdfordshire nimeni nu-l simpatizează. ToÈ›i sînt dezgustaÈ›i de mîndria lui. Nu veÈ›i găsi pe nimeni care să vorbească mai bine despre el.
― Nu pot pretinde că-mi pare rău, spuse Wickham după o scurtă pauză, dacă Darcy sau oricine altcineva nu este preÈ›uit mai mult decît merită; dar cu el, cred, asta nu se întîmplă des. Lumea este orbită de averea, de greutatea lui, sau speriată de acrele lui superioare, impunătoare, È™i-l vede doar aÈ™a cum îi place lui să fie văzut.
― Eu l-aÈ™ lua drept un om cu o fire urîcioasă, chiar È™i din puÈ›inul pe care-l È™tiu despre el.
Wickham clătină numai din cap.
― Mă întreb, spuse el cînd avu iar prilejul să vorbească, dacă are de gînd să rămînă mai mult timp aici.
― Nu È™tiu deloc, dar cît am stat la Netherfield nu am auzit vorbindu-se nimic despre plecarea sa. Sper că planurile dumneavoastră în legătură cu regimentul nu vor suferi modificări din cauza prezenÈ›ei lui în regiune.
― Oh, nu. Nu eu trebuie să-l evit pe Darcy. Dacă el doreÈ™te să nu dea ochi cu mine, el e cel care trebuie să plece. Nu sîntem în relaÈ›ii de prietenie È™i-mi este totdeauna neplăcut să-l întîlnesc; dar nu am nici un motiv să-l evit, afară doar de motivul pe care l-aÈ™ putea spune în faÈ›a lumii întregi ― am sentimentul unei mari nedreptăți È™i durerosul regret că Darcy este ceea ce este. Tatăl lui, domniÈ™oară Bennet, defunctul domn Darcy, a fost unul dintre oamenii cei mai buni care au existat vreodată È™i prietenul cel mai adevărat pe care l-am avut; È™i nu mă pot afla în prezenÈ›a acestui domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adîncul sufletului de o mie de duioase amintiri. Purtarea lui față de mine a fost revoltătoare; cred, într-adevăr însă, că i-aÈ™ putea ierta tot È™i toate mai curînd decît faptul că a înÈ™elat speranÈ›ele È™i a terfelit memoria tatălui său.
Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant și era numai urechi, dar delicatețea temei o împiedica să pună vreo întrebare.
Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu caracter mai general ― Meryton, împrejurimile, societatea locală ― părînd foarte mulÈ›umit de cale văzute pînă atunci È™i insistînd mai ales asupra ultimei teme cu o amabilă È™i firească galanterie.
― Perspectiva de a fi mereu în societate, într-o bună societate, adăugă el, a fost pentru mine cel mai bun îndemn de a intra în regimentul... Știam că este o unitate cît se poate de onorabilă È™i plăcută, iar prietenul meu Denny m-a ispitit È™i mai mult relatîndu-mi despre cartierul lor general actual È™i despre cunoÈ™tinÈ›ele alese È™i marea solicitudine de care au avut prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, recunosc, îmi este necesară. Sînt un om dezamăgit È™i nu suport singurătatea. Trebuie să fiu ocupat È™i să am în jur oameni. Nu am fost sortit unei vieÈ›i de militar, dar nu am avut încotro din cauza împrejurărilor. Biserica trebuia să fie rostul meu; am fost crescut pentru a o sluji È™i pînă acum ar fi trebuit să fiu în posesia unei parohii foarte importante, dacă domnul de care tocmai vorbeam ar fi binevoit.
― ÃŽntr-adevăr ?!
― Da! Defunctul său tată mi-a lăsat prin testament recomandarea pentru cea mai bună parohie care va deveni vacantă. El era naÈ™ul meu È™i È›inea nespus de mult la mine. Nu găsesc cuvinte destul de potrivite pentru bunătatea sa. Voia să mă asigure cu largheÈ›e È™i era încredinÈ›at că o È™i făcuse, dar, cînd parohia a devenit vacantă, a fost dată altcuiva.
― Doamne, Dumnezeule! exclamă Elizabeth. Cum de s-a putut aÈ™a ceva? Cum de s-a putut trece peste testamentul său? De ce nu aÈ›i cerut despăgubiri legale?
― Testamentul avea un asemenea viciu de formă încît nu-mi lăsa nici o speranță din partea legii. Un om de onoare nu s-ar fi putut îndoi de intenÈ›ia testatorului, dar domnul Darcy a preferat s-o pună la îndoială sau s-o trateze numai ca pe o recomandare condiÈ›ionată È™i să susÈ›ină că am pierdut orice drept legal de a beneficia de ea, fiind risipitor, necugetat; pe scurt, de toate È™i nimic. Sigur este că parohia a devenit vacantă acum doi ani, exact cînd ajunsesem la vîrsta la care o puteam primi, È™i că a fost încredinÈ›ată altuia, È™i nu mai puÈ›in sigur este È™i faptul că nu mă pot învinui să fi făcut într-adevăr ceva ca să merit s-o pierd. Am o fire nestăpînită È™i poate mi-am spus uneori prea deschis părerea despre el sau către el. Altceva mai rău nu-mi pot aminti. Adevărul este însă că sîntem foarte diferiÈ›i È™i că el mă urăște.
― E revoltător! Merita să fie făcut de rîs în mod public.
― Odată È™i odată tot va fi, dar nu eu o voi face. Atîta timp cît îmi voi aminti de tatăl său, nu-l voi putea niciodată nici sfida, nici face de rîs.
Elizabeth îl prețui pentru asemenea sentimente și, în timp ce tînărul le exprima, i se păru a fi mai frumos decît oricînd.
― Dar ce motiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l-a putut face să se poarte atît de crud?
― O totală È™i neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o pot pune, în oarecare măsură, decît în seama geloziei. Dacă defunctul domn Darcy ar fi È›inut la mine mai puÈ›in, poate că fiul său m-ar fi văzut cu ochi mai buni; dar neobiÈ™nuita afecÈ›iune pe care tatăl său o avea pentru mine îl irita cred, încă de pe cînd eram copii. Nu avea o fire să suporte competiÈ›ia în care ne aflam, preferinÈ›a ce-mi era adesea acordată.
― Nu l-am crezut pe domnul Darcy atît de rău, deÈ™i niciodată nu mi-a plăcut, nu l-am crezut atît de josnic; mi-am închipuit că, în general, îi dispreÈ›uieÈ™te pe semenii săi, dar n-aÈ™ fi putut bănui că se coboară pînă la o răzbunare atît de crudă, pînă la atîta nedreptate, atîta lipsă de omenie. După cîteva minute de gîndire, continuă: Mi-amintesc într-adevăr cum se fălea într-o zi la Netherfield că e implacabil în resentimentele sale, că are o fire neiertătoare. Trebuie să aibă un caracter înspăimântător.
― Nu pot avea încredere în judecata mea pe tema asta, replică Wickham. Mie mi-ar fi greu să fiu drept cu el.
Elizabeth căzu din nou pe gînduri și după un timp exclamă:
― Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui său! Și ar fi putut foarte bine adăuga: Și pe deasupra, un tînăr ca dumneata, al cărui chip însuÈ™i e o garanÈ›ie de omenie. Dar se mulÈ›umi cu: Un tînăr care a fost, din copilărie, tovarășul lui de joacă, legaÈ›i ― după cum cred că aÈ›i spus ― în modul cel mai strîns.
― Ne-am născut în aceeaÈ™i parohie, în mijlocul aceluiaÈ™i parc; am petrecut laolaltă cea mai mare parte a tinereÈ›ii noastre ― trăind în aceeaÈ™i casă, amuzîndu-ne cu aceleaÈ™i jocuri, ocrotiÈ›i de aceeaÈ™i părintească grijă. Tatăl meu È™i-a început cariera în profesiunea căreia unchiul dumneavoastră, domnul Philips, pare să-i facă atîta cinste; dar a renunÈ›at la tot pentru a-i fi util defunctului domn Darcy È™i È™i-a dedicat tot timpul îngrijind de domeniul Pemberley. A fost preÈ›uit, cum nu se poate mai mult, de domnul Darcy, fiind un prieten de toată încrederea È™i demn de toată cinstea. Domnul Darcy recunoÈ™tea adesea cît îi era de obligat tatălui meu pentru neprecupeÈ›ita lui muncă de dirijare È™i administrare È™i cînd, cu puÈ›in înainte de moartea tatălui meu, i-a promis, din proprie iniÈ›iativă, că mă va asigura, sînt convins că simÈ›ea că face un gest de recunoÈ™tință față de el, ca È™i de afecÈ›iune față de mine.
― Ce ciudat, exclamă Elizabeth, ce odios! Mă mir că tocmai mîndria lui nu l-a silit pe acest domn Darcy să fie drept cu dumneavoastră. Dacă nu dintr-un motiv mai bun, din acela că n-a fost destul de mîndru ca să nu fie necinstit ― căci eu necinste trebuie să numesc fapta lui.
― Este de mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate faptele sale pot fi puse în seama mîndriei, È™i mîndria i-a fost adesea prietenul cel mai bun. Ea l-a adus mai aproape de virtute decît de oricare altă simÈ›ire. Dar nu sîntem, nici unul, statornici È™i, în comportarea lui față de mine, a fost mînat de impulsuri È™i mai puternice decît mîndria.
― Se poate oare ca o mîndrie atît de odioasă să fi fost vreodată spre binele lui?
― Da. Ea l-a făcut adesea să fie darnic, generos; să cheltuiască fără reÈ›inere, să ofere ospitalitate, să-È™i ajute arendaÈ™ii, să-i aline pe săracii lui. Da, mîndria a făcut asta, mîndria de familie È™i mîndria filială, căci este foarte mîndru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept acela care-È™i dezonorează familia, acela care face să degenereze calitățile ce aduc popularitatea, sau să se piardă influenÈ›a casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are È™i o mîndrie de frate È™i aceasta împreună cu o oarecare dragoste frățească fac din el un protector blînd È™i plin de grijă al sorei sale; È™i veÈ›i auzi că e prezentat, în general, drept fratele cel mai bun È™i mai atent din lume.
― Ce fel de fată este domniÈ™oara Darcy?
Wickham clătină din cap.
― AÈ™ fi vrut s-o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc de rău pe un Darcy, dar seamănă prea mult cu fratele ei ― e foarte, foarte mîndră. Cînd era mică, era afectuoasă È™i drăguță È™i È›inea foarte mult la mine; iar eu i-am consacrat ore È™i ore pentru a o distra. Acum însă ea nu mai există pentru mine. Este o fată frumoasă, de cincisprezece, È™aisprezece ani, È™i am auzit ― cu o educaÈ›ie desăvîrÈ™ită. De la moartea tatălui ei, locuieÈ™te la Londra împreună cu o doamnă care-i supraveghează instruirea. După multe tăceri È™i multe încercări de a aborda alte subiecte, Elizabeth nu rezistă È™i reveni încă o dată la cel dintîi, spunînd:
― Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cum poate oare domnul Bingley, care pare a fi întruchiparea bunei dispoziÈ›ii È™i este, sînt convinsă, cu adevărat drăguÈ›, să se simtă atît de strîns legat de un asemenea om? Cum e posibil să se potrivească? ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i pe domnul Bingley?
― Nu, deloc,
― Este un om blajin, prietenos, fermecător. El nu poate È™ti cum este domnul Darcy în realitate.
― Probabil că nu, dar domnul Darcy poate să placă cui vrea el. ÃŽnsuÈ™irile nu-i lipsesc. Poate fi un bun partener de conversaÈ›ie, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este un om total diferit de ceea ce este față de cei mai puÈ›in favorizaÈ›i de soartă. Mîndria nu-l părăseÈ™te niciodată; cu cei bogaÈ›i, însă, are vederi largi, este drept, sincer, rezonabil, vrednic de toată cinstea È™i probabil simpatic ― avînd oarecum în vedere averea È™i înfățiÈ™area.
