Unul care asculta pietrele


Sunt iarăși la prietenul meu olog. El zâmbește în felul lui ciudat: „Și despre Italia mie nu mi-ai spus niciodată nimic”. „Adică să-mi răscumpăr vina cât mai curând cu putință?”
Ewald aprobă din cap și închise ochii ca pentru a asculta. Așadar, încep: „Ceea ce simțim noi ca primăvară, pentru Dumnezeu e o fărâmă de zâmbet fugar care alunecă pe suprafața pământului. El, pământul parcă-și aduce aminte de ceva, iar în timpul verii povestește tuturor despre acest lucru, până când devine tot mai înțelept în marea tăcere a toamnei prin care se spovedește celor singuratici. Toate primăverile pe care le-ai trăit dumneata și cu mine, adunate laolaltă, n-ajung să împlinească o secundă de-a lui Dumnezeu. Primăvara, ca s-o ia Dumnezeu în seamă, nu se poate să rămână în arbori și-n lunci, ea trebuie să se înstăpânească într-un fel în oameni, căci atunci nu se mai petrece, ca să zicem așa, în timp, ci mai mult în veșnicie și sub privirea lui Dumnezeu. Odată, când s-a întâmplat așa, privirile lui Dumnezeu se plecau în unduirea lor gravă asupra Italiei. Dedesubt, țara era luminată, vremea strălucea ca aurul, dar de-a curmezișul ei, ca un drum sumbru, se lungea umbra unui om spătos, grav și negru, iar departe, înainte-i, umbra mâinilor lui zămislitoare, neliniștită tresărind peste Pisa, când peste Neapole, când topindu-se în mișcarea nestatornică a mării. Dumnezeu nu-și putuse lua ochii de la aceste mâini, care dintru început i se părură împreunate ca pentru rugăciune, dar rugăciunea, ce izvora din ele, le împinse departe una de alta. În ceruri se făcu tăcere. Sfinții toți urmăreau privirile Domnului și cătau ca și el la umbra ce învăluia Italia pe jumătate și imnurile înmărmuriră pe chipurile îngerilor, și stelele tremurau, că se temeau să nu se fi făcut vinovate cu ceva și așteptau smerite cuvântul de mânie al Domnului. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă. Cerurile se deschiseră, în toată măreția lor, deasupra Italiei, așa că în Roma, Rafael căzu în genunchi, iar fericitul Fra Angelico din Fiesole sta pe-un nour și se bucura de aceasta. Rugăciuni multe se ridicară în ceasul acela de pe pământ spre cer. Dumnezeu însă recunoscu numai una: puterea lui Michelangelo se ridica spre dânsul ca mireasma podgoriilor. Și el îngădui ca ea să-i cuprindă gândurile. Se aplecă mai adânc, dete cu ochii de omul care zămislea, privi, peste umerii lui, la mâinile care ascultau piatra și se înspăimântă: să fie cumva și-n pietre suflete? De ce va fi ascultând omul acela pietrele? Și iată că mâinile lui s-au trezit și răscoleau piatra, cum ai răscoli un mormânt din care o voce slabă, muribundă, pâlpâie: „Michelangelo”, strigă Dumnezeu cuprins de neliniște, „cine este în piatră?”. Michelangelo tresări; mâinile îi tremurau. Apoi răspunse înăbușit: „Tu, Doamne, cine altul? Dar eu nu pot s-ajung până la tine” Și atunci Dumnezeu simți că el era în piatră și se simți parcă îngrijorat și stânjenit. Întregul cer era tot o piatră, iar el era închis în adâncul ei și nădăjduia ca mâinile lui Michelangelo vor veni să-l libereze și le auzea venind, dar erau încă departe. Maestrul era însă iarăși aplecat asupra lucrului. El cugeta necontenit: tu ești numai un mic bloc și altul de-abia de-ar putea descoperi în tine un om. Eu însă simt aici un umăr: e a lui Iosif din Arimateea, dincoace se pleacă