agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii RomÔnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 12932 .



Gradina potecilor ce se bifurca
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Jorge_Luis_Borges ]

2004-02-24  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Nume



Victoriei Ocampo

La pagina 22 din Istoria Razboiului European de Liddell Hart, se spune ca o ofensiva de treisprezece divizii britanice (sprijinite de o mie patru sute de piese de artilerie) impotriva liniei Serre-Montauban a fost stabilita pentru douazeci si patru iulie 1916 si a trebuit sa se amine pina in dimineata zilei de douazeci si noua. Ploile torentiale (noteaza capitanul Liddell Hart) au provocat aceasta intirziere - fara importanta, de buna seama.

Declaratia care urmeaza, dictata, citita si semnata de doctorul Yu Tsun, vechi profesor de enfleza la Hochschule dinTsingtao, arunca o lumina neasteptata asupra acestui caz. Lipsesc primele doua pagini.

... si-am pus receptorul in furca. Imediat dupa aceea am recunoscut vocea care raspunsese in germana. Era cea a capitanului Richard Madden. Madden, in departamentul lui Viktor Runeberg, insemna sfirsitul stradaniilor noastre si - dar asta parea un lucru secundar sau trebuia sa-mi para - al vietilor noastre. Insemna ca Runeberg a fost arestat sau asasinat.

Inainte de a fi apus soarele acelei zile, eu as fi impartasit aceeasi soarta. Madden era neiertator. Mai bine spus, era obligat sa fie astfel. Irlandez sub ordinul Angliei, acuzat de usurinta si poate de tradare, cum sa nu fi imbratisat multumind aceasta favoare minunata, cea de descoperire, prindere si, poate, ucidere a doi agenti ai Imperiului German? M-am urcat in camera mea; in mod absurd am inchis usa cu cheia si m-am trintit pe spate in patul ingust, de fier. Pe fereastra se vedeau acoperisurile dintotdeauna si soarele acoperit de la sase. Mi s-a parut cu neputinta ca aceasta zi fara viitor si fara simboluri sa fie ziua mortii mele neinduratoare. In ciuda mortii tatalui meu, in ciuda faptului ca am fost crescut de mic intr-o gradina simetrica din Hai Feng, trebuia sa mor?

Dupa aceea m-am gindit ca tot ce ne este dat sa ni se intimple se petrece chiar in clipa de fata. Trece secol dupa secol, iar faptele se petrec numai acum; nenumarati oameni in aer, pe pamint si pe mare, si tot ceea ce se intimpla cu adevarat mi se intimpla numai mie... Amintirea aproape intolerabila a chipului lui Madden a indepartat aceste divagatii. La jumatatea urii si groazei mele (acum nu ma intereseaza groaza; acum cind mi-am batut joc de Richard Madden, iar gitul meu doreste funia), m-am gindit ca acest luptator tumultuos si fara indoiala fericit, nu banuia ca eu posedam Secretul. Numele precis al locului pentru noul parc al artileriei britanice de pe Ancre. O pasare a strabatut cerul cenusiu, iar eu, in mod orbeste, am tradus-o intr-un avion si acest avion in multe altele (pe cerul francez), anihilind parcul de artilerie cu bombe verticale. Daca gura mea, mai inainte ca un glonte s-o faca praf, ar putea sa strige acest nume ca sa se auda in Germania... Glasul meu de om era foarte slab. Cum sa fac sa ajunga la urechile Sefului? La urechile omului acela bolnav si odios care nu stia despre mine si Runeberg decit ca ne aflam in Staffordshire si astepta in zadar stirile noastre intr-un birou saracacios din Berlin, cercetind ziarele la nesfirsit. ...Mi-am spus cu voce tare: trebuie sa fug. M-am ridicat fara zgomot, intr-o inutila perfectiune a linistii, ca si cum Madden m-ar fi pindit prin apropiere.

Ceva - poate simpla ostentatie de a proba ca mijloacele mele erau nule - m-a facut sa-mi revizuiesc buzunarele. Am dat peste ceea ce stiam ca trebuie sa dau. Ceasul american, lantul de nichel si moneda patrata, port-cheiul cu compromitatoarele chei de la apartamentul lui Runeberg, livretul, o scrisoare pe care am hotarit s-o distrug pe loc (dar n-am facut-o), o coroana, doi silingi si citiva fenigi, creionul rosu-albastru, batista, pistolul cu un singur cartus. L-am cintarit in palma pentru a-mi da, in mod absurd, curaj. M-am gindit, vag, ca o impuscatura s-ar auzi destul de departe. In zece minute planul meu era pus la punct. Cartea de telefon mi-a oferit numele singurei persoane capabile sa comunice stirea: traiam in suburbia Fenton, la cel putin o jumatate de ora de tren.