Curînd după aceasta, partida de whist se sparse, jucătorii se strînseră în jurul celeilalte mese, iar domnul Collins luă loc între veriÈ™oara sa Elizabeth È™i doamna Philips, care îi puse întrebările obiÈ™nuita în privinÈ›a succesului avut la joc. Nu fusese prea mare ― pierduse tot timpul; dar cînd doamna Philips începu să-È™i exprime regretele, el o asigură, plin de gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanță; că el considera banii ca o bagatelă È™i o rugă să nu se neliniÈ™tească din cauza asta.
― Știu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci cînd oamenii se aÈ™ază la o masă de joc trebuie să-È™i asume riscurile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sînt în situaÈ›ia de a face caz de cinci È™ilingi. Sînt, fără îndoială, mulÈ›i care nu ar putea spune la fel, dar, mulÈ›umită Lady-ei Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de a È›ine seama de asemenea nimicuri.
Domnul Wickham deveni atent; după ce-l observă pe domnul Collins cîteva clipe o întrebă pe Elizabeth, cu glas scăzut, dacă rudele ei erau în relații foarte strînse cu familia de Bourgh.
― Lady Catherine de Bourgh i-a dat curînd domnului Collins o parohie. Aproape că nu È™tiu în ce împrejurări i-a fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaÈ™te de mult.
― ȘtiÈ›i, desigur, că Lady Catherine de Bourgh È™i Lady Anne Darcy au fost surori È™i că, prin urmare, ea este mătuÈ™a tînărului domn Darcy.
― Nu, într-adevăr, nu È™tiam. Nu È™tiu nimic despre familia Lady-ei Catherine. Pînă alaltăieri, nu auzisem încă de existenÈ›a ei.
― Fiica sa, domniÈ™oara de Bourgh, va avea o mare avere È™i se crede că ea È™i vărul său vor uni cele două proprietăți.
Această informație o făcu pe Elizabeth să zîmbească; se gîndea la biata domnișoară Bingley. Zadarnice erau toate drăgălășeniile, ei, zadarnice și inutile și afecțiunea pentru sora lui și laudele pentru el, dacă Darcy se considera sortit alteia.
― Domnul Collins, adăugă Elizabeth, vorbeÈ™te în termenii cei mai elogioÈ™i de Lady Catherine È™i de fiica sa; dar, din anumite amănunte pe care le-a povestit despre senioria sa, bănuiesc că recunoÈ™tinÈ›a îl face să se înÈ™ele È™i că ― în ciuda faptului că e protectoarea lui ― este o femeie arogantă È™i încrezută.
― Cred că, într-o mare măsură, este È™i una È™i alta, replică Wickham. Nu am văzut-o de ani de zile, dar îmi amintesc perfect că nu mi-a plăcut niciodată È™i că avea un fel de a fi dictatorial È™i insolent. Are reputaÈ›ia de a fi deosebit de raÈ›ională È™i deÈ™teaptă; dar eu cred mai curînd că însuÈ™irile sale se trag, în parte, din rang È™i din avere, în parte, din atitudinea ei autoritară È™i restul din mîndria nepotului său, căruia îi place să creadă că oricare dintre rudele lui posedă o inteligență cu totul superioară.
Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte judicioasă și continuară cu plăcere să stea de vorbă pînă cînd cina puse capăt jocului de cărți și dădu celorlalte doamne partea ce li se cuvenea din atențiile domnului Wickham.
Nu se putea duce o conversație în zgomotul din timpul cinei de la doamna Philips; dar manierele tînărului îi cuceriră pe toți. Tot ceea ce spunea era spus cum trebuia și tot ceea ce făcea era făcut cu eleganță. Elizabeth plecă de acolo cu mintea plină de el. Tot drumul pînă acasă, nu se mai putu gîndi la nimeni în afară de domnul Wickham și la cele ce-i spusese; dar nu-i putu pomeni nici măcar numele, căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o singură clipă. Lydia vorbea într-una despre loterie, despre fisele pe care le pierduse, despre fisele pe care le cîștigase: iar domnul Collins, apreciind politețea doamnei și domnului Philips, asigurîndu-i că paguba sa la whist n-avea nici o importanță, enumerînd felurile servite la cină și tot temîndu-se că dăduse buzna peste verișoarele sale, avea de spus mai multe decît putu spune pînă ce trăsura opri în fața locuinței lor, din Longbourn.


Capitolul XVII

A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între domnul Wickham și ea. Jane o ascultă cu interes și uimire pentru că era de necrezut ca domnul Darcy să poată fi atît de nedemn de stima domnului Bingley; nu era însă în firea ei să se îndoiască de cinstea unui om cu o înfățișare atît de amabilă ca a domnului Wickham. Posibilitatea ca acesta să fi îndurat atîta adversitate fu de ajuns pentru a-i provoca sentimentele cele mai duioase; nu mai rămînea deci nimic de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre amîndoi, de a justifica purtarea fiecăruia dintre ei și de a pune pe seama întîmplării sau a greșelii tot ceea ce nu putea fi explicat în alt fel.
― Ambii, spuse ea, au fost, cred, decepÈ›ionaÈ›i într-un fel sau într-altul, de care noi nu ne putem da seama. Poate că oameni interesaÈ›i i-au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, nouă ne este imposibil să bănuim cauzele sau împrejurările care i-au înstrăinat, dacă nu există vină nici de o parte, nici de alta.
― Foarte adevărat! Chiar aÈ™a! Și acum, scumpa mea Jane, ce ai de spus în favoarea oamenilor interesaÈ›i implicaÈ›i în treaba aceasta? Hai, scoate-i basma curată È™i pe ei, căci altfel am fi silite totuÈ™i să avem o părere proastă despre cineva.
― Rîzi cît vrei, dar nu vei putea rîde atît cît să mă scoÈ›i dintr-ale mele. Scumpa mea Lizzy, gîndeÈ™te-te numai în ce lumină urîtă s-ar plasa domnul Darcy purtîndu-se astfel cu protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său i-a promis să-i asigure viitorul. Este cu neputință. Nici un om de omenie, nici un om care se stimează n-ar fi în stare de aÈ™a ceva. Se poate oare ca prietenii cei mai apropiaÈ›i să se înÈ™ele într-atît asupra lui? Oh! Nu!
― Pot să-mi închipui mai curînd că domnul Bingley a fost indus în eroare decît că domnul Wickham a inventat o poveste ca aceea pe care mi-a relatat-o seara trecută: nume, fapte, toate spuse pe nepregătite. Dacă nu este aÈ™a, s-o dovedească domnul Darcy. ÃŽn afară de asta, era atîta adevăr în ochii lui!
― Este foarte greu, recunosc; este dureros. Nu mai È™tii ce să crezi.
― Să-mi fie cu iertare. Știi precis ce să crezi.
Dar Jane nu putea crede cu precizie decît un singur lucru, și anume că, dacă domnul Bingley fusese indus în eroare, va suferi mult cînd vor ieși toate la lumină.
Cele două domniÈ™oare trebuiră să iasă din boschetul unde avusese loc conversaÈ›ia pomenită, fiindcă tocmai sosiseră unele persoane despre care fusese vorba. Domnul Bingley È™i surorile lui veniseră să le prezinte personal invitaÈ›ia pentru mult aÈ™teptatul bal de la Netherfield, fixat pentru marÈ›ea următoare. Cele două doamne au fost încîntate să-È™i regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de cînd n-o mai văzuseră È™i au întrebat-o, de repetate ori, ce mai făcuse de cînd se despărÈ›iseră. ÃŽn ceea ce priveÈ™te restul familiei, i-au dat prea puÈ›ină atenÈ›ie ― ocolindu-l pe domnul Bennet, pe cît posibil, spunîndu-i nimica toată Elizabethei È™i nimic celorlalÈ›i. Au plecat repede, ridicîndu-se de pe scaune cu o ostentaÈ›ie care-l luă pe fratele lor prin surprindere, grăbindu-se, nerăbdătoare parcă, să scape de amabilitățile doamnei Bennet.
Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de plăcută pentru fiecare dintre doamnele din familie. Doamnei Bennet îi plăcea să-l ia drept un omagiu adus fiicei sale mai mari și se simțea foarte măgulită, deoarece fusese invitată de domnul Bingley personal în loc de a primi o ceremonioasă invitație scrisă. Jane visa o seară încîntătoare, în compania celor două prietene ale sale, și atențiile fratelui lor, iar Elizabeth se gîndea cu plăcere că va dansa mult, mult, cu domnul Wickham și că privirea și comportarea domnului Darcy îi vor confirma tot ceea ce știa. Fericirea sperată de Catherine și Lydia depindea mai puțin de un anumit lucru sau de o anume persoană, deoarece, deși fiecare dintre ele se gîndea, ca și Elizabeth, că va dansa jumătate din noaptea aceea cu domnul Wickham, el nu era, în nici un caz, singurul partener care putea să le placă, și un bal era, în orice caz, un bal. Chiar și Mary fu în stare să-și asigure familia că nu avea nimic de zis împotriva balului.
― Atîta timp cît pot să-mi păstrez dimineÈ›ile pentru mine, declară ea, asta îmi ajunge. Nu cred că este un sacrificiu să iau, ocazional, parte la un program, seara. Societatea are drepturi asupra noastră, a tuturor, È™i socotesc că fac parte dintre aceia care consideră clipele de recreaÈ›ie È™i distracÈ›ie un lucru de dorit pentru toată lumea.
Cu acest prilej, Elizabeth era într-o dispoziție atît de bună încît, deși nu vorbea des cu domnul Collins dacă nu era nevoie, nu se putu stăpîni să nu-l întrebe dacă avea sau nu intenția să accepte invitația domnului Bingley și, în caz afirmativ, dacă credea că e potrivit să participe la distracțiile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle că el nu-și făcea nici un fel de scrupule în această privință și că era departe de a se teme de o mustrare, fie din partea arhiepiscopului, fie a Lady-ei Catherine de Bourgh pentru îndrăzneala de a fi dansat.
― Nu sînt deloc de părere, v-asigur, spuse el, că un bal de felul acesta, dat pentru persoane respectabile, de către un tînăr onorabil, ar putea avea vreo tendință imorală; È™i sînt eu însumi atît de departe de a avea ceva împotriva dansului, încît sper să am cinstea de a fi onorat de toate frumoasele mele veriÈ™oare în cursul serii; È™i profit, scumpă domniÈ™oară Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să-mi acordaÈ›i primele două dansuri ― preferință pe care sînt încredinÈ›at că veriÈ™oara mea Jane o va atribui cauzei adevărate È™i nu unei lipsa de respect față de persoana sa.
Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. Își propusese neapărat să danseze tocmai dansurile acelea cu domnul Wickham; și în locul lui să-l ai pe domnul Collins! Șăgălnicia ei nu căzuse nicicînd mai prost. Nu era nimic de făcut, totuși. Fericirea domnului Wickham, ca și a ei, fu, prin forța lucrurilor, puțin amînată, și invitația domnului Collins primită cu politețea de care se mai simți în stare. Nu era prea încîntată de galanteria lui, căci aceasta îi trezea bănuiala că el avea și altă intenție. Pentru prima dată o fulgeră gîndul că dintre surori ea era acum aleasa demnă de a deveni stăpîna parohiei Hunsford și al patrulea la masa de cadril de la Rosings, în absența unor musafiri mai simandicoși. Gîndul acesta se transformă în convingere în timp ce-i urmărea amabilitățile mereu mai stăruitoare față de ea și îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul și vioiciunea ei; cu toate că se simțea mai degrabă uluită decît încîntată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu mult și doamna Bennet îi dădu a înțelege că probabilitatea acestei căsătorii îi era extrem de agreabilă.