Maria, simt mâinile tremurătoare cum țin pe Iisus, Domnul nostru, care-și dădu duhul pe cruce. Dacă aceștia trei au loc în această marmură mică, cum să nu ridic eu dintr-o stâncă un întreg neam adormit? Și cu lovituri largi eliberă cele trei făpturi din Pieta, dar nu ridică deplin vălurile de piatră de pe chipuri, parcă s-ar fi temut ca tristețea lor adâncă să nu rămână pe mâinile lui, amorțindu-le. Astfel își căută refugiul la o altă piatră. Dar totdeauna șovăia să dea unei frunți deplina ei claritate, unui umăr rotunzimea lui desăvârșită, și pe când sculpta o femeie, nu-i mai așternea ultimul zâmbet pe gură, ca frumusețea ei să nu fie trădată în întregime. În această vreme, schiță monumentul funerar pentru Giulio della Rovere. Un munte voia să clădească peste acest papă de fier și totodată un neam întreg care să populeze muntele. Clocotind de multe planuri nelămurite, luă drumul spre cariera de marmură. Peretele ei se ridica prăpăstios deasupra unui sat nevoiaș. Urmele blocurilor desprinse de curând, încadrate de măslini și piatră mohorâtă, păreau un chip uriaș și palid, sub un păr încărunțit. Îndelung rămase Michelangelo în fața frunții învăluite a acestui chip. Deodată zări sub ea doi ochi enormi care îl ținteau din piatră. Și Michelangelo își simți făptura crescând sub înrâurirea acelei priviri. Și el se ridica acum deasupra câmpiei și i se părea că stă de când lumea în fața muntelui, ca dinaintea unui frate. Valea dispărea în urma lui, ca sub pașii unuia care suie tot mai sus, căsuțele se-nghesuiră unele într-altele, ca niște turme și chipul din stâncă i se arătă mai aproape și mai înrudit, sub albul lui văl de piatră. Avea o expresie de așteptare, nemișcată și totuși gata parcă să vorbească. Michelangelo se cufundă în gânduri: „ Pe tine nimeni nu te poate nimici, tu ești Unic” și apoi ridicând glasul: „Pe tine vreau să te desăvârșesc, tu ești opera mea” Și se întoarse apoi la Florența. Zări o stea și turnul Domnului. Și la picioarele lui cădea seara. Deodată la Porta Romana, șovăi. Cele două rânduri de case se întinseră către el ca niște brațe și, prinzându-l, îl duseră în oraș. Și tot mai înguste și mai întunecoase se făceau străzile și, când intră în casă, se simți cuprins de mâini misterioase de care nu putea să scape. Se refugie în sală și de acolo în camera scundă, numai doi pași de lungă, unde obișnuia să scrie. Pereții se lipiră de el și păreau că luptă cu mărimea lui neobișnuită și-l sileau să reintre în vechea și îngusta-i făptură. Și el îndură totul. Căzu în genunchi și se lăsă plămădit de dânșii. Simți în sine o umilință pe care n-o cunoscuse niciodată și dori din suflet să fie mic. Și un glas veni: „Michelangelo, cine e în tine?” Și omul din odăița cea strâmtă își lăsă fruntea să-i cadă grea, în mâini, și șopti: „Tu, Doamne, cine altul?”. Și atunci cerc mare se făcu în jurul lui Dumnezeu și el își ridică fața, aplecată deasupra Italiei, și privi în preajmă: în măntii și cu mitre stăteau sfinții, iar îngerii cu cântecele lor, ca niște ulcioare pline de strălucirea izvoarelor, umblau pe sub stelele însetate și fără margini era cerul.
Prietenul meu olog își ridică privirile și le lăsă ca norii serii să le ducă cu ei de-a lungul cerului: „E oare Dumnezeu acolo?” întrebă el. Eu tăcui. Apoi mă plecai spre el: „Ewald, suntem noi aici?” Și ne strânserăm mâinile, din inimă.