Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna
Căci unul erau toate si totul era una,
Pe când pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-a 'nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri a dat scanteii
El zeilor da suflet si lumii fericire
El este-al omenimei izvor de mantuire.
Sus inimile voatre, cantare aduceti-i!
El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el îmi dete ochii să vad lumina zilei
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
Din vuietul de vanturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de ape simtii duiosu-i viers
Si tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaos
Să-ngaduie intrarea-mi în vesnicul repaos.

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea mila
Să binecuvanteze pe cel ce mă impila,
S-asculte orice gura ce-ar vrea ca să mă rada,
Puteri să puie-n bratul ce-ar sta să mă ucida
Si-acela dintre oameni ajunga cel dintai
Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei să trec,
Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu mă mai cunoaste
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o,
Când ura cea mai crunta mi s-ar parea amor,
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea să mor.

Strain si far' de lege de voi muri, atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulita l-arunce
Si-aceluia, Parinte, să-i dai coroana scumpa
Ce-o să asmuta cainii ca inima-mi s-o rumpa,
Si-acela ce cu pietre mă va izbi în fata,
Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata.

Astfel numai, Parinte, eu pot să-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat în lume norocul să traiesc.
Să cer a tale daruri genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea să te induplec,
Să simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fără de urma.