Elizabeth însă se făcu a nu înțelege aluzia, fiind perfect conștientă că dacă ar fi replicat ceva ar fi ajuns, să se certe. S-ar fi putut ca domnul Collins să nu facă niciodată cererea, așa că pînă n-o va face, n-avea nici un rost să se certe din cauza lui.
Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se pregătească și de care să vorbească, cele două domnișoare Bennet mai mici s-ar fi aflat tot timpul într-o stare vrednică de milă căci, din ziua în care primiseră invitația și pînă în ziua balului, plouase fără încetare și n-au putut să se plimbe măcar o singură dată la Meryton. Nu tu mătușă, nu tu ofițeri, nu tu știri; pînă și rozetele pentru pantofii de bal fuseseră procurate tot printr-un curier. Chiar și Elizabeth ar fi fost îndreptățită să creadă că răbdarea îi fusese pusă, întrucîtva, la încercare de vremea care o împiedicase să-l cunoască mai îndeaproape pe domnul Wickham, iar pentru Kitty și Lydia, ceva mai puțin important decît balul de marți n-ar fi putut face suportabile o vineri, o sîmbătă, o duminică și o luni ca acelea.


Capitolul XVIII

Pînă în clipa în care păși în salonul de la Netherfield, căutîndu-l zadarnic în grămada de tunici roșii strînse acolo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wickham va fi la bal. Certitudinea de a-l întîlni acolo nu-i fusese zdruncinată de nici una dintre recentele amintiri care, nu fără temei, ar fi putut s-o neliniștească. Se îmbrăcase cu mai multă grijă decît de obicei și se pregătise, într-o stare de bună dispoziție, să cucerească ceea ce rămăsese încă necucerit din inima lui, încredințată că nu era mai mult decît se putea cîștiga în cursul unei seri.
Într-o clipă o fulgeră gîndul că, pentru a-i face plăcere domnului Darcy, Bingley îl omisese intenționat din lista de invitați trimisă ofițerilor; și, deși nu era chiar așa, faptul de necontestat că lipsea i-a fost confirmat de prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adresase nerăbdătoare, și care le spuse că Wickham fusese obligat să plece în ajun pentru treburi la Londra și că nu se întorsese încă, și adăugă cu un surîs semnificativ: "Nu pot să cred că treburile l-ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n-ar fi dorit să evite un anumit domn prezent aici".
Lydia nu auzi această reflecție, Elizabeth însă o prinse. Și fiind astfel încredințată că Darcy nu era mai puțin vinovat de absența lui Wickham decît dacă ar fi fost exactă prima ei presupunere, toată antipatia ei față de el se ascuți atît de mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încît cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care dînsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentilețea, îngăduința, răbdarea față de Darcy erau nedreptăți față de Wickham. Era hotărît potrivnică oricărei conversații cu el și se îndepărtă brusc, cu o proastă dispoziție ce nu și-o putu stăpîni complet, nici măcar stînd de vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire față de Darcy o irita.
Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziția și, deși toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră, tristețea nu putea stărui prea mult în inima ei; și după ce îi povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o săptămînă, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-și mute voit gîndul la ciudățeniile vărului său și să-i atragă și Charlottei atenția în mod special asupra lui. Primele două dansuri însă-i redeșteptară mîhnirea; ele fură un adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat și solemn, scuzîndu-se în loc de a corespunde, mișcîndu-se adesea alandala, fără să-și dea seama, aruncă asupra ei toată rușinea și chinul cu care te poate copleși un partener de dans nepriceput. Clipa în care se eliberă de el fu o clipă de extaz.
Dansă apoi cu un ofițer și avu bucuria să vorbească despre Wickham și să afle că era iubit de toți. După ce se sfîrșiră dansurile, se reîntoarse lîngă Charlotte Lucas și stătea de vorbă cu ea cînd, deodată, îl auzi pe domnul Darcy solicitîndu-i favoarea de a dansa împreună: fusese luată atît de tare prin surprindere, încît, fără să-și dea seama de ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frămînte pentru lipsa ei de prezență de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze.
― Cred că îl vei găsi foarte agreabil.
― Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare nenorocire, să găseÈ™ti agreabil pe cineva pe care eÈ™ti hotărît să-l urăști. Nu-mi dori atîta rău.
Totuși, cînd dansul reîncepu și Darcy se apropie pentru a-i lua mîna, Charlotte o sfătui, în șoaptă, să nu fie proastă și, din cauza înclinației sale pentru Wickham, să apară într-o lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece ori mai important. Elizabeth nu-i răspunse și-și luă locul în șirul de dansatori, uimită de onoarea ce i se făcea, îngăduindu-i-se să stea față în față cu domnul Darcy și citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un timp fără să-și spună o vorbă; Elizabeth începu să creadă că muțenia lor va dura tot timpul celor două dansuri și, în primul moment, era hotărîtă să nu rupă această tăcere; dar îi trecu prin minte gîndul că pentru partenerul ei ar fi cea mai mare pedeapsă dacă l-ar obliga să vorbească, și atunci făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse și tăcu din nou. După o pauză de cîteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu cuvintele:
― Acum este rîndul dumneavoastră să spuneÈ›i ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans È™i dumneavoastră ar trebui să faceÈ›i o remarcă despre mărimea salonului sau numărul de perechi.
El zîmbi și o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus.
― Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curînd eu voi face observaÈ›ia că balurile particulare sînt cu mult mai plăcute decît cele publice; dar acum putem tăcea.
― ObiÈ™nuiÈ›i să vorbiÈ›i în timp ce dansaÈ›i?
― Uneori. ÃŽnÈ›elegeÈ›i, puÈ›in trebuie să vorbeÈ™ti. Ar părea ciudat să taci cu desăvîrÈ™ire timp de o jumătate de oră în compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora, conversaÈ›ia ar trebui condusă astfel încît ei să se deranjeze să vorbească cît mai puÈ›in posibil.
― ÞineÈ›i seamă, în cazul de față, de propriile dumneavoastră simțăminte, sau vă imaginaÈ›i că le satisfaceÈ›i pe ale mele?
― De ambele, răspunse Elizabeth maliÈ›ioasă, deoarece am băgat de seamă că există o mare asemănare în felul nostru de a gîndi. Avem È™i unul È™i celălalt o natură neprietenoasă, taciturnă, È™i nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne aÈ™teptăm să fie un lucru care ar răsturna întreg salonul È™i ar putea fi trecut posterității cu toată strălucirea unui proverb.
― Descrierea aceasta nu prezintă o asemănare izbitoare cu propriul dumneavoastră caracter, sînt sigur, spuse el. Cît de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că È™tiu. Dumneavoastră consideraÈ›i că este un portret fidel, fără îndoială.
― Nu pot să-mi spun cuvîntul asupra propriei mele opere.
Domnul Darcy nu răspunse nimic și tăcură din nou pînă la sfîrșitul dansului, cînd el o întrebă dacă nu se plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton. Ea îi răspunse afirmativ și, incapabilă să reziste ispitei, adăugă:
― Cînd ne-aÈ›i întîlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoÈ™tință.
Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie și mai distantă, dar nu spuse nici un cuvînt; iar Elizabeth, deși se învinovățea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să continue. În sfîrșit, Darcy vorbi și spuse silnic:
― Manierele fermecătoare cu care este fericit înzestrat domnul Wickham îi îngăduie să-È™i facă uÈ™or prieteni; e mai puÈ›in sigur însă că este la fel de capabil să îi È™i păstreze.
― A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, replică Elizabeth cu emfază, È™i încă într-un fel de care foarte probabil va suferi întreaga viață.
Darcy nu răspunse nimic , și păru dornic să schimbe subiectul. În clipa aceea apăru lîngă ei Sir William Lucas care avea de gînd să treacă printre rînduri în cealaltă parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l complimenteze pentru felul cum dansa și pentru partenera lui.
― Am fost într-adevăr mai mult decît încîntat privindu-vă, Sir; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atît de frumos de a dansa. Este evident că aparÈ›ineÈ›i cercurilor celor mai distinse. Dar permiteÈ›i-mi să vă spun că frumoasa dumneavoastră parteneră nu vă dezavantajează È™i că ― vreau să sper ― această plăcere se va repeta des, scumpă domniÈ™oară Eliza, cînd un anumit eveniment dorit (aruncîndu-È™i ochii către sora ei È™i Bingley) va avea loc. Ce potop de felicitări vor curge atunci! ÃŽl iau martor pe domnul Darcy. Dar să nu vă întrerup, Sir. Sigur că nu mi-aÈ›i mulÈ›umi dacă v-aÈ™ reÈ›ine de lîngă fermecătoarea dumneavoastră parteneră, ai cărei ochi scînteietori m-au vrăjit È™i pe mine.
Partea din urmă a acestei convorbiri n-a prea fost auzită de Darcy; aluzia lui Sir William, în legătură cu prietenul său, păruse că-l izbește foarte tare și, cu o privire foarte serioasă, își îndreptă ochii către Bingley și Jane care dansau împreună. Stăpînindu-și repede surpriza, se întoarse către partenera lui și-i spuse:
― IntervenÈ›ia lui Sir William m-a făcut să uit despre ce vorbeam.
― Nu cred că vorbeam ceva. Sir William n-ar fi putut întrerupe nici o altă pereche din acest salon, care să aibă mai puÈ›in să-È™i spună. Am încercat deja, fără nici un succes, două, trei subiecte È™i nu-mi pot imagina despre ce vom mai vorbi.
― Ce credeÈ›i despre cărÈ›i? întrebă el, zîmbind.
― CărÈ›i! Oh, nu! Sînt sigură că nu citim deloc aceleaÈ™i cărÈ›i, sau nu cu aceleaÈ™i sentimente.
― ÃŽmi pare rău că gîndiÈ›i astfel, dar, chiar dacă acesta ar fi cazul, cel puÈ›in n-am duce lipsă de subiecte. Am putea să ne comparăm părerile diferite.
― Nu, nu pot vorbi despre cărÈ›i la un bal; mi-e capul mereu plin de altceva.
― Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea împrejurări, nu este aÈ™a? întrebă el cu îndoială în priviri.
― Da, întotdeauna, replică Elizabeth fără să-È™i dea seama de ceea ce spune, căci gîndul i se îndepărtase de subiect, aÈ™a cum se văzu curînd, cînd exclamă pe neaÈ™teptate: ÃŽmi amintesc, domnule Darcy, că v-am auzit spunînd că aproape niciodată nu iertaÈ›i ― că resentimentul dumneavoastră, odată apărut, este de nepotolit. SînteÈ›i foarte precaut, presupun, cînd e vorba să apară acest resentiment.
― Sînt, spuse el pe un ton hotărît.
― Și nu vă îngăduiÈ›i niciodată să vă lăsaÈ›i orbit de vreo prejudecată?
― Sper că nu.
― Este absolut obligatoriu pentru cei care nu-È™i schimbă niciodată părerile să fie mai întîi siguri că judecă drept.
― AÈ™ putea întreba ce urmăriÈ›i cu acest chestionar?
― Numai interpretarea caracterului dumneavoastră, răspunse Elizabeth, încercînd să se scuture de gravitatea ei. ÃŽncerc să mi-l clarific.
― Și cu ce rezultat?
Ea clătină din cap.
― Nu înaintez deloc. Aud lucruri atît de diferite despre dumneavoastră, încît sînt pusă în mare încurcătură.
― Sînt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine se pot spune lucruri foarte diferite È™i mi-aÈ™ îngădui, domniÈ™oară Bennet, să vă rog a nu-mi schiÈ›a caracterul în momentul de față, pentru că există motive să mă tem că aceasta n-ar arunca o lumină bună asupra niciunuia dintre noi.
