In fata legii sta un pazitor. La acest pazitor, vine un om de la tara si cere voie sa intre in lege. Dar pazitorul ii spune ca acum
nu-i poate permite sa intre. Omul chibzuieste si apoi intreaba daca va avea voie sa intre mai tirziu. "Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu". Intrucit poarta legii este deschisa ca intotdeauna, iar pazitorul se da intr-o parte, omul se apleaca pentru a privi pe usa in interior. Cind pazitorul observa asta, ride si spune : "Daca te ispiteste intr-atit, incearca sa intri inauntru, in ciuda interdictiei mele. Baga insa de seama : am putere. Si nu sint decit pazitorul cel mai de jos. La intrarea in fiecare sala stau, insa, alti pazitori, unul mai puternic decit altul. Pe al treilea nu mai pot nici macar eu sa-l privesc". La asemenea dificultati nu se asteptase omul de la tara; ca doar legea trebuie sa fie totdeauna si oricui la indemina, isi zice el; dar, acum, cind priveste mai bine la pazitorul imbracat cu suba, la nasul lui mare si ascutit, la barba lui tatarasca rasfirata si neagra, se hotaraste, totusi, mai bine sa astepte pina ce i se va ingadui sa intre. Pazitorul ii da un scaunel si ii spune sa sada linga usa, de-o parte. Acolo sta zile si ani in sir. Mai face multe incercari de-a fi lasat inauntru si-l oboseste pe pazitor cu insistentele sale. Adeseori pazitorul il supune la mici interogatorii, il intreaba de unde e de fel si multe altele, dar sint intrebari puse doar de forma, asa cum pun domnii cei mari; iar la urma ii spune tot mereu ca inca nu-i poate da drumul inauntru. Omul, care-si luase multe lucruri cu el la drum, foloseste totul, oricit ar fi fost de pretios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept ca primeste tot ce i se da, dar spune de fiecare data : “Primesc numai ca sa nu crezi cumva ca n-ai facut tot ce-ar fi fost cu putinta”. De-a lungul nenumaratilor ani omul il observa pe pazitor aproape fara intrerupere. Uita de ceilalti pazitori, si acesta, primul, ii apare ca singurul obstacol care-l impiedica sa intre in lege. Blestema nefericita intimplare, in primii ani cu glas tare si fara sa tina seama de nimic, mai tirziu, pe masura ce imbatrineste, doar mormaind in barba pentru sine. Da tot mai mult in mintea copiilor si, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns sa-i cunoasca pazitorului pina si purecii din gulerul subei, se roaga si de pureci sa-l ajute a-l indupleca. Intr-un tirziu vederea ii slabeste si nu mai stie daca in jurul lui se face cu adevarat tot mai intuneric sau daca il insala doar ochii. Dar distinge acum prin intuneric o stralucire nestinsa care razbeste pe usa legii. Numai ca nu mai apuca sa traiasca mult. In preajma mortii, toata experienta din acest rastimp se aduna intr-o intrebare pe care inca n-a apucat s-o puna pazitorului. Ii face semn sa vina mai aproape, intrucit nu-si mai poate ridica in sus trupul care a inceput sa se intepeneasca. Pazitorul trebuie sa se aplece adinc, pina la el, intrucit diferenta de inaltime s-a schimbat mult in defavoarea omului. “Acu ce mai vrei sa stii? intreaba pazitorul, nu te mai saturi o data”. “Toti se straduiesc vezi bine, sa afle ce-i legea, graieste omul, cum se face atunci ca, in atita amar de ani,
n-a mai cerut nimeni, in afara de mine, sa intre inauntru ?” Pazitorul isi da seama ca sfirsitul omului e aproape si, pentru a mai razbi pina la auzul lui care se stinge, racneste la el : “Pe aici nu putea obtine sa intre nimeni altul, intrucit intrarea asta ti-era harazita doar tie. Acum ma duc s-o inchid”.