agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 4803 .



O CASCÃ ALBÃ ȘI-UN COPIL ÎN PLOAIE
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [regius1000 ]

2003-06-22  | [This text should be read in romana]    | 



O CASCÃ ALBÃ ȘI-UN COPIL ÎN PLOAIE



Stăm de câteva zile în tranșee și-i așteptăm pe ceilalți; ploaia cade peste noi nemiloasă și preface câmpia din fața noastră într-o adevărată mlaștină. Tocmai mă hotărăsc să comand plecarea unei patrule când unul din soldații mei tresare și-mi face semn: în sectorul lui de tragere a apărut o siluetă. Este abia vizibilă prin rafalele dese ale ploii. Îi fac semn să mai aștepte și el dă din cap că a înțeles și se sprijină mai bine de patul armei, luând în vizor conturul nesigur al celui din față. S-a mai apropiat între timp și acum se vede clar: are o cască albă pe cap, deci este inamic.
- Foc! șoptesc eu când a ajuns destul de aproape de noi și, în aceeași clipă, soldatul inamic se prăbușește cu fața în noroi.
Fac semn la doi soldați și ei se reped afară din tranșee, îl apucă pe cel căzut de brațe și îl târăsc până la picioarele mele. Da, a ochit bine soldatul meu: inamicul nu are nici o rană vizibilă. Mă aplec, îi ridic vestonul și cu cheia de control îi deschid pieptul. Scot cartela cu programul, o rup bucățele și o arunc în timp ce soldații mei rânjesc satisfăcuți, apoi îi pun în loc o cartelă de-a noastră. Unul din soldați aduce o cască neagră și i-o pune pe cap și tot el îi șterge noroiul de pe față. Apoi îl activez. Se ridică nesigur și, când dă cu ochii de mine, mă salută. Îmi place să am mulți soldați în subordine. Un specialist în psihorobotică de la Centrul de Reparații mi-a spus odată, când era în toane bune și avea chef de vorbă, că plăcerea asta este un rudiment al unei trăsături de caracter uman, cultivat cu grijă și încurajat la șefi: orgoliul. Și de asta ne simțim bine cu cât avem mai mulți soldați în subordine. Și tot el mi-a mai spus că asta ne face de obicei să fim buni ofițeri și să nu riscăm în mod inutil viața soldaților. Abia atunci am înțeles eu de ce nu îi las pe soldații mei să tragă decât în clipa în care soldații inamici au ajuns destul de aproape ca să se poată ținti cu precizie în butonul armat din mijlocul pieptului, cel care întrerupe funcțiile vitale.
Din nefericire, nu toți soldații mei nimeresc butonul și atunci gloanțele noastre rup bucăți mari din soldații inamici pe care nu știm cum să le mai punem la loc, iar cei astfel stricați rămân abandonați în fața tranșeelor. Înainte, roboții-soldați deteriorați îi duceam la Centrul de Reparație, unde erau oameni care știau să-i refacă funcționali. După escaladarea războiului și folosirea armelor nucleare, am găsit tot mai puțini oameni la Centru, iar cei care rămăseseră păreau a fi prea slăbiți pentru a se mai ocupa de roboții dezmembrați. Specialistul de care am vorbit spunea că probabil oamenii vor pieri cu toții pentru că nivelul de radiații a crescut mult peste valoare la care se așteptaseră chiar și cei mai pesimiști dintre ei.
- Dar nu fi supărat pentru asta, a încercat el să glumească. Sunt sigur că voi veți câștiga războiul.
- Ce te face să crezi asta? l-am întrebat nedumerit.
S-a făcut dintr-o dată palid la față, a închis ochii și nu mi-a mai răspuns. Am crezut chiar că a murit, la fel ca toți ceilalți, dar, într-un târziu, a deschis cu greu ochii șoptindu-mi:
- Chestie de logică, dragul meu, chestie de logică… Într-o lume atât de întunecată, atât de plină de fum, de cenușă și în care plouă tot timpul, niște soldați cu căști albe nu au absolut nici o șansă…sunt prea vizibili. Atâta lucru putea să te ducă și pe tine mintea...
A răsuflat greu de câteva ori apoi a adăugat:
- Când veți învinge, grăbiți-vă să vă bucurați de victorie pentru că soarele nu o să vă lase prea mult răgaz…iar de stațiile de încărcare nu prea mai are cine să se ocupe…
- Chiar, ce se întâmplă cu soarele? De ce nu se mai vede? l-am întrebat eu atunci, dar nu a mai putut să-mi răspundă pentru că a început să vomite și apoi și-a pierdut cunoștința și nu și-a mai revenit niciodată.