― Dar dacă nu o fac acum, s-ar putea să nu mai am alt prilej.
― N-aÈ™ vrea cu nici un preÈ› să vă curm vreodată o plăcere, răspunse el rece. Elizabeth nu mai spuse nimic; sfîrÈ™iră dansul al doilea È™i se despărÈ›iră în tăcere, nemulÈ›umiÈ›i È™i unul È™i celălalt, dar nu în egală măsură; căci în inima lui Darcy se născuse un sentiment destul de puternic pentru ea, sentiment care îl făcu s-o scuze È™i să-È™i îndrepte întreaga mînie împotriva altcuiva.
De abia se despărțiseră cînd domnișoara Bingley veni înspre ea și, cu o expresie de dispreț politicos, i se adresă astfel:
― Și-aÈ™a, domniÈ™oară Eliza, aud că sînteÈ›i încîntată de George Wickham. Sora dumneavoastră mi-a vorbit de el È™i mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tînărul a uitat să vă comunice, între altele, că este fiul bătrînului Wickham, intendentul defunctului domn Darcy. PermiteÈ›i-mi totuÈ™i să vă recomand prieteneÈ™te să nu daÈ›i crezare, fără rezerve, tuturor afirmaÈ›iunilor lui, căci în ce priveÈ™te faptul că domnul Darcy s-a purtat rău cu el, acest lucru este total fals; dînsul a fost, din contră, deosebit de bun cu el, deÈ™i George Wickham l-a tratat întotdeauna în modul cel mai infam. Nu cunosc detaliile, dar È™tiu foarte bine că domnul Darcy nu este cîtuÈ™i de puÈ›in de condamnat; că nu poate nici măcar să audă de numele lui George Wickham; È™i că, deÈ™i fratele meu a considerat că nu putea evita să-l includă în invitaÈ›ia adresată ofiÈ›erilor, a fost prea fericit că Wickham s-a dat singur la o parte. Chiar È™i venirea lui în localitate este într-adevăr o mare obrăznicie È™i mă mir cum de a îndrăznit s-o facă. Vă plîng, domniÈ™oară Eliza, pentru această descoperire a vinovăției favoritului dumneavoastră; dar, într-adevăr, dacă È›ii seama de originea lui, nu te poÈ›i aÈ™tepta la mai mult.
― Vinovăția È™i originea lui par, după spusele dumneavoastră, să se confunde, zise Elizabeth mînioasă, căci n-am auzit să-l acuzaÈ›i de ceva mai rău decît că este fiul intendentului domnului Darcy; È™i despre aceasta vă pot asigura că m-a informat chiar el.
― Vă cer iertare, replică domniÈ™oara Bingley, depărtîndu-se cu un zîmbet sarcastic. ScuzaÈ›i-mi intervenÈ›ia; a fost făcută cu gînduri bune.
"Insolentă făptură! își spuse Elizabeth. Te înșeli amarnic dacă speri să mă influențezi printr-un atac atît de meschin. Nu văd în el decît propria și voita dumitale ignoranță și răutatea domnului Darcy". Elizabeth o căută apoi pe sora ei mai mare care pornise să facă cercetări pe aceeași temă, pe lîngă domnul Bingley. Jane o întîmpină cu un surîs plin de o atît de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atîta fericire, încît dovedeau cu prisosință cît era de mulțumită de întîmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată sentimentele; și, în clipa aceea, interesul ei pentru Wickham, resentimentele față de dușmanii lui și toate celelalte pieriră în fața speranței că Jane se afla pe drumul cel mai bun către fericire.
― Vreau să È™tiu, întrebă ea, cu un chip tot atît de surîzător ca È™i al sorei sale, ce ai aflat despre domnul Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te mai gîndeÈ™ti la o a treia persoană, în care caz poÈ›i fi sigură de iertarea mea.
― Nu, îi răspunse Jane, nu l-am uitat, dar nu am nimic mulÈ›umitor, de spus. Domnul Bingley nu-i cunoaÈ™te povestea în întregime È™i ignoră împrejurările care, în mod special, l-au nemulÈ›umit pe domnul Darcy; dar garantează de comportarea, probitatea È™i cinstea prietenului său È™i este convins că domnul Wickham a meritat din partea domnului Darcy mai puÈ›ină atenÈ›ie decît i s-a dat; È™i-mi pare rău că trebuie s-o mărturisesc, dar, după spusele lui È™i ale surorii sale, domnul Wickham nu este deloc un om cinstit. Mă tem că a fost foarte nesăbuit È™i că a pierdut stima domnului Darcy.
― Domnul Bingley nu-l cunoaÈ™te personal pe domnul Wickham?
― Nu, nu l-a văzut niciodată pînă acum cîteva zile, la Meryton.
― Acest raport deci este ceea ce a aflat de la domnul Darcy. Sînt perfect edificată. Dar de parohie ce-a spus?
― Nu-È™i aminteÈ™te cu precizie împrejurările, deÈ™i l-a auzit ― È™i nu numai o dată ― pe domnul Darcy vorbind despre ele; dar crede că i-a fost testată numai condiÈ›ional.
― Nu am nici o îndoială în privinÈ›a sincerității domnului Bingley, spuse Elizabeth cu căldură. Trebuie să mă ierÈ›i însă dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în care domnul Bingley È™i-a apărat prietenul a fost foarte îndemînatec, dar cum el nu cunoaÈ™te unele aspecte ale problemei, iar pe celelalte le-a aflat numai de la prietenul său, îndrăznesc să cred despre ambii domni ceea ce am crezut È™i mai înainte.
Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru amîndouă și asupra căruia nu puteau exista divergențe de păreri. Elizabeth ascultă încîntată destăinuirea fericitelor și totuși modestelor speranțe pe care Jane le nutrea în legătură cu intențiile lui Bingley și îi spuse tot ceea ce putea să-i întărească nădejdile. În clipa în care domnul Bingley se apropie de ele, Elizabeth se retrase lîngă domnișoara Lucas, căreia de abia apucase să-i răspundă la întrebările despre amabilitatea ultimului ei partener, cînd domnul Collins veni la ele și le povesti, exultînd de bucurie, că avusese fericirea de a face o descoperire grozav de importantă.
― Am descoperit, le spuse el, printr-o ciudată întîmplare, că aici în salon se află o rudă apropiată a protectoarei mele. S-a întîmplat să-l aud chiar pe acest domn menÈ›ionînd față de tînăra domniÈ™oară care face onorurile casei numele veriÈ™oarei lui ― domniÈ™oara de Bourgh ― È™i a mamei acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lucruri se întîmplă! Cine s-ar fi gîndit că voi întîlni aici, în această adunare, pe ― probabil ― un nepot de-al Lady-ei Catherine de Bourgh. Sînt cum nu se poate mai mulÈ›umit că am descoperit acest lucru la timp pentru a-i prezenta respectele mele, ceea ce voi face chiar acum, È™i sper că mă va ierta că nu i le-am prezentat mai înainte. Faptul că n-am È™tiut că sînt rude va pleda în favoarea scuzelor mele.
― Nu cumva ai de gînd să te prezinÈ›i singur domnului Darcy?
― Ba da. Mă voi ruga să mă ierte că nu am făcut-o mai din vreme. Cred că este nepotul Lady-ei Catherine. ÃŽmi stă în putință să-l asigur că senioria sa era perfect sănătoasă ieri o săptămînă.
Elizabeth încercă din răsputeri să-l abată de la planul lui, asigurîndu-l că domnul Darcy ar considera faptul de a i se adresa fără o prealabilă prezentare drept o îndrăzneală impertinentă, mai curînd decît un omagiu adus mătușii sale; că nu era deloc necesar să se ia în seamă unul pe altul; și că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi revenea domnului Darcy dreptul, celui superior prin urmare, să facă începutul. Domnul Collins o ascultă hotărît să-și urmeze, propria lui dorință și, cînd ea încetă cu explicațiile, îi răspunse:
― Scumpă domniÈ™oară Elizabeth, am cea mai înaltă părere despre excelenta dumneavoastră judecată în toate chestiunile care sînt de competenÈ›a dumneavoastră, dar fie-mi îngăduit a vă spune că neîndoielnic există o mare diferență între formele de etichetă stabilite pentru laici È™i acelea ce privesc clerul; permiteÈ›i-mi, deci, să vă aduc la cunoÈ™tință că eu consider funcÈ›ia de cleric egală, din punct de vedere al demnității, cu rangul cel mai înalt din regat, cu condiÈ›ia să fie menÈ›inută în acelaÈ™i timp o comportare plină de cuvenită smerenie. Trebuie, prin urmare, să-mi îngăduiÈ›i să urmez, în cazul de față, poruncile conÈ™tiinÈ›ei mele care mă îndeamnă să îndeplinesc ceea ce cred că este de datoria mea. IertaÈ›i-mă că mi-e imposibil să profit de sfatul dumneavoastră care-mi va fi călăuză nelipsită în orice altă chestiune, deÈ™i, în cazul de față, mă consider, datorită educaÈ›iei È™i studiilor mele profesionale, mult mai îndreptățit să hotărăsc ce se cuvine, decît o tînără domniÈ™oară ca dumneavoastră. Și, cu o adîncă plecăciune, o părăsi pentru a-l ataca pe domnul Darcy, ale căruia reacÈ›ii la avansurile lui fură atent urmărite de Elizabeth, È™i a cărui uimire era foarte evidentă văzîndu-se astfel interpelat.
Vărul își începu cuvîntarea cu o solemnă plecăciune și, deși Elizabeth n-a putut auzi, o singură vorbă, i se păru că o aude în întregime și descifră pe buzele lui cuvintele "scuză", "Hunsford" și "Lady Catherine de Bourgh'". Se simțea vexată văzîndu-l că se dădea în spectacol în fața unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu fățișă uimire; și cînd, în cele din urmă, domnul Collins îl lăsă și pe el să spună, ceva, acesta îi răspunse cu un aer de politețe distantă. Domnul Collins totuși nu se descurajă și începu să vorbească; disprețul domnului Darcy părea să crească văzînd cu ochii, în proporție cu lungimea celei de a doua cuvîntări, la sfîrșitul căreia făcu numai o ușoară plecăciune și se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse la Elizabeth.
― N-am nici un motiv, vă încredinÈ›ez, spuse el, să fiu nemulÈ›umit de felul cum am fost primit. Domnul Darcy a părut încîntat de atenÈ›ia mea. Mi-a răspuns cu politeÈ›ea cea mai desăvârÈ™ită È™i mi-a făcut chiar cinstea de a-mi spune că era atît de convins de discernămîntul Lady-ei Catherine, încît era sigur că dînsa n-ar fi putut niciodată acorda cuiva o favoare nemeritată. Acesta a fost într-adevăr un gînd foarte frumos. ÃŽn general sînt foarte mulÈ›umit de dînsul.
Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, își îndreptă atenÈ›ia, aproape exclusiv, înspre sora ei È™i domnul Bingley; întreg È™irul de plăcute gînduri care se născură din observaÈ›iile ei o făcu poate tot atît de fericită cît era È™i Jane. ÃŽn mintea ei o văzu stabilită chiar în casa aceasta, în deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o căsătorie din dragoste; È™i se simÈ›i în stare, față de această situaÈ›ie, să încerce chiar să le îndrăgească pe cele două surori ale lui Bingley. Gîndurile doamnei Bennet ― vedea limpede ― erau pornite în aceeaÈ™i direcÈ›ie È™i se hotărî să nu se aventureze înspre mama ei, de teamă să nu audă prea multe. Cînd se aÈ™ezară la cină consideră prin urmare că numai o întîmplare nenorocită le putuse plasa pe una alături de cealaltă È™i a fost adînc contrariată să constate că mama ei nu găsise pe altcineva, ci tocmai pe Lady Lucas, cu care să vorbească, fără nici o reÈ›inere, deschis, È™i despre nimic altceva, decît despre speranÈ›a ei că Jane se va mărita curînd cu domnul Bingley. Subiectul era captivant È™i doamna Bennet părea incapabilă să obosească tot enumerînd avantajele acestei căsătorii. Faptul că domnul Bingley era un tînăr atît de fermecător, atît de bogat È™i că locuia la numai trei mile de ele au fost primele puncte pentru care se felicita; È™i apoi era aÈ™a de plăcut să te gîndeÈ™ti ce mult o iubeau surorile lui pe Jane È™i să fii sigură că È™i ele doreau această înrudire tot atît cît È™i ea. Pe deasupra, ce perspectivă pentru celelalte fiice ale sale, căci Jane, măritîndu-se atît de strălucit, o să le scoată È™i pe ele în calea unor tineri cu avere; È™i, în cele din urmă, ce fericire la vîrsta ei, să-È™i poată lăsa fiicele încă necăsătorite în grija sorei lor, aÈ™a ca ea personal să nu mai fie obligată să iasă mai mult decît i-ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să pretindă că lucrul acesta nu era o plăcere căci, în asemenea ocazii, aÈ™a cerea eticheta; dar nimeni, desigur, n-ar fi găsit o mai mică bucurie în a sta acasă decît doamna Bennet È™i la oricare epocă a vieÈ›ii sale. ÃŽncheie urîndu-i de nenumărate ori Lady-ei Lucas să aibă È™i dînsa parte de un asemenea noroc, deÈ™i:― evident, È™i cu un sentiment de triumf ― era convinsă că nu exista o asemenea È™ansă.
Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frîna potopul de vorbe al mamei sale, de a o convinge să-și descrie fericirea în șoapte mai puțin sonore căci, spre marea ei mîhnire, își putea da seama că domnul Darcy, care ședea în fața lor, auzea aproape totul. Mama sa o certă, spunîndu-i că e absurdă.
― Și ce mi-e mie, rogu-te, domnul Darcy, ca să-mi fie teamă de el? Sînt încredinÈ›ată că nu-i datorăm o politeÈ›e atît de excesivă încît să ne fie teamă să spunem ceva ce nu i-ar plăcea dumnealui s-audă.
― Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, vorbeÈ™te mai încet. Ce profit poÈ›i avea dacă-l jigneÈ™ti pe domnul Darcy? N-ai să-l cîștigi niciodată pe prietenul lui, procedînd astfel.
Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi dădea înainte pe același ton. Elizabeth roșea și tot roșea de rușine și supărare. Nu se putea stăpîni să nu-și întoarcă mereu ochii către Darcy, deși fiecare privire o convingea de ceea ce se temuse; cu toate că el nu era tot timpul cu ochii asupra doamnei Bennet, era convinsă că atenția lui se fixase într-acolo. Expresia de pe chip i se schimbă încet, încet, de la un dispreț plin de indignare la o calmă și neclintită gravitate.
Pînă în cele din urmă, totuși, doamna Bennet nu mai avu nimic de spus; iar Lady Lucas, care căsca de mult, tot ascultînd descrierea repetată a unor fericiri de care nu vedea cum o să aibă și ea parte, a fost lăsată să se consoleze eu șuncă și pui rece. Elizabeth începu să-și revină. Dar intervalul de liniște nu fu lung deoarece, de cum luă sfîrșit cina, auzi vorbindu-se de muzică și avu de îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicîndu-se, la foarte slabele lor rugăminți, gata să îndatoreze oaspeții. Elizabeth încercă cu multe priviri semnificative și multe rugăminți să împiedice ceea ce era numai o dovadă de politețe; zadarnic însă. Mary nu voia să înțeleagă. Prilejul ce i se oferea de a se produce îi era plăcut și-și începu cîntecul. Ochii Elizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau ațintiți asupra ei urmărind-o în timp ce parcurgea cele cîteva strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfîrșit, căci Mary, auzind printre mulțumirile comesenilor și aluzia la speranța lor că se va lăsa înduplecată să le mai facă iar favoarea de a cînta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt cîntec. Posibilitățile ei nu erau în nici un fel pe măsura unei asemenea manifestări; avea o voce mică și o manieră afectată. Elizabethei îi venea să intre în pămînt. Se uită înspre Jane să vadă cum reacționează ea, dar Jane stătea de vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele două surori ale acestuia și le văzu schimbînd între ele semne de batjocură; apoi la Darcy care rămînea totuși grav, de nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a-l implora să intervină, fiindu-i teamă că Mary ar putea cînta toată noaptea. El îi prinse sugestia și, cînd Mary termină și al doilea cîntec, îi spuse cu glas tare:
― A fost prea destul, fetiÈ›o. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă È™i celorlalte domniÈ™oare rîndul să se producă.
Mary, deși se făcu a nu-l auzi, se simți totuși descumpănită; și Elizabethei îi păru rău pentru sora ei, îi păru rău pentru cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu dusese la nimic bun. Se făcu apel la alte doamne dintre invitate.
― Dacă eu, spuse domnul Collins, aÈ™ avea norocul să È™tiu să cînt, m-aÈ™ bucura foarte, sînt convins, să îndatorez societatea cu o melodie, deoarece consider muzica drept o petrecere foarte nevinovată È™i total compatibilă cu profesiunea de cleric. Nu vreau să spun totuÈ™i că am putea avea o justificare dacă am consacra prea mare parte din timpul nostru muzicii, deoarece mai sînt desigur È™i alte treburi de făcut. Vicarul unei parohii are multe de îndeplinit. ÃŽn primul rînd trebuie să stabilească convenÈ›ia cu zeciuiala în aÈ™a fel, încît lui să-i aducă profit, iar protectorului său să nu-i facă supărare. Trebuie să-È™i scrie predicile, iar timpul ce-i mai rămîne nu-i va prisosi pentru toate îndatoririle parohiale È™i pentru întreÈ›inerea È™i îmbunătățirea locuinÈ›ei pe care nu-i va fi iertat dacă n-o face cit mai confortabilă cu putință. Și nu cred că este de mică importanță ca el să aibă o purtare împăciuitoare È™i atentă cu fiecare în parte È™i, în special, cu cei cărora le datorează situaÈ›ia lui. De această îndatorire eu nu-l pot absolvi È™i nici n-aÈ™ putea avea o părere bună despre acela care ar lăsa să-i scape vreun prilej pentru a-È™i arăta respectul față de oricine ar fi din familia protectorului său. Și își sfîrÈ™i cuvîntarea, care fusese rostită atît de tare, încît să fie auzită de jumătate din salon, cu o plecăciune către domnul Darcy. MulÈ›i făcură ochii mari, mulÈ›i zîmbiră, dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decît domnul Bennet însuÈ™i, în timp ce soÈ›ia lui îl lăuda cu patos pe domnul Collins pentru vorbirea lui atît de cu judecată È™i remarca, nu prea în È™oaptă, către Lady Lucas, că domnul Collins era un tînăr de soi bun È™i cum nu se poate mai deÈ™tept.
Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s-ar fi vorbit să se dea în spectacol în seara aceea cît vor putea mai bine, le-ar fi fost imposibil să-și joace rolurile cu mai mult haz sau succes; și ce fericire, se gîndea ea, pentru Bingley și sora ei, că lui îi scăpase o parte din reprezentație și că sentimentele lui nu erau dintre acelea care să fie influențate de nerozia la care ar fi putut fi martor. Era totuși destul de rău că cele două surori ale lui și domnul Darcy avuseseră un asemenea prilej de a-și bate joc de rudele ei; și nu-și putea da seama ce fusese mai greu de îndurat, disprețul tăcut al domnului sau surîsurile insolente ale doamnelor.
Restul serii nu-i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o sîcîi mereu și se ținu scai de ea; și cum nu o mai putu convinge să danseze din nou cu el, o puse în situația de a nu mai dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze cu altcineva și îi oferi să-l prezinte vreunei alte domnișoare. El o asigură că dansul nu-i spunea mai nimic și că scopul lui principal era ca prin atenții delicate să i se facă agreabil și că de aceea își va face un punct de onoare din a rămîne lîngă dînsa toată seara. Nu mai era nimic de spus față de asemenea proiect. Elizabeth datoră clipe de mare ușurare prietenei sale, domnișoara Lucas, care veni adesea lîngă ea și, din drăgălășenie, îl atrase pe domnul Collins într-o conversație cu ea.
Elizabeth fu cel puțin scutită de ofensa de a mai fi luată în seamă de domnul Darcy care, deși se aflase adesea foarte aproape de ea și singur, nu se mai apropiase niciodată atît cît să-i poată vorbi. Ea își spuse că era poate urmarea aluziei ce o făcuse cu privire la domnul Wickham și se bucură.
Cei de la Longbourn rămaseră ultimii și, printr-o manevră a doamnei Bennet, trebuiră să aștepte trăsura încă un sfert de oră după plecarea tuturor celorlalți, ceea ce le dădu timp să constate cît de călduros doreau o parte din gazde să-i vadă plecați. Doamna Hurst și sora ei abia dacă mai deschiseră gura și atunci numai ca să se plîngă de oboseală, fiind foarte nerăbdătoare să rămînă singure. Respinseră toate încercările de conversație ale doamnei Bennet, creînd astfel o atmosferă de amorțeală prea puțin înviorată de cuvîntările lungi ale domnului Collins, care îl omagia pe domnul Bingley și pe surorile sale pentru eleganța petrecerii și pentru ospitalitatea și politețea comportării lor față de musafiri. Darcy nu spunea nimic. Domnul Bennet, la fel de tăcut, se delecta de această scenă. Domnul Bingley și Jane își vorbeau, stînd împreună, puțin mai departe de toți ceilalți. Elizabeth păstra o tăcere tot atît de neclintită ca a doamnei Hurst sau a domnișoarei Bingley; chiar și Lydia era prea obosită ca să mai rostească vreo vorbă, afară doar de cîte o exclamație întîmplătoare ca: "Doamne, ce obosită sînt!" însoțită de un căscat pînă la urechi.
Cînd în sfîrșit se ridicară pentru a-și lua rămas bun, doamna Bennet fu deosebit de stăruitoare în politețea cu care își exprimă speranța de a-i primi în curînd pe toți ia Longbourn, adresîndu-se mai ales domnului Bingley pentru a-l asigura că i-ar face foarte fericiți dacă ar lua un dejun intim la ei, oricînd, fără ceremonia unei invitații formale.
Bingley radia de bucurie și promise, plin de recunoștință, că se va folosi de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile sale, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să plece chiar a doua zi, pentru scurt timp. Doamna Bennet era pe deplin mulțumită și plecă de acolo cu încîntătoarea convingere că, lăsînd o margine pentru pregătirile necesare formalităților, trăsurilor noi și rochiilor de nuntă, era neîndoielnic că, la capătul a trei sau patru luni, fiica ei va fi instalată la Netherfield. La eventualitatea de a-și mai vedea încă una dintre fiice măritată cu domnul Collins se gîndea cu tot atîta certitudine și cu o mare, dar nu egală, plăcere. Elizabeth îi era cea mai puțin dragă dintre fete, și, deși bărbatul și partida erau destul de bune pentru ea, valoarea și a uneia și a celeilalte erau eclipsate de domnul Bingley și de Netherfield.