Sint un om las. O spun acum, cind am dus la bun sfirsit un plan pe care oricine il va considera riscant. Stiu ca indeplinirea lui a fost groaznica. Nu, n-am facut aceasta pentru Germania.

Nu ma intereseaza deloca o tara barbara care m-a obligat la abjectia de a fi spion. In afara de aceasta, cunosc un om din Anglia - un om modest - care pentru mine nu-i mai prejos de Goethe. N-am vorbit cu el mai mult de un ceas, dar in acest ceas a fost Goethe... Am facut-o pentru ca simteam ca Seful se teme putin de cei din rasa mea - de nenumaratii stramosi care zac in mine. Voiam sa-i dovedesc ca un galben putea sa salveze armatele lor. In plus, trebuia sa nu dau ochii cu capitanul. Mina si glasul lui se puteau auzi in orice clipa la usa. M-am imbracat in liniste, mi-am spus adio intr-o oglinda, am coborit, am cercetat strada tacuta si am iesit.

Gara nu era prea departe de casa, dar am socotit ca era mai bine sa iau o masina. In felul acesta, pericolul de a fi recunoscut era cu mult mai mic; e adevarat ca in strada pustie si tacuta ma simteam foarte vulnerabil.

Mi-amintesc ca i-am spus soferului sa opreasca putin mai inainte de intrarea principala. Am coborit cu o incetineala voita si aproape chinuitoare; ma duceam in satul Ashgrove, dar am luat bilet pentru o gara mai departata. Trenul pleca peste citeva minute, la opt si cincizeci. M-am grabit; urmatorul pleca la noua si jumatate. Pe peroane nu era aproape nimeni. Am strabatut vagoanele: mi-amintesc de niste muncitori, de o femeie in doliu, de un tinar care citea ca un disperat Analele lui Tacit, de un soldat ranit si fericit. In sfirsit, vagoanele s-au pus in miscare. Un om pe care l-am recunoscut a fugit pina la marginea peronului.

Era capitanul Richard Madden. Invins, tremurind de frica, m-am asezat pe canapeaua cealalta, departe de geamul infricosator.

De la aceasta spaima am trecut la o fericire aproape josnica. Mi-am zis ca duelul meu era inceput si ca am si cistigat primul asalt, batindu-mi joc, macar pentru patruzeci de minute, chiar printr-o intimplare norocoasa, de atacul adversarului meu. Am inceput sa cred ca aceasta victorie minima prefigureaza victoria totala.

Mai mult, ca de fapt nu era deloc minima, caci fara aceasta diferenta pretioasa a mersului trenurilor, as fi ajuns la inchisoare sau as fi fost mort. Am dedus (nu mai putin sofistic) ca lasa mea fericire dovedea ca eram un om capabil sa duc la bun sfirsit aventura. Prevad ca omul se va resemna din ce in ce cu actiuni mai pline de cruzime; foarte curind nu vor fi decit razboaie si lupte de banditi; le dau un sfat: Executantul unei actiuni atroce trebuie sa-si inchipuie ca deja a indeplinit-o, trebuie sa-si impuna un viitor care sa fie irevocabil, asemeni trecutului. Asa am procedat eu, in timp ce ochii mei, de om mort deja, inregistrau curgerea acelei zile care putea sa fie ultima si imprastierea noptii.

Trenul alerga asemeni unei mingiieri, printre padurile de frasin. S-a oprit, aproape in mijlocul cimpiei. Nimeni n-a strigat numele garii. Ashgrove? i-am intrebat pe niste copii de pe peron. Ashgrove, mi-au raspuns ei. Am coborit.

Un bec arunca lumina pe tot peronul, dar fetele copiilor ramineau in umbra. Unul dintre ei m-a intrebat: Dumneavoastra mergeti acasa la doctorul Stephen Albert? Fara sa astepte raspunsul meu, un altul a adaugat: Casa e departe de aici, dar dumneavoastra nu va veti pierde daca o luati pe drumul acesta la stinga si la fiecare incrucisare veti merge tot la stinga. Le-am dat o moneda (ultima), am coborit citeva trepte de piatra, si-am apucat-o pe drumul singuratic. Coboram incet. Era un drum de tara simplu, crengile se impreunau deasupra lui, iar luna, rotunda si joasa, parea ca ma insoteste.

