Verișoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că ești simplă și visezi
Și ești bună, plângi, și rupi scrisori ce nu au înțeles
Și îți pare rău că ești departe de ai tăi și că înveți
La Călugărițe unde noaptea nu e cald.

Zilele ce au rămas pân' la vacanță iar le numeri
Și ți-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Și se-amuză dând mâncare la pisici și așteaptă un cavaler
Pe covor sunt papagali și alte animale mici
Păsări ce-au căzut din cer
Și lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos - subțire și vibrând - stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să se ridice dar
Își aduce aminte și își mângâie colierul de pe gât
Pentru că zărește cavalerul - și atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă și latină
O,de când se apropie vacanța
O,de ce trec zilele așa de rar...
Frunzele și florile cad ca foile din calendar;
Viața-i tristă,dar e totuși o grădină!
Și Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme și își pierde importanța - căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână socotind de mâini pân' la vacanță.

Eu încep din nou scrisoarea și îți scriu: Ma chere cousine
Je crozais hier entendre dans ma chambre ta coix tendre et caline.