Capitolul XIX

Dimineața următoare aduse ceva nou la Longbourn, Domnul Collins își prezentă, oficial, cererea. Cum se hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său lua sfîrșit sîmbătă, și neavînd nici un sentiment de sfială care să-l descumpănească, chiar dac-o făcea pe nepregătite, se așternu la lucru metodic, ținînd seamă de toate regulile pe care le socotea parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le împreună pe doamna Bennet, pe Elizabeth și pe una dintre mezine, se adresă mamei în acest fel:
― Pot spera, doamnă, un cuvînt din partea dumneavoastră, pe lîngă frumoasa dumneavoastră fiică, Elizabeth, dat fiind că-i solicit favoarea unei audienÈ›e particulare în cursul acestei dimineÈ›i?
Înainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decît pentru a roși de uimire, doamna Bennet răspunse:
― Vai de mine! Da, desigur! Sînt sigură că Lizzy se va simÈ›i foarte fericită; sînt sigură că nu poate avea nici o obiecÈ›ie. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Și, strîngîndu-È™i lucrul, zori să iasă din cameră în timp ce Elizabeth striga:
― Scumpă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Domnul Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să-mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec È™i eu.
― Nu! Nu! Asta-i o prostie, Lizzy. Doresc să rămîi pe loc. Și văzînd că Elizabeth, stînjenită È™i contrariată, părea că este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insist să rămîi È™i să dai ascultare domnului Collins.
Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; și o clipă de gîndire făcînd-o să vadă că era mai cuminte să termine cît mai repede și mai în liniște cu putință, se așeză și, străduindu-se din răsputeri, încercă să-și ascundă simțămintele care erau împărțite între dispreț și haz. Doamna Bennet și Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră singuri, domnul Collins începu:
― CredeÈ›i-mă, dragă domniÈ™oară Elizabeth, că modestia dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă mai curînd la celelalte calități pe care le aveÈ›i. AÈ›i fi fost mai puÈ›in plăcută în ochii mei, dacă nu aÈ›i fi arătat această mică opunere; permiteÈ›i-mi să vă asigur însă că am aprobarea onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu greu v-aÈ›i putea îndoi de scopul intervenÈ›iei mele, oricît de mult pudoarea dumneavoastră firească v-ar îndemna să vi-l ascundeÈ›i; atenÈ›iile mele au fost prea marcate pentru a vă fi putut înÈ™ela. Aproape din clipa cînd am deschis uÈ™a acestei case v-am ales ca tovarășă a vieÈ›ii mele în viitor. Dar mai înainte de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această temă, ar fi mai cuminte să vă arăt motivele pentru care mă însor È™i, mai mult decît atît, motivele pentru care am venit în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soÈ›ie, aÈ™a cum desigur am È™i făcut.
Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth să pufnească în rîs, așa că nu putu folosi scurta pauză pe care el și-o îngădui, încercînd să-l oprească, iar el continuă:
― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menÈ›ionez mai la început, pentru că acesta este sfatul È™i recomandarea specială a însăși nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a binevoit domnia sa să-mi spună părerea ei (È™i încă neîntrebată) în această privință; È™i chiar în sîmbăta de dinaintea plecării mele din Hunsford, în timpul partidelor noastre de cadril, pe cînd doamna Jenkinson aranja taburetul domniÈ™oarei de Bourgh, mi-a spus: "Domnule Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se însoare. Fă o alegere bună, găseÈ™te o femeie de calitate, de dragul meu È™i al dumitale; să fie dintre cele active, utile, nu crescută cu pretenÈ›ii; să fie în stare să facă mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. GăseÈ™te o femeie de acest fel, cît poÈ›i de repede, adu-o la Hunsford È™i am să vin să vă vizitez". ÃŽngăduiÈ›i-mi ― fiindcă veni vorba ― să vă mărturisesc, frumoasă veriÈ™oară, că nu consider sfaturile È™i amabilitățile Lady-ei Catherine de Bourgh ca cele mai mici dintre darurile pe care am putinÈ›a să vi le ofer. VeÈ›i găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le descriu; iar agerimea È™i vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special cînd vor fi temperate de tăcerea È™i respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le impună. Atîta, privitor la intenÈ›ia mea, în general, în favoarea căsătoriei; mai rămîne acum de spus ceea ce m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mîne înspre împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeÈ›i, există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum sînt, moÈ™tenitorul acestei moÈ™ii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuÈ™i poate să mai trăiască încă mulÈ›i ani), nu m-am putut împăca deloc cu gîndul să nu-mi aleg o soÈ›ie dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie pentru ele cît mai mică posibil, atunci cînd va avea loc tristul eveniment, care totuÈ™i, aÈ™a cum am mai spus-o, s-ar putea să nu se producă încă vreo cîțiva ani. Acesta mi-a fost, scumpă veriÈ™oară, motivul; È™i-mi place să cred că el nu mă va coborî în stima domniei-voastre. Și acum, nu-mi mai rămîne nimic altceva decît să vă încredinÈ›ez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violenÈ›a sentimentelor mele. Sînt total indiferent la avere È™i nu voi adresa tatălui domniei-voastre nici o cerere de acest fel, deoarece È™tiu prea bine că n-ar putea fi satisfăcută È™i că mia aceea de lire cu patru la sută, care nu vă va reveni decît după decesul mamei dumneavoastră, este singurul lucru la care veÈ›i avea vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere È™i puteÈ›i fi încredinÈ›ată că de pe buzele mele nu veÈ›i auzi vreodată vreun reproÈ™ meschin, atunci cînd vom fi soÈ› È™i soÈ›ie.
Era absolut necesar să-l întrerupă, acum.
― SînteÈ›i prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. UitaÈ›i că nu v-am dat nici un răspuns. DaÈ›i-mi voie s-o fac, fără să mai pierdem timpul. PrimiÈ›i mulÈ›umirile mele pentru omagiul pe care mi l-aÈ›i adus. Sînt foarte impresionată de cinstea cererii ce mi-aÈ›i făcut, dar îmi este imposibil să fac altfel decît s-o resping.
― Nu aflu acum pentru prima oară, replică domnul Collins, cu o fluturare a mîinii, că printre tinerele domniÈ™oare se obiÈ™nuieÈ™te a respinge propunerile bărbatului pe care, în secret, au de gînd să-l accepte, cînd acesta le solicită mîna pentru întîia oară, È™i că uneori refuzul este repetat a doua È™i chiar a treia oară. Nu sînt deci deloc descumpănit de ceea ce mi-aÈ›i spus È™i sper să nu treacă mult È™i să vă conduc în faÈ›a altarului.
― Pe cuvîntul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranÈ›a dumneavoastră este extraordinară, după cele ce v-am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere domniÈ™oare (dacă există cumva astfel de tinere domniÈ™oare) care sînt atît de curajoase, încît să-È™i pună fericirea în joc, luîndu-È™i riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este foarte hotărît. Dumneavoastră nu m-aÈ›i putea face fericită È™i sînt convinsă că eu sînt ultima femeie din lume care v-ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine, m-ar cunoaÈ™te, am convingerea că m-ar găsi din toate punctele de vedere neindicată pentru această situaÈ›ie.
― Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel... spuse domnul Collins foarte grav; dar nu pot să-mi închipui că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumneavoastră. Și puteÈ›i fi sigură că, atunci cînd voi avea cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în modul cel mai strălucitor despre modestia, spiritul dumneavoastră gospodăresc È™i alte frumoase însuÈ™iri pe care le aveÈ›i.
― Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. Trebuie să-mi îngăduiÈ›i să judec singură È™i să-mi faceÈ›i cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiÈ›i foarte fericit È™i foarte bogat È™i, refuzîndu-vă mîna, fac tot ce-mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerîndu-mă în căsătorie, aÈ›i dat probabil satisfacÈ›ie delicateÈ›ei sentimentelor dumneavoastră față de familia mea È™i puteÈ›i intra în posesia moÈ™iei Longbourn cînd va fi cazul, fără să vă faceÈ›i nici un reproÈ™. Chestiunea poate fi deci socotită complet închisă.
La aceste vorbe se ridică și ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel:
― Cînd voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil decît mi-aÈ›i dat acum; sînt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în prezent de cruzime, deoarece È™tiu că aÈ™a se obiÈ™nuieÈ™te printre persoanele de sexul dumneavoastră ― să respingă bărbatul la prima lui cerere; È™i poate că mi-aÈ›i spus deja atît cît trebuie, în conformitate cu adevăratul simÈ› de pudoare al firii femeieÈ™ti, pentru a mă încuraja în cererea mea.
― ÃŽntr-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oarecum enervată, mă uimiÈ›i la culme. Dacă ceea ce v-am spus pînă acum vă poate părea o încurajare, nu È™tiu cum să-mi exprim refuzul într-un mod care să vă poată convinge că este un refuz.
― Trebuie să-mi daÈ›i voie, scumpă veriÈ™oară, să cred că cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele pentru care cred astfel sînt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de dumneavoastră, sau că situaÈ›ia pe care v-o pot oferi ar fi altfel decît foarte dezirabilă. SituaÈ›ia mea, legăturile mele cu familia de Bourgh È™i rudenia mea cu familia dumneavoastră sînt tot atîtea împrejurări foarte favorabile mie; È™i ar trebui să mai È›ineÈ›i seama că, în ciuda numeroaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atît de mică, încît, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălășeniei dumneavoastră È™i al bunelor dumneavoastră însuÈ™iri. Deoarece trebuie să conchid că refuzul dumneavoastră nu este serios, îmi place să-l atribui dorinÈ›ei dumneavoastră de a-mi stîrni È™i mai mult dragostea, È›inîndu-mă în nesiguranță, în acord cu practica obiÈ™nuită printre femeile distinse.
― Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pretenÈ›ie că aÈ™ fi dotată cu acest fel de distincÈ›ie care constă în a chinui un om onorabil. AÈ™ prefera să mi se aducă omagiul de a nu mi se contesta sinceritatea. Vă mulÈ›umesc iară È™i iară pentru cinstea ce mi-aÈ›i făcut-o, dar îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Din toate punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să vă vorbesc deschis? Nu mă consideraÈ›i acum ca pe o femele distinsă care are de gînd să vă chinuie, ci ca pe o făptură raÈ›ională care vă spune adevărul adevărat.
― SînteÈ›i mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemînatică galanterie, È™i sînt convins că atunci cînd cererea mea va fi consfinÈ›ită de autoritatea expresă a ambilor dumneavoastră excelenÈ›i părinÈ›i, ea nu va putea fi socotită decît acceptabilă.
Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încăpățînare într-o voită amăgire de sine și se retrase imediat în tăcere, hotărîtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere repetatele ei refuzuri drept măgulitoare încurajări, să se adreseze tatălui ei al cărui "nu" ar putea fi rostit în așa fel, încît să fie decisiv, și a cărui purtare, cel puțin, nu va putea fi luată drept mofturi și cochetărie de femeie distinsă.


Capitolul XX

Domnul Collins n-a fost lăsat mult timp să contemple în tăcere reușita sa în dragoste, căci doamna Bennet, care-și făcuse de lucru în hol așteptînd sfîrșitul convorbirii, nici n-o văzu bine pe Elizabeth deschizînd ușa și trecînd cu pași zoriți pe lîngă ea înspre scară, că și intră în sufragerie ca să se felicite și să-l felicite, în cuvinte calde, pentru fericita perspectivă a unei legături mai strînse între ei. Domnul Collins primi și-i întoarse felicitările cu o egală plăcere, pornindu-se apoi să-i relateze amănuntele convorbirii, de rezultatul căreia era încredințat că avea toate motivele să fie mulțumit, deoarece refuzul ferm al verișoarei sale izvora, în mod natural, din firea-i rușinoasă și din autentica pudoare a caracterului ei.
Pe doamna Bennet, această știre o sperie totuși; ar fi fost bucuroasă să creadă, ca el, că fiica sa avusese de gînd să-l încurajez refuzîndu-i cererea în căsătorie, dar nu îndrăznea, și nu se putu stăpîni să nu i-o spună.