A fost ultimul om cu care am vorbit, sunt îngrijorat pentru soldații mei și nu știu ce să le răspund când mă întreabă de ce nu se mai vede soarele. Din ziua atacului nuclear, nu l-am mai văzut și un crepuscul cenușiu a învăluit pământul. Mai avem pentru câtva timp rezerve de energie, dar, cum toate stațiile de încărcare sunt nefuncționale în curând va trebui să ne încărcăm bateriile de la soare pentru că altfel se va termina cu noi. Chiar și când plec în patrulare nu iau cu mine soldații cu cele mai bune reflexe, cum aș dori, ci pe cei care au bateriile mai încărcate.
Aleg și acum pe baza acestui criteriu zece soldați și pornim în patrulare: în zare sunt niște dealuri stâncoase și aș vrea să le cercetez să nu avem vreo surpriză neplăcută din direcția lor. Întâlnim tot mai mulți soldați cu căști negre plecați ca și noi în patrulare. Ne salutam și ne vedem fiecare de misiunile noastre de luptă. Se pare că specialistul de la Centru a avut dreptate și că noi vom fi până la urmă învingătorii.
Oameni nu mai întâlnim de loc. La început, când ieșeam în patrulare se întâmpla să mai întâlnim câte unul, doi… Erau înfometați, zdrențăroși și treceam pe lângă ei fără să-i băgăm în seamă. Uneori, aruncau cu pietre în noi, dar erau prea slăbiți ca să ne facă vreun rău. Ultima dată când am întâlnit oameni s-a întâmplat să fie o familie. Erau adunați lângă un pom, femeia și cei doi copii stăteau pe vine și scânceau de foame și de frig, iar bărbatul încerca să doboare cele două mere sfrijite din vârful pomului aruncând cu pietre. Văzând că nu reușește, l-a podidit un plâns uscat și sec. Când ne-a zărit, a început să azvârle cu pietre în noi.
- Scârbele dracului, a strigat el furios. Noi vom crăpa și ăștia vor rămâne să cutreiere veșnic pământul.
- Taci, taci ! s-a ridicat speriată femeia. Taci din gură să nu-i stârnești.
Am trecut nepăsători, ca și altădată, mai departe. Puteau spune orice, vorbele lor nu ne atingeau. Noi eram programați numai să-i nimicim pe cei care purtau căști albe.
De câtva timp, se părea că în sfârșit asemenea probleme se terminaseră și că nu vom mai întâlni oameni care să ne deranjeze în patrulările noastre.
Ajungând la poalele dealurilor, am stabilit ca și altădată semnalele de alarmare și am dat ordin celor din patrulă sa se împrăștie. Abia m-am despărțit de ceilalți când, dinspre o viroagă, am auzit o rafală scurtă. Am alergat spre locul de unde s-au auzit împușcăturile și am văzut câțiva soldați adunați lângă un trup căzut. Ajungând mai aproape, am văzut că era un om: din rana de la piept, sângele îi curgea amestecându-se cu picăturile de apă ale ploii.
- Idiotule! am spus către soldatul care trăsese. De ce l-ai împușcat? Nu ai văzut că este un om? Nu știu ce este „idiot”, dar așa îmi spunea un ofițer de la Statul Major când îi îndeplineam aiurea ordinele.
Soldatul a arătat spre casca albă căzută lângă cel doborât.
- O avea pe cap. Am văzut că e om, dar avea casca pe cap.
Din mâinile celui ucis, se rostogoliseră în noroi câțiva morcovi. I-am lovit cu piciorul și atunci dintr-o adâncitură a peretelui stâncos am auzit un scâncet. Întorcând capul, am văzut doi ochi speriați: erau ai unul băiețel de numai câțiva ani. Era înfricoșat, dar era și flămând pentru că ochii îi fugeau neliniștiți de la noi la morcovii împrăștiați pe jos. Văzând că nu mișcăm, și-a luat inima în dinți și a ieșit cu mișcări furișe, a luat un morcov și a început să-l ronțăie lacom, privindu-ne în același timp cu ochi bănuitori. De sus, ploaia continua să cadă cu înverșunare, lovindu-l nemilos în creștet. Poate că îl deranja pentru că a întins o mână slabă, scheletică după casca albă căzută în noroi.
- Nu trageți! am strigat, văzând cum mâinile soldaților se încleștează pe arme. E doar un copil, nu trageți!
S-au oprit, pentru că au fost programați să asculte cu sfințenie de ordinele ofițerului lor, chiar dacă acestea contravin programului de bază. În aceeași clipă, copilul își pune casca albă pe cap și rafala pornită din pușca mea automată îi zguduie trupul plăpând făcându-l să se închircească. Sunt un ofițer robot foarte complex, știu că este un copil și că nu trebuia să-l ucid, dar în programul meu este implantat prea adânc ordinul să trag în tot ce mișcă și poartă cască albă.
Rămânem nemișcați lângă cele două trupuri sub ploaia ce cade tot mai nepăsătoare. Bateriile ne sunt aproape descărcate și cine știe dacă va mai ieși vreodată soarele. Dacă aș fi un om, acum poate că aș plânge, dar cum sunt doar un ofițer robot foarte complex dau ordin sa plecăm mai departe să căutăm soldați cu căști albe.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!