Pentru o clipa, m-am gindit ca Richard Madden a descoperit in vreun fel scopul meu disperat. De indata insa, mi-am dat seama ca asa ceva era cu neputinta. Sfatul de a apuca mereu la stinga mi-a amintit ca era modul obisnuit de a descoperi curtea centrala a unor anumite labirinturi. Inteleg cite ceva din aceste labirinturi; nu degeaba sint stranepotul acelui Ts'ui Pên, cel care a fost guvernator in Yunnan, si a renuntat temporar la putere pentru a scrie un roman care sa fie mult mai popular decit Hung Lu Meng, si pentru a construi un labirint in care sa se rataceasca toti oamenii. Si-a dedicat treisprezece ani aceastei trude indoite, si-a fost asasinat de o mina necunoscuta; romanul n-avea nici o ordine, iar labirintul n-a putut fi gasit de nimeni. Sub arborii englezesti, m-am gindit la acest labirint pierdut; mi l-am inchipuit inviolabil si perfect pe virful secret al unui munte, mi l-am inchipuit sters de orezarii sau scufundat sub ape, mi l-am inchipuit nesfirsit, construit nu din chioscuri octogonale si carari care dau roata, ci din riuri, provincii si imparatii... M-am gindit la un labirint al labirinturilor, la un labirint serpuitor, care cuprinde trecutul si viitorul si care implica, intr-un anume fel, prezenta astrelor.

Absorbit de aceste imagini iluzorii, am uitat de soarta mea de urmarit. M-am simtit, pentru un timp nedeterminat, stapinul abstract al lumii. Cimpia vaga si vie, luna si ultimele urme ale inserarii au patruns in mine; de asemeni, inclinarea drumului, care inlatura orice posibilitate de a ma obosi. Inserarea era intima, nesfirsita. Drumul cobora si se bifurca, intre sesurile nelamurite. O muzica patrunzatoare, aproape silabica, venea si pleca, dusa de vint, ingreuiata de frunze si distanta. M-am gindit ca un om poate sa fie dusmanul altui om, al altor clipe ale altor oameni, dar nu al unei tari: al licuricilor, al cuvintelor, al gradinilor, al curgerilor de ape, al apusurilor. Am ajuns, in felul acesta, in fata unei porti legata in fier forjat. Printre gratii am descifrat o alee si un fel de pavilion. Mi-am dat imediat seama de doua lucruri, primul trivial, cel de al doilea aproape de necrezut: muzica venea din pavilion, muzica era chinezeasca. Din aceasta pricina o intelesesem cu desavirsire, fara sa-i dau atentie. Nu-mi amintesc daca exista un clopot sau o sonerie, ori am chemat batind din palme. Murmurul muzicii a continuat.

Dar din adincul casei intime se apropia un felinar: un felinar care fulgera si din cind in cind anula trunchiurile copacilor, un felinar de hirtie care avea forma unei tamburine de culoarea lunii. Il purta un om inalt. Nu i-am vazut chipul, caci ma orbea lumina. A deschis poarta si mi-a vorbit, fara graba, in limba mea.

-Vad ca piosul Hsi P'êng se straduieste sa-mi corecteze singuratatea. Dumneavoastra, fara indoiala, doriti sa vedeti gradina?

Am recunoscut numele unui consul de-al nostru si am repetat deconcertat:

-Gradina?
-Gradina potecilor ce se bifurca.

Ceva s-a clatinat in amintirea mea si-am pronuntat cu o siguranta neinteleasa:

-Gradina stramosului meu Tse'ui Pên.

-Stramosul dumneavoastra? Ilustrul dumneavoastra stramos? Poftiti.

Cararea umeda mergea in zigzag, asemeni celor din copilaria mea. Am ajuns intr-o biblioteca a cartilor orientale si occidentale. Am recunoscut, legate in matase galbena, citeva tomuri manuscrise din Enciclopedia Pierduta pe care a indrumat-o Cel de-al treilea Imparat din Dinastia Luminoasa si care n-a fost tiparita niciodata. Discul de gramofon se rotea linga o pasare fenix de piatra. Imi mai aduc aminte de o urna din familia roza si de o alta, anterioara cu multe secole, care avea albastrul acela pe care mesterii nostri l-au copiat de la olarii din Persia...