― ContaÈ›i, domnule Collins, adăugă ea, că o s-o facem să-È™i bage minÈ›ile în cap. Am să-i vorbesc despre aceasta chiar eu, imediat. Este foarte încăpățînată È™i nesăbuită È™i nu-È™i cunoaÈ™te propriul interes; dar am s-o fac eu să È™i-l cunoască.
― IertaÈ›i-mă că vă întrerup, doamnă; strigă domnul Collins, dar dacă este într-adevăr încăpățînată È™i nesăbuită, nu È™tiu dacă ar fi o soÈ›ie cu adevărat potrivită pentru un bărbat în situaÈ›ia mea care, fireÈ™te, caută fericirea în instituÈ›ia căsătoriei. Dacă deci persistă într-adevăr să-mi respingă cererea, ar fi poate mai bine să n-o siliÈ›i să mă accepte ca soÈ› căci, dacă are o tendință spre asemenea defecte, n-ar putea face mare lucru pentru fericirea mea,
― Domnule, m-aÈ›i înÈ›eles foarte greÈ™it, spuse doamna Bennet alarmată. Lizzy este încăpățînată numai în chestiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s-a mai pomenit o fată cu o fire mai bună. Mă duc imediat la domnul Bennet È™i vom aranja asta cu ea, sînt sigură.
Nu-i lăsă timp să mai zică ceva și porni în grabă la soțul ei; deschizînd ușa bibliotecii, exclamă:
― Oh, dragă domnule Bennet, este urgent nevoie de dumneata; sîntem cu toÈ›ii înnebuniÈ›i. Trebuie să vii s-o convingi pe Lizzy să se mărite cu domnul Collins, pentru că jură că nu-l vrea È™i dacă nu te grăbeÈ™ti, dînsul o să-È™i schimbe gîndul È™i n-o să mai vrea el s-o ia.
Cînd doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de pe carte și-i fixă pe chipul ei, cu o calmă indiferență, deloc tulburată de vestea ce-i aducea.
― Nu am plăcerea să te înÈ›eleg, spuse, cînd soÈ›ia lui își isprăvi tirada. Despre ce este vorba?
― Despre domnul Collins È™i Lizzy. Lizzy a declarat că nu-l vrea pe domnul Collins È™i domnul Collins a început să spună că nu o vrea pe Lizzy.
― Și ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o situaÈ›ie fără ieÈ™ire.
― VorbeÈ™te dumneata însuÈ›i cu Lizzy, spune-i că stărui să se mărite cu el.
― Să fie poftită aici. Va trebui să audă părerea mea. Doamna Bennet sună È™i domniÈ™oara Elizabeth a fost
somată să vină în bibliotecă.
― Apropie-te, fetiÈ›o, exclamă tatăl, cînd Elizabeth își făcu apariÈ›ia. Am trimis să te cheme pentru o chestiune importantă. Am aflat că domnul Collins È›i-a făcut o cerere în căsătorie. Este adevărat? Elizabeth răspunse că aÈ™a era. Foarte bine. Și această cerere ai refuzat-o?
― Da, domnule.
― Foarte bine. Acum ajungem la punctul esenÈ›ial. Mama dumitale stăruie să o accepÈ›i. Nu este aÈ™a, doamnă Bennet?
― Da! Altfel nu vreau s-o mai văd niciodată în ochii mei.
― Elizabeth, ai în față o tristă alternativă. Din ceasul acesta va trebui să devii o străină pentru unul dintre părinÈ›ii dumitale. Mama dumitale nu vrea să te mai vadă în ochii ei dacă nu te măriÈ›i cu domnul Collins, iar eu nu vreau să te mai văd în ochii mei dacă o faci.
Elizabeth nu putu decît să zîmbească la o astfel de concluzie a unui astfel de început; doamna Bennet însă, care fusese convinsă că soțul său privea chestiunea așa cum dorea ea însăși, rămase consternată.
― Ce vrei să spui, domnule Bennet, cu felul acesta de a vorbi? Mi-ai promis să stărui ca ea să se mărite cu domnul Collins.
― Draga mea, îi replică soÈ›ul. Am de cerut două mici favoruri: primul, să-mi îngădui, în împrejurarea de față, liberul uz al propriului meu cap; È™i al doilea, al camerei mele. Voi fi încîntat să beneficiez singur de bibliotecă, imediat ce va fi cu putință.
Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de purtarea soÈ›ului, doamna Bennet nu renunță încă la scopul său. ÃŽi vorbi Elizabethei iară È™i iară ― cînd cu linguÈ™iri, cînd cu amenințări. ÃŽncercă s-o atragă pe Jane de partea ei, dar Jane, cu toată blîndeÈ›ea posibilă, refuză să intervină; iar Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale cîteodată cu toată seriozitatea È™i cîteodată cu o veselie nebunească. DeÈ™i felul în care o făcea varia, hotărîrea ei, niciodată.
În acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele întîmplate. Avea o părere prea bună despre el ca să poată pricepe motivul pentru care verișoara lui putea să-l refuze: și, deși mîndria-i fusese rănită, nu suferea în nici un alt fel. Înclinația pentru ea era cu totul imagiginară, iar eventualitatea ca fata să merite învinuirile mamei sale îl împiedica să simtă vreun regret.
În timp ce întreaga familie era atît de tulburată, sosi Charlotte Lucas să petreacă ziua împreună cu ei. La intrare fu întîmpinată de Lydia care, zburînd către ea, îi spuse mai multă în șoaptă:
― Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s-a întîmplat azi dimineață? Domnul Collins a cerut-o pe Lizzy, È™i ea nu-l vrea.
Charlotte aproape nici n-avu timp să răspundă, căci Kitty se și ivise lîngă ele cu aceleași vești; și, nici nu intraseră bine în sufragerie, unde o găsiră pe doamna Bennet singură, că aceasta începu și ea același subiect, făcînd apel la înțelegerea domnișoarei Lucas și implorînd-o s-o convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorințelor întregii familii.
― Te implor, scumpă domniÈ™oară Lucas, fă acest lucru, adăugă ea pe un ton melancolic, căci nimeni nu e cu mine, nimeni nu e de partea mea! Sînt tratată cu atîta cruzime! Nimeni nu are milă de sărmanii mei nervi.
Charlotte fu scutită de a-i răspunde căci chiar atunci intrară Jane și Elizabeth.
― Da, iat-o că vine, continuă doamna Bennet, iat-o, avînd aerul cel mai indiferent posibil, fără să-i pese de noi mai mult decît dacă ne-am aflat la York, numai să poată face după capul ei. Dar să-È›i spun eu ceva, domniÈ™oară Lizzy: dacă È›i-ai vîrît în cap s-o È›ii aÈ™a, refuzînd oricare cerere în căsătorie, n-ai să te alegi în viaÈ›a dumitale cu un soÈ› È™i nu È™tiu cine o să te È›ină cînd s-o prăpădi tatăl dumitale. Eu n-am să te pot È›ine È™i, de aceea, te avertizez. Am terminat cu dumneata din clipa asta chiar. Þi-am spus cînd eram în bibliotecă, È™tii, că n-am să-È›i mai vorbesc în viaÈ›a mea È™i ai să vezi că mă È›in de cuvînt. Nu-mi face nici o plăcere să vorbesc cu copiii nesupuÈ™i. Nu că mi-ar face de fapt plăcere să vorbesc cu oricine ar fi. Oamenii care suferă de nervi ca mine nu pot avea mare poftă de vorbă. Nu È™tie nimeni ce îndur eu! Dar aÈ™a se întîmplă întotdeauna. Cei care nu se plîng n-au niciodată parte de compătimire.
Fiicele sale ascultară într-o tăcere totală această revărsare de cuvinte, conștiente că orice tentativă de a argumenta sau de a o consola i-ar fi mărit numai enervarea. Ea continuă deci să vorbească, fără să fie întreruptă de vreuna dintre ele, pînă ce intră domnul Collins, cu un aer mai important ca de obicei; văzîndu-l, doamna Bennet spuse fetelor:
― Acum, insist să tăceÈ›i cu toatele din gură È™i să ne lăsaÈ›i, pe domnul Collins È™i pe mine, să stăm puÈ›in de vorbă.
Elizabeth ieși tăcută; Jane și Kitty o urmară, dar Lydia nu se mișcă, hotărîtă să audă tot ce se va putea auzi. Charlotte, reținută în primul rînd de amabilitatea domnului Collins, care-i puse întrebări foarte amănunțite în privința ei și a familiei sale, și apoi de o ușoară curiozitate, se mulțumi să se apropie de fereastră, prefăcîndu-se că nu aude nimic. Doamna Bennet începu conversația plănuită, pe un ton plîngăreț: "Oh, domnule Collins...".
― Scumpă doamnă, o întrerupse el, să păstrăm în veci tăcere în chestiunea asta. Departe fie de mine, continuă el imediat pe un ton care-i sublinia nemulÈ›umirea, gîndul de a avea vreun resentiment față de comportarea fiicei dumneavoastră. Resemnarea în faÈ›a relelor de neînlăturat este datoria noastră a tuturor, datorie mai cu osebire a unui tînăr care a avut, cum am avut eu, norocul unei înălțări în grad timpurii; iar eu am credință că sînt resemnat. Poate că aceasta ― nu într-o mică măsură ― din sentimentul de îndoială în privinÈ›a fericirii mele certe, dacă frumoasa mea veriÈ™oară m-ar fi onorat, acordîndu-mi mîna sa; căci am băgat adesea de seamă că resemnarea nu este niciodată atît de perfectă ca în cazul în care fericirea refuzată începe să piardă în ochii noÈ™tri ceva din valoarea ei. Sper că nu veÈ›i lua drept o lipsă de respect față de familia dumneavoastră, scumpă doamnă, faptul că îmi retrag pretenÈ›iile la mîna fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră È™i domnului Bennet omagiul de a vă cere să vă impuneÈ›i autoritatea în favoarea mea. Conduita mea ar putea fi ― mă tem ― considerată ca neconformă, deoarece am primit refuzul de pe buzele fiicei dumneavoastră în loc de a-l primi din gura dumneavoastră; sîntem însă toÈ›i supuÈ™i greÈ™elii. Am avut tot timpul numai gînduri bune. Scopul meu a fost să-mi procur o amabilă tovarășă de viață, cu respectarea cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii È™i, dacă purtarea mea a fost cît de cît criticabilă, rog să-mi fie îngăduit acum să vă prezint scuzele mele.


Capitolul XXI

Discuția în legătură cu cererea domnului Collins era acum aproape sfîrșită, iar Elizabeth mai avea doar de suportat neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod inevitabil, și, din cînd în cînd, cîte o aluzie morocănoasă din partea mamei sale. Cît privește pe domnul Collins, el nu-și exprima sentimentele printr-o jenă sau deprimare, sau prin vreo încercare de a o evita pe Elizabeth, ci mai ales printr-o atitudine înțepată și o tăcere plină de resentiment. Abia dacă îi mai vorbea și atențiile insistente de care el însuși fusese atît de mîndru fură îndreptate în restul zilei către domnișoara Lucas, a cărei amabilitate, ascultîndu-l, constitui o ușurare temporară pentru ei toți și în special pentru prietena ei.
Ziua următoare nu aduse nici o ameliorare în proasta dispoziție sau în sănătatea doamnei Bennet. Domnul Collins se afla în aceeași stare de mîndrie înfuriată. Elizabeth sperase că resentimentele îl vor face să-și scurteze vizita, dar programul lui nu părea să fi suferit nici o modificare din această cauză. Fusese mereu vorba să plece sîmbătă și pînă sîmbătă avea de gînd să stea.
După micul dejun, fetele plecaseră la Meryton să se intereseze dacă domnul Wickham se întorsese și să-i deplîngă absența de la balul de la Netherfield. El le întîlni la intrarea în oraș și le conduse la mătușa lor, unde s-a discutat, amplu, regretul și dezolarea lui de a fi lipsit, precum și chestiunile care-i interesau pe toți. Față de Elizabeth, totuși, el recunoscu de bună voie că din proprie inițiativă găsise necesar să-și impună această absență.
― Pe măsură ce se apropia data balului mi-am dat seama, spuse el, că era mai bine să nu dau ochii cu domnul Darcy ; că a ne afla în aceeaÈ™i încăpere, în aceeaÈ™i societate, atîtea ore împreună, ar fi fost mai mult decît eram în stare să suport; È™i că s-ar fi putut ivi situaÈ›ii neplăcute nu numai pentru mine.
Elizabeth aprobă întru totul; avură răgaz să discute pe îndelete acest lucru și să-și facă în mod politicos tot felul de complimente, pe drum spre Longbourn, căci domnul Wickham, împreună cu un alt ofițer, le conduse acasă și, pe drum, el se ocupă în mod special de dînsa. Faptul de a le fi însoțit prezenta un dublu avantaj: Elizabeth simțea ce compliment i se făcea și apoi, era un prilej foarte nimerit de a-l prezenta mamei și tatălui ei.
Îndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru domnișoara Bennet; venea de la Netherfield și a fost deschisă pe loc. Plicul conținea o foaie mică, elegantă, de hârtie satinată, acoperită cu scrisul frumos și curgător al unei, mîini de femeie; Elizabeth observă expresia de pe chipul surorii sale schimbîndu-se în timp ce citea și o văzu stăruind asupra unor anumite pasaje. Jane se stăpîni imediat și, punînd scrisoarea de o parte, încercă, cu veselia ei obișnuită, să ia parte la conversația generală; Elizabeth însă se simți neliniștită de această întîmplare, fapt care o făcu să nu-i mai poată da atenție nici măcar iui Wickham; și nici nu-și luaseră bine rămas bun, el și prietenul lui, că Jane o pofti din ochi s-o urmeze sus. Cînd ajunseră în camera lor, Jane scoase scrisoarea și-i spuse:
― Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m-a surprins nespus de mult. La ora aceasta sînt cu toÈ›ii plecaÈ›i din Netherfield; sînt în drum spre Londra È™i fără vreo intenÈ›ie de a se mai întoarce. Ascultă ce scrie.
Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informația că se hotărîseră tocmai să-și urmeze, imediat, fratele la Londra și că vor lua în ziua aceea dejunul în Grosvenor Street, unde domnul Hurst avea o casă. Următoarea frază suna astfel: "Nu pretind că regret ceva din cele ce las la Hertfordshire, în afară de societatea dumitale, prietenă dragă; sperăm însă, cîndva în viitor, să ne bucurăm de repetate ori de aceleași încîntătoare clipe de apropiere, ca acelea pe care le-am avut împreună; și, între timp, putem să ne micșorăm mîhnirea despărțirii printr-o corespondență cît mai frecventă și mai sinceră, pentru care lucru contez pe dumneata". Elizabeth ascultă cu toată indiferența provocată de neîncrederea în aceste expresii pompoase și, deși bruschețea plecării o surprinsese, nu văzu nimic într-adevăr de regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că absența lor din Netherfield îl va putea împiedica pe domnul Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce privește pierderea companiei doamnelor, era convinsă că în curînd Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi în compania lui.
― Ce ghinion, spuse după o mică pauză, că n-ai mai putut să-i vezi înainte de plecare. Dar nu ne e oare îngăduit să sperăm că viitorul fericit, pe care domniÈ™oara Bingley îl nădăjduieÈ™te, ar putea veni mai curînd decît crede ea? Și că încântătoarele clipe de apropiere pe care le-aÈ›i avut ca prietene vor fi reînnoite cu încă È™i mai mare plăcere, ca surori? Ele nu vor reuÈ™i să-l reÈ›ină pe domnul Bingley la Londra.
― Caroline spune hotărît că iarna aceasta nici unul dintre ei nu va reveni în Hertfordshire. Am să citesc mai departe:
"Ieri, cînd am plecat, fratele nostru era încredințat că treburile care-l reclamau la Londra ar fi putut fi terminate în trei, patru zile; cum însă sîntem sigure că nu poate fi astfel și, în același timp, fiind convinse că, odată la Londra, Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de acolo, ne-am hotărît să-l urmăm, ca să nu fie obligat să-și petreacă orele de răgaz într-un hotel lipsit de confort. Multe dintre cunoștințele mele sînt deja acolo pentru sezonul de iarnă; aș dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai intenția să fii una dintre ele; dar din acest punct de vedere, mă cuprinde disperarea. Sper din toată inima că sărbătoarea Crăciunului în Hertfordshire va fi pentru dumneavoastră plină de bucuriile pe care de obicei acesta le aduce și că numărul curtezanilor dumitale va fi atît de mare, încît te va împiedica să simți pierderea celor trei de care noi te vom lipsi". Reiese limpede de aici, adăugă Jane, că iarna aceasta el nu se va mai reîntoarce.
― Este limpede numai că domniÈ™oara Bingley nu vrea ca el să se reîntoarcă.
― Ce te face să crezi asta? Trebuie să fie propria lui hotărîre; el este propriul lui stăpîn. Dar nu È™tii încă totul. Vreau să-È›i citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu vreau să-È›i ascund nimic: "Domnul Darcy este nerăbdător să-È™i revadă sora È™i, ca să-È›i mărturisesc adevărul, nici noi înÈ™ine nu sîntem mai puÈ›in. Sînt convinsă că Georgiana Darcy nu-È™i are egal în frumuseÈ›e, eleganță, talente, iar afecÈ›iunea pe care ne-o inspiră, Louizei È™i mie, se ridică pînă la ceva încă È™i mai interesant, datorită speranÈ›ei pe care îndrăznim a o nutri ca ea să devină în viitor sora noastră. Nu È™tiu dacă È›i-am pomenit vreodată de sentimentele mele în această privință, dar nu vreau să părăsesc È›inutul fără să È›i le destăinuiesc È™i sînt încredinÈ›ată că nu le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o admiră deja foarte mult; el va avea acum adesea prilejul s-o vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc această unire tot atît de mult cît È™i ale lui; È™i cred că dragostea mea de soră nu mă face să mă-nÈ™el cînd îl cred pe Charles în stare să cucerească inima oricărei femei. Þinînd seama de toate aceste împrejurări favorabile unei apropieri căreia nimic nu îi este potrivnic, greÈ™esc oare, scumpa mea Jane, cînd mă las legănată de speranÈ›a într-un eveniment care va aduce fericirea atîtora?".
― Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă Jane, după ce sfîrÈ™i de citit. Nu este destul de limpede? Nu mărturiseÈ™te ea oare, în mod expres, că domniÈ™oara Bingley nici nu aÈ™teaptă È™i nici nu doreÈ™te să devin sora ei? Că e total convinsa de indiferenÈ›a fratelui ei È™i că, dacă bănuieÈ™te natura sentimentelor mele pentru el, doreÈ™te (foarte amabil!) să mă pună în gardă? Mai poate exista o a doua părere în chestiunea aceasta?
― Da, mai poate, căci părerea mea este total diferită. Vrei s-o auzi?
― Cît se poate de mult.
― Am să È›i-o spun în cîteva cuvinte. DomniÈ™oara Bingley își dă seama că fratele ei este îndrăgostit de tine È™i vrea să-l însoare cu domniÈ™oara Darcy. Pleacă deci după el la oraÈ™, sperînd să-l reÈ›ină acolo, È™i încearcă să te convingă că el nici nu se gîndeÈ™te la tine.
Jane clătină din cap.
― Jane, trebuie într-adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care să vă fi văzut împreună È™i să se poată îndoi de dragostea lui. Nici domniÈ™oara Bingley, sunt sigură, nu e chiar atît de proastă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy pe jumătate doar atîta dragoste pentru ea, È™i-ar fi comandat deja rochia de mireasă. Despre altceva este însă vorba: noi nu sîntem destul de bogaÈ›i sau destul de nobili pentru ei; È™i ea este cu atît mai dornică s-o cîștige pe domniÈ™oara Darcy pentru fratele ei, cu cît are convingerea că, o dată ce s-a făcut o căsătorie între familiile lor, ar avea mai puÈ›ine dificultăți cu o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare ingeniozitate È™i cred că ar reuÈ™i dacă domniÈ™oara de Bourgh ar ieÈ™i din circuit. Dar, scumpă Jane, nu-È›i poÈ›i închipui cu adevărat că dacă domniÈ™oara Bingley zice că fratele său are o mare admiraÈ›ie pentru domniÈ™oara Darcy, el este cît de cît mai puÈ›in sensibil, la farmecele tale decît era marÈ›i, cînd È™i-a luat rămas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să-l convingă că nu este îndrăgostit de tine, ci este tare îndrăgostit de prietena ei.
― Dacă am avea aceeaÈ™i părere despre domniÈ™oara Bingley, replică Jane, cele spuse de tine mi-ar putea ajuta mult. Dar È™tii că premisa ta nu este dreaptă. Caroline nu este în stare să înÈ™ele cu tot dinadinsul pe cineva, È™i singurul lucru care-mi mai rămîne de sperat în acest caz este că ea însăși se înÈ™eală.
― E perfect. N-ai fi putut avea o idee mai fericită, de vreme ce ideea mea nu te mulÈ›umeÈ™te; crede ― în orice caz ― că domniÈ™oara Bingley se înÈ™eală. Þi-ai făcut acum datoria față de ea È™i nu mai trebuie să te frămînÈ›i.
― Dar, surioară dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi oare fericită acceptînd un bărbat ale cărui surori È™i ai cărui prieteni doresc, toÈ›i, ca el să se căsătorească cu altcineva?
― Trebuie să hotărăști singură, spuse Elizabeth, È™i dacă după o matură chibzuință vei găsi că mâhnirea de a le nemulÈ›umi pe cele două surori ale lui este mai mare decît fericirea de a-i fi soÈ›ie, te sfătuiesc, desigur, să-l refuzi.
― Cum poÈ›i vorbi astfel? o întrebă Jane, cu un zîmbet încîntător. Trebuie să È™tii că, deÈ™i aÈ™ fi grozav de mîhnită din cauza dezaprobării lor, n-aÈ™ putea È™ovăi.
― Știam că n-ai să È™ovăi È™i, aÈ™a stînd lucrurile, nu te pot compătimi.
― Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va mai fi nevoie niciodată de hotărîrea mea. ÃŽn È™ase luni, cîte nu se pot întîmpla?!
Elizabeth nici nu luă în consideraÈ›ie eventualitatea ca el să nu se mai întoarcă. Ei îi apăreau toate numai ca o insinuare a dorinÈ›elor interesate ale Carolinei È™i nu-È™i putu închipui ― nici măcar pentru o clipă ― că dorinÈ›ele acelea, oricît de direct È™i oricît de dibaci ar fi fost ele înfățiÈ™ate, ar fi putut influenÈ›a un bărbat atît de independent.
Îi arătă Janei, cît mai convingător cu putință, ce credea în privința aceasta și avu curînd bucuria de a vedea efectul fericit al intervenției sale. Firea Janei nu era plecată spre descurajare și, încet, încet, îi reveni speranța, cu toate că uneori neîncrederea îi copleșea nădejdea că Bingley se va reîntoarce la Netherfield și va răspunde tuturor dorințelor inimii ei.
Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre plecarea familiei, dar nu despre purtarea domnului, pentru a nu se alarma; dar chiar și această comunicare parțială o neliniști foarte tare și deplînse marele nenoroc care făcuse ca doamnele să trebuiască să plece tocmai cînd în