Stephen Albert ma cerceta surizator. Era (am spus-o) foarte inalt, cu trasaturi aspre, cu ochi si barba cenusie. Avea ceva de preot si marinar; mai tirziu mi-a spus ca fusese misionar in Tientsin "pina a nu aspira sa fie sinolog".

Ne-am asezat; eu pe un divan scund si larg; el, cu spatele la fereastra, linga un ceas inalt si rotund. Am socotit ca urmaritorul meu, Richard Madden nu ar putea ajunge mai inainte de o ora.

Hotarirea mea irevocabila putea s-astepte.

-Inspaimintator destin cel al lui Ts'ui Pên, a rostit Stephen Albert. Guvernator al provinciei natale, doct in astronomie, in astrologie si interpretarea neobosita a cartilor canonice, sahist, poet faimos si caligraf: a parasit totul pentru a compune o carte si un labirint. A renuntat la toate placerile opresiunii, la dreptate si la multele femei; la banchete si la eruditie si s-a claustrat treisprezece ani in Pavilionul Purei Singuratati. La moartea sa mostenitorii n-au gasit decit manuscrise haotice. Familia, dupa cum dumneavoastra stiti, a vrut sa le-arunce pe foc; dar executorul sau testamentar - un calugar taoist sau budist - a insistat sa se publice.

-Noi, cei din neamul lui Ts'ui Pên, i-am replicat eu, continuam sa-l detestam pe calugarul acela. Publicarea a fost o nebunie. Cartea nu-i decit un morman indecis de ciorne contradictorii. Am cercetat-o cindva: in capitolul trei, eroul moare, in capitolul patru, traieste. Cit priveste cealalta opera a lui Ts'ui Pên, Labirintul sau ...

-Labirintul se afla aici - mi-a spus el, aratindu-mi un birou inalt, lustruit.

-Un labirint de fildes! am exclamat eu. Un labirint in miniatura ...

-Un labirint al simbolurilor, m-a corectat acesta. Un invizibil labirint al timpului. Mie, englez salbatic, mi-a fost dat sa dovedesc aceasta taina fragila. La capatul a mai bine de o suta de ani, amanuntele sint irecuperabile, dar nu-i greu sa presupun ce s-a intimplat. Ts'ui Pên ar fi spus odata: Ma retrag pentru a scrie o carte. Si altadata: Ma retrag pentru a construi un labirint. Toti si-au inchipuit doua lucruri; nimeni nu s-a gindit ca labirintul si cartea erau un singur obiect. Pavilionul Purei Singuratati se inalta in mijlocul unei gradini de nepatruns; faptul acesta poate sa le fi sugerat oamenilor un labirint fizic. Ts'ui Pên a murit; nimeni, pe dilatatele paminturi care-au fost ale sale, nu a gasit labirintul, confuzia romanului mi-a sugerat ideea ca acesta ar fi labirintul. Doua imprejurari m-au facut sa ajung, direct, la aceasta solutie. Una: ciudata legenda ca Ts'ui Pên si-a propus un labirint care sa fie absolut nesfirsit. Alta: un fragment dintr-o scrisoare pe care am descoperit-o.

Albert s-a ridicat. Pentru citeva clipe, mi-a intors spatele; a deschis un sertar al biroului aurit si innegrit de timp. S-a intors cu o hirtie care avusese cindva culoarea purpurei; acum era rosietica, subtire si patrata. Renumele de caligraf al lui Ts'ui Pên era indreptatit. Am citit cu nedumerire si fervoare cuvintele urmatoare, pe care cineva din singele meu le-a transcris cu o pensula, minutios: Las mai multor viitoruri (nu tuturor) gradina mea cu poteci care se bifurca. Am restituit scrisoarea in tacere. Albert a continuat:

-Mai inainte de a fi descoperit-o, m-am tot intrebat in ce fel o carte ar putea sa fie infinita. N-am putut sa-mi inchipui decit procedeul unui volum ciclic circular. Un volum a carui ultima pagina sa fie identica primeia, cu posibilitatea de nesfirsita continuare. Mi-am amintit de asemeni noaptea aceea care se afla in centrul celor 1001 de Nopti, cind regina Seherezada (printr-o magica distragere a copistului) incepe sa povesteasca textual istoria celor 1001 de Nopti, cu riscul de a ajunge inca o data la noaptea in care povesteste si astfel, la nesfirsit. Mi-am inchipuit, de asemeni, o opera platonica, ereditara, transmisa din tata in fiu, in care fiecare nou individ sa adauge un capitol sau sa corecteze cu grija pioasa pagina inaintasilor sai. Aceste situatii m-au distras; dar nici una nu parea sa corespunda, nici macar intr-un mod indepartat, capitolelor contradictorii ale lui Ts'ui Pên. Pe cind ma aflam in aceasta nedumerire, mi-au remis de la Oxford manuscrisul pe care l-ati examinat. M-am oprit, cum era si firesc, la fraza: Las mai multor viitoruri (nu tuturor) gradina mea cu poteci care se bifurca. Am inteles totul, pe loc; gradina potecilor care se bifurca era romanul haotic; fraza mai multor viitoruri (nu tuturor) mi-a sugerat imaginea bifurcarii in timp, nu in spatiu.

Recitirea operei in intregime mi-a confirmat aceasta teorie. In toate fictiunile, ori de cite ori un om se intilneste cu diverse solutii, alege una si le elimina pe celelalte; in cea a lui Ts'ui Pên, aproape de nepatruns, le alege - in acelasi timp - pe toate. Creeaza astfel, diferite viitoruri, diferite timpuri, care se inmultesc, de asemenea, si se bifurca. De aici, contradictiile romanului. Fang, sa spunem, detine un secret; un necunoscut bate la poarta sa; Fang se hotaraste sa-l omoare.

Fireste, exista mai multe desfasurari posibile: Fang poate sa-l ucida pe intrus, intrusul poate sa-l ucida pe Fang, amindoi se pot salva, amindoi pot sa moara, si asa mai departe. In cartea lui Ts'ui Pên, sint tratate toate aceste posibilitati; fiecare este punct de plecare pentru alte bifurcari. Citeodata, potecile acestui labirint converg: de exemplu, dumneavoastra ajungeti la casa aceasta, dar intr-unul din trecuturile posibile, dumneavoastra sinteti dusmanul meu, iar intr-altul, prieten.

Daca va resemnati cu pronuntia mea de nevindecat, vom citi citeva pagini.

Chipul sau, in cercul viu al lampii era, fara indoiala, cel al unui batrin, dar cu ceva de nepatruns si imortal. A citit cu precizie lenta doua parti din unul si acelasi capitol epic. In prima, o armata inainta catre o batalie peste un munte pustiu. Groaza de pietre si de umbra ii face pe soldati sa dispretuiasca viata si reusesc sa iasa victoriosi cu usurinta; in cea de a doua, aceeasi armata intilneste un palat in care se da o petrecere; stralucitoarea batalie li se pare o continuare a petrecerii si obtin victoria. Ascultam cu veneratie demna aceste vechi inchipuiri, poate mai putin admirabile decit faptul ca le-ar fi construit singele meu si ca un om dintr-un imperiu indepartat mi le-ar fi restituit, in timpul unei aventuri disperate, pe o insula occidentala.

Imi amintesc cuvintele de sfirsit, repetate de fiecare data ca o porunca tainica: Astfel luptara eroii, cu inima impacata si admirabila, cu spada violenta, resemnati sa ucida si sa fie ucisi.

Din acea clipa, am simtit in jurul meu si in intunecatul meu trup, o invizibila, intangibila framintare. Nu framintarea divergentelor, paralelelor si, in cele din urma, unitelor armate, ci o agitatie cu mult mai inaccesibila si mai intima pe care acestea mi-o prefigurau. Stephen Albert a continuat:

-Nu cred ca ilustrul dumneavoastra inaintas sa se fi jucat de-a variatia intru trecerea timpului. Nu pot sa consider adevarat faptul de a-si fi sacrificat treisprezece ani pentru exercitarea infinita a unui experiment retoric. In tara sa romanul este un gen inferior; in acel timp era un gen dispretuit. Ts'ui Pên a fost un romancier genial, dar a fost de asemenea un om de litere care, fara indoiala, nu s-a considerat un simplu romancier. Marturiile contemporanilor sai dovedesc - o ilustreaza suficient viata sa - preocuparile sale metafizice, mistice. Controversa filosofica ocupa o buna parte din roman. Stiu ca din toate problemele, nici una nu l-a nelinistit si l-a preocupat mai mult decit abisala problema a timpului. Ei bine, aceasta este unica problema care nu apare in paginile Gradinii. Nici macar nu foloseste cuvintul care inseamna timp. Cum va explicati dumneavoastra aceasta omisiune voluntara?

Am propus mai multe solutii; toate, insuficiente. Le-am discutat; la sfirsit, Stephen Albert mi-a spus:

-Intr-o ghicitoare a carei tema este sahul, care este unicul cuvint interzis? M-am gindit un moment si am raspuns:

-Cuvintul sah.

-Exact, a spus Albert. Gradina potecilor ce se bifurca este o ghicitoare uriasa sau o parabola, a carei tema este timpul; aceasta cauza tainuita interzice mentionarea numelui sau. A omite intotdeauna un cuvint, sa recurgi la metafore inepte si la perifraze vizibile este, poate, modul cel mai eficace de a-l indica. Este modul intortocheat pe care l-a preferat, in fiecare dintre meandrele neobositului sau roman, piezisul Ts'ui Pên. Am confruntat sute de manuscrise, am indreptat greselile introduse de neglijenta copistilor, am prevazut planul acestui haos, am restabilit, am crezut ca restabilesc ordinea primordiala, am tradus intreaga opera: sustin ca nu foloseste niciodata cuvintul timp. Explicatia este vadita: Gradina potecilor ce se bifurca este o imagine incompleta, dar nu falsa, a universului asa cum il concepea Ts'ui Pên. Spre deosebire de Newton si de Schopenhauer, inaintasul dumneavoastra nu credea intr-un timp uniform, absolut. Credea in niste nesfirsite serii de timpuri, intr-o retea in crestere si vertiginoasa de timpuri divergente, onvergente si paralele.

Aceasta cursa de timpuri care se apropie, se bifurca, se scurteaza sau se ignora secole la rind, cuprinde toate posibilitatile. Nu traim in majoritatea acestor timpuri; in unele traiti dumneavoastra, dar eu nu; in altele, eu, nu dumneavoastra; in altele, amindoi. In acesta, in care imi suride o intimplare norocoasa, dumneavoastra ati ajuns la casa mea; intr-altul, cind dumneavoastra ati strabatut gradina, m-ati gasit mort; intr-altul, eu spun exact aceste cuvinte, dar sint o eroare, o fantoma.

-In altele, am articulat eu, nu fara spaima, eu va multumesc si va venerez pentru ca ati recreat gradina lui Ts'ui Pên.

-Nu in toate, a murmurat acesta, surizind.

Timpul se bifurca la nesfirsit in nenumarate viitoruri. In unele din ele sint dusmanul dumneavoastra.

Am inceput sa simt iarasi framintarea aceea. Mi s-a parut ca umeda gradina care inconjura casa era ticsita de persoane necunoscute. Aceste persoane erau Albert si eu, secreti, preocupati, multiplicati in alte dimensiuni ale timpului. Mi-am ridicat privire si suava imagine a disparut. In galbena si intunecata gradina exista un singur om; dar acest om, puternic ca o statuie, inainta pe o poteca si era capitanul Richard Madden.

-Viitorul exista, deja, i-am raspuns, dar eu sint prietenul dumneavoastra. Pot sa mai cercetez o data scrisoarea?

Albert s-a ridicat. Inalt, a deschis sertarul biroului; pentru citeva clipe mi-a intors spatele. Eu pregatisem pistolul.

Am tras cu toata grija; Albert a cazut fara un icnet, pe loc. Jur ca moartea lui a fost instantanee, ca un fulger.

Restul este neadevarat, neinsemnat. Madden a patruns brusc, m-a arestat. Am fost condamnat la spinzuratoare. In mod abominabil, am invins: am comunicat la Berlin numele secret al orasului pe care trebuiau sa-l atace. Ieri l-au bombardat; am citit-o in aceleasi ziare care i-au propus Angliei enigma mortii prin asasinare a sinologului Stephen Albert de catre un necunoscut, Yu Tsun. Seful a descifrat aceasta enigma. Stie ca sarcina mea era cea de a indica (prin zgomotul razboiului) orasul care se numeste Albert si ca nu am putut gasi alta cale decit sa ucid o persoana cu acest nume. Nu stie (nimeni nu poate sti) nemasurata mea remuscare si oboseala.

------------------------------------------------------------

note

1.- Ipoteza groaznica si extravaganta. Spionul prusac Hans Rabener, alias Viktor Runeberg, l-a primit pe purtatorul ordinului de arestare cu un pistol automat. Era Richard Madden. Acesta, in legitima aparare, i-a provocat rani care i-au adus moartea. (n. ed. [Borges])

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!